HomeVizionariiScriitoriBarbu Ștefănescu Delavrancea, copilul din Bariera Vergului

Barbu Ștefănescu Delavrancea, copilul din Bariera Vergului

DS TW

“Se scutură din salcâmi o ploaie de miresme. Bunicul stă pe prispă. Se gândeşte. La ce se gândeşte? La nimic. Enumeră florile care cad. Se uită-n fundul grădinii. Se scarpină-n cap. Iar enumeră florile scuturate de adiere. Pletele lui albe şi creţe parcă sunt nişte ciorchini de flori albe; sprâncenele, mustăţile, barba… peste toate au nins anii mulţi şi grei. Numai ochii bunicului au rămas ca odinioară: blânzi şi mângâietori.” (Bunicul, 1893)

Barbu Ștefănescu Delavrancea s-a născut pe 11 aprilie 1858, în mahalaua Delea-Nouă din Bariera Vergului din București, fiind cel mai mic dintre copiii familiei. Tatăl lui, zis Ștefan „căruță-goală“, se numea Ștefan Tudorică Albu, era din neamul unor ciobani vrânceni și devenise căruțaș de grâne. Mama scriitorului era Iana (Ioana sau Ana), „fiica văduvei Stana din Postrăvari, sat locuit de clăcași, de pe moșia familiei Filipescu“.

Despre proveniența numelui Ștefănescu, arhitecta Henrieta Delavrancea, fiica scriitorului, a povestit într-un interviu:

“Cât despre Ştefănescu, iată de unde s-a născut – din flori. Tata, când a trecut la 12 ani din mâna dascălului în şcoala de stat, a fost întrebat de profesor:

– Şi pe tine cum te cheamă?

– Barbu.

– Barbu şi încă cum?

– Barbu.

– Dobitocule, dar pe tat-tu cum îl cheamă?

– Ştefan Tudorache Albu.

– De-acum încolo eşti Ştefănescu».

Dacă i-ar fi voit un nume de familie, trebuia să-i zică «Albu», deoarece Ştefan era numele tatălui, Tudorache al bunicului şi Albu numele de familie, caz rar întâlnit în acea epocă la ţărani, care-şi luau nume din tată-n fiu şi atât. Numai la moşneni se purta numele stirpei. Iar Albu este un nume întâlnit în hrisoavele boiereşti. Legătura se pierde în noianul vremilor trecute. Când, în clasa a 7-a de liceu, tata a început să scrie în revista lui Hasdeu, a scris sub multe pseudonime, 72 descoperite în decursul unei vieţi de studiu de Emilia Milicescu, dintre care cel mai des întrebuinţat a fost cel de «De la Vrancea».

În decursul anilor, s-a înrădăcinat, şi în Cameră, ales deputat, i s-a reproşat că face pe nobilul cu particulă. «Dacă nu vă place, am să semnez de-acum încolo «Delavrancea». Şi sub acest nume şi-a semnat nuvelele, articolele, discursurile patriotice şi dramele istorice, pledoariile. Şi lui «Nenea Barbu» nu i s-a zis decât Delavrancea.

Viitorul scriitor și-a petrecut primii ani de viață în casa familiei din Ulița Vergului, apoi părinții l-au înscris la cursurile diaconului Ion Pestreanu de la Biserica Sf. Gheorghe Nou, „să-l învețe slovele noi și să citească“. În 1866 a devenit elev la Școala de Băieți Nr. 4, unde l-a avut învățător pe Spirache Danilescu, apoi, în clasele a III-a și a IV-a, a urmat Școala Domnească.

După cele patru clase primare, Barbu a devenit bursier la Liceul „Sf. Sava“, în 1877 era student la Facultatea de Drept (după ce abandonase Medicina, la care s-a înscris inițial), a început să publice versuri în ziarul România liberă, iar în 1878 a debutat cu primul volum. După ce a obținut licența în Drept, scriitorul a locuit timp de doi ani la Paris, între 1882 și 1884, iar la revenirea în țară a început să colaboreze din nou cu România Liberă.

Alexandru Vlaahuță, bunul său prieten, îl descria astfel: “Înalt, puţin adus de spate, singurul dintre literaţii noştri care are, în adevăr, un cap de artist. Temperament aprig, inimă largă, de o sensibilitate aproape maladivă, suflet generos și entuziast, întotdeauna mi-a făcut impresia unui erou pe care „nimic n-ar putea să-l îngenunche“.

Prozator și dramaturg, gazetar, avocat și un excepțional orator, Delavrancea a intrat în politică și a ajuns în 1899 primar al Bucureștiului. În această calitate a promovat şi a aplicat Legea repausului duminical, explicând că „muncitorii nu-şi pot vedea niciodată copiii, plecând la lucru în zori şi întorcându-se acasă noaptea târziu“ și militând pentru “dreptul tuturor de a-şi mângâia copiii, de a-i iubi, de a-i creşte şi cunoaște”.

“Originalitatea și popularitatea gazetarului și oratorului Delavrancea se datorau, fără îndoială, talentului său literar, capabil de o mare captatio benevolentiae, dar și unui farmec personal care-l individualiza pregnant printre oamenii politici ai timpului. Apărătorul cauzei țărănăști nu era un simplu avocat, pledând cu detașare profesională, ci un țăran prin obârșie, purtând în piept o simțitoare inimă țărănească, înfiorată de bucuria cântecelor și basmelor, înnegrită de suferințe și nedreptate. Oratorul Delavrancea se considera, metaforic vorbind, legatarul testamentar al unor veacuri întregi, care glăsuiau acum prin el. De aceea un discurs ca “Pământ și drepturi” conține pagini de vibrantă poezie mesianică, într-un stil solemn-confesiv, electrizant pentru auditoriu: “Eu nu uit că sunt copilul țăranului clăcaș împroprietărit în 64! Nu pot să uit ceea ce am învățat de la cei mai mari dascăli ai mei, de la părinți: basmele, cântecele, obiceiurile, limba, această comoară de limbă unde se găsesc bogățiile cu duiumul, în care mi-am spus durerea și dorul și am încercat să mă aproprii de un ideal ce s-a depărtat cu pașii făcuți înspre dânsul. Străbunii mei se pierd în haosul iobagilor, suferind cu ceilalți țărani deopotrivă lipsa, și foamea, și năvălirile.” (Istoria literaturii române. Epoca marilor clasici, volum coordonat de Șerban Cioculescu)

Scriitorul a fost căsătorit cu profesoara Marya Delavrancea, directoarea Şcolii Centrale de Fete (între anii 1912-1927), și a avut patru fiice: Cella Delavrancea, pianistă, scriitoare și profesoară de pian, despre care Ion Luca Caragiale scria în 1909: “Un copil minune, Cella Delavrancea, care domesticește un monstru sălbatic: Arta”, Henrieta Delavrancea Gibory, una dintre primele arhitecte din București, Margareta și Niculina.

“Barbu Delavrancea a avut cultul familiei, al binelui, al frumosului şi al adevărului. Pentru el căminul familial era, ca şi pentru români, un sanctuar păzit de penaţi. Faţă de toţi ai săi avea o dragoste duioasă, pătrunzătoare, împinsă până la adoraţie. Cu o sensibilitate fină şi cu o adâncă înţelegere a sufletului omenesc, Delavrancea avea minunatul dar să exprime, cu o rară delicateţă, sinceritate şi farmec personal, sentimentele, ideile, frământările sale sufleteşti şi nobilele sale aspiraţii. Dacă familia sa a fost o comunitate de sentimente şi de gândiri, de afecţiuni şi de aspiraţii, întemeiată pe iubire, pe cohesiunea sufletească şi morală a membrilor săi, Delavrancea a dorit ca şi lumea să fie tot aşa organizată, spre a putea da un nou impuls progresului şi civilizaţiei. Adeseori, când „barbarii poleiţi” îl supărau prin prostiile sau răutăţile lor, Delavrancea găsea, în lumea animalelor, făpturi mai demne de atenţia şi iubirea sa. El iubea animalele şi adora câinii pentru inteligența lor vioaie, pentru devotamentul lor, pentru sentimentalitatea lor”, scria ziarul Universul.

Barbu Ștefănescu Delavrancea a denunțat în 1894, într-un discurs vehement numit “Rolul și drepturile românilor transcarpatini”, situația românilor de peste munți:

“Ei sunt reduși la iobăgie, legați pământului, vânduți cu pământul și mai târziu sclavia albă se practică de nobilii maghiari: unii din români sunt vânduți la târg; ba pe aiurea sunt înjugați în juguri, ca vitele. Femeile sunt datoare a lucra toată săptămâna la baronesele trândave și crude… Copiii sunt pedepsiți ca pentru crimă dacă ar fi încercat să învețe carte. Țăranii sunt obligați să muncească mai tot timpul anului pentru acei care nu trăiau decât în vânători și beții cumplite. Nobilii unguri au dreptul de a trage în țeapă, jus patibuli, și de a decaapita, jus gladii, pe români, fără ca ei să poată porni judecată contra seniorilor, chiar când au fost prinși într-o crimă flagrantă.”

Pe 12 mai 1912, Delavrancea a fost ales membru al Academiei Române. În momentul ocupării Bucureștiului de armatele germane, în timpul Primului Război Mondial, Barbu Ștefănescu Delavrancea a părăsit orașul împreună cu familia cu cel din urmă tren și a găsit cu greu un adăpost modest în Păcurari, pe strada Pojărniciei numărul 2, în casa Elizei Tulbure. Aici a locuit împreună cu soţia şi cele patru fiice, chinuit de o angină pectorală și de depresia provocată de situaţia în care se afla țara. În ultimele săptămâni de viaţă a primit vizita bunului său prieten, Alexandru Vlahuţă, cu care, alături de I.L. Caragiale, alcătuise triada „Alecu, Iancu şi Barbu“ și care a povestit mai târziu că l-a găsit „cu părul răsfirat pe pernă şi cu barba crescută, ca Ştefan cel Mare, din piesa lui, pe patul de moarte“.

Scriitorul a încetat din viață în noapte de 29 spre 30 aprilie 1918, la vârsta de 60 de ani, cu mâhnirea de a nu-și fi văzut realizat visul pentru care militase fără odihnă până în pragul morții, Unirea cu Transilvania. “În delirul veşniciei ce-i deschidea braţele, Barbu Delavrancea murmura, făcându-şi semnul crucii: „Fă Doamne, ca visul meu mare să se îndeplinească…”

 

 

Surse:

Dimineața, 1934

Universul, 1938

DS TW

leave a comment