Marele Bach, orfanul care și-a închinat viața muzicii

Johann Sebastian Bach s-a născut pe 21 martie 1685 la Eisenach, capitala ducatului de Saxe-Eisenach, într-o familie de muzicieni profesioniști. Tatăl său, Johann Ambrosius Bach, avea un angajament la curtea ducală și sarcina de a organiza activitatea muzicală a orașului și era organist al bisericii locale.

Mama copilului, Elisabeth Lämmerhirt, a murit la scurt timp după ce l-a adus pe lume, iar Ambrosius a încetat din viață când Johann avea 9 ani. Rămas orfan, băiatul a plecat la fratele său mai mare, Johann Christoph, care era organist la Ohrdurf și, la îndemnul acestuia, a început să ia lecții de orgă, studiind cu profesorii Georg Böhm, Dietrich Buxtehude și Johann Adam Reinken.

La vârsta de 18 ani, în 1703, Johann Sebastian a obținut primul post de organist în orășelul Arnstadt, apoi a primit un contract în Mühlhausen. În 1708, a primit poziția de organist și maestru de concerte la curtea ducelui de Weimar, având obligația de a compune nu numai muzică pentru orgă, dar și compoziții pentru ansambluri orchestrale, bucurându-se de protecția și prietenia ducelui Johann Ernst, el însuși compozitor.

Nouă ani mai târziu, din cauza că relațiile cu ducele Wilhelm Ernst se răciseră, Bach a fost nevoit să părăsească Weimarul, transferându-se la curtea prințului Leopold de Anhalt-Cöthen. În acest timp, a compus cele șase concerte brandenburgice, precum și suitele pentru violoncel „solo”, sonatele și partitele pentru vioară „solo” și suitele orchestrale.

În 1723, Johann Sebastian Bach a fost numit cantor și director muzical la biserica St. Thomas din Leipzig, unde avea și sarcina de a preda muzica elevilor de la școala de canto și de a compune pentru cele două biserici principale din oraș, astfel că în această perioadă a compus câte o cantată în fiecare săptămână. Muzicianul s-a căsătorit în 1707 cu Maria Barbara, cu care a avut 7 copii, din care numai 4 au supraviețuit copilăriei. După moartea primei soții, Bach s-a recăsătorit, în 1721, cu Anna Magdalena Wilcke, o tânără soprană cu 17 ani mai tânără ca el, cu care a avut o căsnicie fericită și care i-a dăruit încă 13 copii.

Spre sfârșitul vieții, Bach a încercat să-și tipărească lucrările, luând personal parte la pregătirea plăcilor de zinc, iar acest lucru a dus la afectarea gravă și ireversibilă a vederii sale, până aproape de orbirea completă. Marele compozitor a fost supus unei intervenții chirurgicale la ochi în martie 1750 și din nou în aprilie, cel care l-a operat fiind chirurgul oftalmolog britanic John Taylor, considerat astăzi un șarlatan despre care se crede că a orbit sute de oameni.

Johann Sebastian Bach a murit pe 28 iulie 1750, la vârsta de 65 de ani, din cauza complicațiilor provocate de infecția care i-a afectat ambii ochi.

La împlinirea a 250 de ani de la nașterea muzicianului, Adevărul literar și artistic îl omagia astfel:

„Trebuie să fi fost foarte impresionante reuniunile familiei Bach. Se întruneau la anumite zile, cel puțin o dată pe an. De altfel, s-ar putea spune că toți Bachii, mari și mici, erau slujitori ai muzicii. În fiecare an se adăugau, la orchestra de sărbătoare a familiei, câteva noi vlăstare, care, de cum începeau să umble, erau capabile să țină un instrument de muzică în mână. La un moment dat, erau vreo sută de muzicanți și compozitori, mai mult sau mai puțin cunoscuți, urmași ai străbunicului lor Hans, renumit lăutar ambulant, născut în anul 1580 la o moară de vânt din Wechmar, în Turingia.

Morarul Veit Bach, tatăl, cânta și el din citringă, un fel de ghitară, cu acompaniamentul ritmic al pietrelor sale de moară…

Ritmul și măsura au intrat de atunci în sângele familiei Bach. Totuși Hans a întors spatele idilicei mori, străbătând pe jos sate și orașe, trecând prin văi și dealuri, de-a lungul Turingiei. Rar se statornicea în vreun sat. Cei trei copii ai lui n-au putut fi, desigur, decât tot muzicanți: primul organist bine văzut din familia Bach, un violonist, un cantor…

Toți descendenții, la rândul lor, au fost gospodari așezați, cu multe odrasle, dar totuși artiști. Acela pe care posteritatea l-a pus în rândul geniilor omenirii, Johann Sebastian Bach, a avut douăzeci de copii!

La adunările lor se auzea:

– Tu ești băiatul lui Heinrich?!

– Uite și nepotul lui Jean Cristof, cu scripca lui bunicu-său.

– Dar tânărul ăsta cine-i?

– E vărul lui…

Întrebări din astea răsunau, printre râsete, strângeri de mână și îmbrățișări zgomotoase atunci când Bachii se întâlneau, cu schimbul, în orășelele Armstadt, Erfurt sau Eisenbach, pe unde sălășluiau unii și alții.

– Uită-te bine la țâncul ăsta al lui Iohan Ambrosius, băiatul mijlociu al marelui nostru Sebastian, spunea cineva la o ultimă sărbătoare a Bachilor.

– E menit să ne întreacă pe toți… Pun rămășag că va fi mai mare și decât tată-său și decât bunicu-său!!

– Cum te numești?, întreba cu interes vreun unchi mai în vrâstă, purtând o haină de catifea, după moda timpului, și o perucă bogată de păr alb, ale cărei bucle ieșeau de sub pălăria tricorn de castor.

– Johann Sebastian Bach și m-am născut la Eisenach, la 21 martie 1685. Sunt violonist, organist și clavecinist!…

– Las’ că vedem noi îndată ce poți… Așază-te și tu colo, printre ceilalți…

Și la un semn al bătrânului Sebastian Bach, bunicul viitorului compozitor genial, începeau cu toții un coral.

Erau bărbați, femei, fete și copii care cântau, îmbinându-se vocile cristaline ale acestora din urmă cu glasurile de tenori, baritoni și bași ale celor mai bătrâni. După imnul solemn inaugural de deschidere a zilei familiei Bach, fiecare își lua instrumentul său în mână. În afară de vioară, care se asemăna cu cea de azi, erau fel de fel de alte instrumente muzicale ciudate.

Violoncelul nu prea era întrebuințat, în schimb se vedeau un fel de instrumente cu coarde, cu două limbi și peste 20 de strune, numit bariton, apoi viola d’amour, un fel de corn de suflat îndoit în unghiuri drepte.

Piane cu rezonanța celor de azi nu se cunoșteau; nu exista nici orga, cu registre numeroase și sunete grave impozante. La modă era clavecinul, iar ceea ce se numea pe atunci orgă era mai puțin ca un fisharmonium de azi.

-Tăcere! Începem!!!, ordona dirijorul, care-și lua și el vioara, ducându-se să se așeze pe un scaun din fund.

– Ce cântăm?

– Dar nu ni s’au dat note.

Aceste din urmă întrebări și exclamațiuni, îngrijorate și precipitate, erau scoase de voci tinere. Erau cei ce nu cunoșteau încă obiceiul.

– Fiecare cântă ce vrea!, explica Sebastian Bach.

– Voi începe întâi eu. Un solo de opt tacte… iar ceilalți vor intra când vor voi și vor cânta ce li se va năzări prin cap că se potrivește.

Și astfel se închega o splendidă simfonie, căci fiecare membru al familiei Bach avea născut simțul ritmului, al armoniei, contrapunctului, al fugii și al poeziei muzicale. Simfonia creștea și se dezvolta uimitor ca o plantă cu foi vesele și flori în culori strălucitoare.

Prima temă, dată de solist, o prindeau toți în câteva clipe. Totul se îmbina apoi ca prin minune, parcă de veacuri pregătit și dictat de forțele miraculoase ale eredității. Întreaga familie Bach se asemăna cu o orgă uriașă pe care cânta Dumnezeu, confundându-se la un moment dat cu valurile mării sau cu muzica spațiilor interplanetare. Fiecare din aceste divine improvizații simfonice răsuna doar o singură dată, pentru a nu se mai repeta.

La reuniunile următoare se improviza din nou, spontaneitatea și neprevăzutul alcătuind farmecul acestor festivități muzicale.

Johann Sebastian Bach

Opera lui a fost uriașă. Dacă luăm în mână un compendiu al vreunei edituri de muzică, vom găsi trecute acolo peste 30 de suite, adică șiruri de dansuri pentru clavir, vioară, violoncele și orchestră; 13 concerte pentru piano, 4 pentru orgă, 6 concerte brandenburgice; 4 concerte de vioară, 15 concerte pentru 1 – 4 piane și orchestră, nenumărate sonate pentru fel de fel de instrumente, preludii și fugi…

Apoi vom găsi „pasiuni” oratorii și peste 200 de cantate religioase. Unii critici muzicali pun la îndoială autenticitatea unora din aceste compoziții din monumentala operă a lui Johann Sebastian Bach, sub motiv că acestea ar avea greșeli de transcriere. Totuși și alți mari compozitori au asemenea erori în manuscrisele lor și nimeni nu s-a gândit la o contestare.

Viața sentimentală a lui Bach

Baza studiului muzical în Germania a fost clavecinul și pianul, după cum în Italia a fost cântul. Bachii erau, în același timp, cântăreți claveciniști, organiști, cunoscând și diferite alte insrumente ale epocii. În special despre Johann Sebastian Bach s-a scris atâta, încât nici n-ar fi chip de făcut o listă a tuturor biografilor și comentatorilor lui.

Totuși este ciudat că unii îl consideră ca pe un meșteșugar care căuta să mulțumească congregațiile catolice pe care le deservea în calitate de organist și compozitor religios, cât și pe vreun mecena sau pe diferiți prințișori și regi de pe vremuri, la curtea cărora era poftit.

El n-a cultivați genul operei și n-a avut ambiția de a cuceri marele public, cum a făcut contemporanul său, Handel, care o bună parte din viață și-a petrecut-o în Anglia, agitându-se, între timp, la Hanovra, la Hamburg, la Neapole, la Veneția, apoi iar la Londra.

Combarieu, în vestitul său tratat despre istoria muzcii, neagă că Bach, care a pus în muzică texte formidabile din Vechiul și Noul Testament, ar fi avut sentimente religioase sincere și adânci. Combarieu susține că Bach n-a exprimat, în muzică, bucuriile sau amărăciunile vieții sale intime. Se spune că nici n-ar fi iubit, cu adevărat, vreodată. De altfel, singurul cântec de dragoste cunoscut ca fiind compus de Bach este „Wüst du dein Herz mir schenken?”, dedicat celei de-a doua soții.

Prima soție a fost o vară primară a sa, Maria Barbara Bach, care i-a dăruit 5 băieți și 5 fete, iar a doua a fost doamna Ana Magdalena Wuelken, care i-a dat șase băieți și patru fete.

În opera lui Bach nu s-ar găsi nici un imn, nici măcar un șir de câteva tacte închinate iubirii. Preludiile și fugile genialului compozitor au fost considerate, chiar în timpul vieții sale, drept un fel de exerciții și studii mecanice destinate elevilor sau ca un fel de probleme, pe care le-ar rezolva un matematician, o muzică mai mult pentru ochi decât pentru urechi, mai mult pentru creier decât pentru suflet.

Contemporanii l-au uitat

Contemporanii lui Bach nu l-au înțeles! Chiar în biserică, a fost admis cu rezerve, sub motiv că uneori ar fi prea jubilant și că unele din motivele sale religioase le-a întrebuințat altă dată în cântece lumești, ca și cum ar fi posibil de sfâșiat în două personalitatea unui artist, operele sale clasificându-se ca mărfurile în rafturile unei

prăvălii. Din pricina aceasta, Bach nici n-a fost prea cântat pe vremea lui.

Abia Mendelsohn, în 1820, a dovedit o adevărată îndrăzneală arheologică îngrijind să se execute, într-o mare sală de concert din Berlin, „Patimile Sfântului Matei”, lucrare care a avut un mare succes. Iar editorul Peters a arătat o îndrăzneală și originalitate asemănătoare când, în 1837, a întreprins editarea lucrărilor lui Bach pentru orchestră.

Iar asociația „Bach-Geselschaft”, începând în 1851 editarea întregii opere a marelui compozitor, a intrat într-o aventură, pe care Bach n-ar fi visat-o.

A iubit Bach?

Totuși acela, care din „fugă”, privită până atunci ca o lucrare de savantă migăloasă, a reușit să alcătuiască o piesă de concert, o lucrare de caracter, a fost în același timp un poet a cărui inimă a vibrat mai profund decât au înțeles contemporanii săi și chiar unii comentatori moderni.

„Invențiile”, suitele de menuete și alte dansuri pline de surâzătoare grație și delicată atenție față de femeie, vorbesc mult mai cald și cu mai multă gingășie despre sentimentul iubirii decât multe fade sau afectate compoziții muzicale ale timpului.

O sută de ani după ce Johann Sebastian Bach a compus Preludiul în do major, pe care mulți l-au considerat, poate, drept un exercițiu de arpegii, sau o gimnastică a degetelor, a venit un muzician de geniu francez și a găsit tâlcul profund religios, imprecația către divinitate, toată mistica sufletului lui Bach, pe care marele compozitor a pus-o în aceste note.

Gounod a adăugat o voce la portativul lui Bach, a arătat ceea ce înțelege și simte el citind pe titanul din Eisenach. Și astfel a reieșit celebra rugăciune, profund impresionantă, cunoscută sub numele de „Ave Maria” de Gounod.

Bach la curtea regală

În aripa nedărâmată a Palatului Regal din Calea Victoriei, în dosul cupolei, mai este și azi sala de muzică a suveranei poete și muziciene, Regina Elisabeta. Fosta prințesă de Wied a înțeles să transplanteze, în patria ei adoptivă, tradiția ca la curtea regală să se facă muzică multă și bună. Și azi se mai pot vedea în această sală orga și pianul Bechstein, peste care au lunecat degetele regalei artiste.

Între pereții aceștia a răsunat de multe ori muzica lui Bach, interpretată de însăși suverana muziciană, în colaborare cu maestrul Enescu, „băiețelul din Dorohoi” și alți muziciani ai timpului. George Enescu ajunsese, la un moment dat, să conducă micile concerte simfonice de la palat, la care asista și începuse să colaboreze, pe atunci, o fetiță mică și blondă, care a devenit mai târziu maestra Aurelia Cionca.

Cuvântul „Bach” se traduce cu vorba românească „pârâu”. După cum pârâul murmură, iar grota din Fingal trimite în depărtare ecoul valurilor oceanului, fără să se întrebe pentru cine o fac, dacă aude cineva muzica divină, dacă ea va fi considerată de oameni ca un cântec vesel sau o rugăciune, tot astfel și Johann Sebastian Bach, forță reală a naturii, a făcut să izvorască în mod firesc acea muzică grandioasă care s-a ridicat până la cer…”

Alex F. Mihail, Adevěrul Literar şi Artistic, martie 1935