“Din orizontul îndepărtat al copilăriei, îmi luminează amintirile figura poetului Vlahuță, prietenul cel mai scump al tatălui meu, statornic în devotament și dăruire sufleteasca. Stuful negru al părului, care-i făcea un val pe frunte, coborând pe ochii negri si mari, privirea pătrunzătoare îi înălțau statura mică, iar mâinile expresive cumpăneau distanța cuvenită fiecăruia, când se întâlnea cu cineva.
În trupul slăbuț și delicat, glasul de bas contrasta în mod ciudat. Vibra ca un clopot mare de argint fără amalgam. Fără amalgam era și caracterul lui. Copilăria lui fusese săracă și-i cioplise firea. Născut într-un sat de lângă Bârlad, și-a facut studiile la liceul orașului, apoi a plecat la București. Judecata lui asupra oamenilor fusese precoce și se ferise de timpuriu de vulgaritatea și de inconsecvența unei spontaneități care duce la dezamăgire. Totuși, viața care nu cruță pe nimeni i-a dat și lui prilej de zbucium si de revoltă. Nu era un luptător în fapte, ci în scris. A suferit decepții în tinerețe și și-a cântat mâhnirea în poezie, apărându–și tainele sufletești în același fel ca și compozitorul polonez Frederic Chopin, care spunea unui prieten: „Prefer să-mi cânt senzațiile decât să mă las mistuit de ele”.
Atent la viața de obidă a țăranului, nota sarcinile grele care apăsau poporul, iar toate impresiile culese au devenit tablourile realiste din volumele de nuvele cu titluri atrăgătoare: „Icoane șterse“, „File rupte“, „La gura sobei“, etc. În fiecare schiță descrie cu mare talent figuri, peisaje, și esența povestirii este conturată printr-o fraza cadențată, care luminează caracterul hotărât al autorului, neiertator când apără adevărul.
Pe Eminescu l-a cunoscut si l-a slăvit în repetate rânduri. Scrie despre el că „era ca un zeu tânăr, frumos și blând“. Cu Barbu Delavrancea s-a împrietenit pe când erau amândoi conferențiari foarte apreciați la un pension de fete, condus de o doamnă extrem de inteligentă, care apreciase capacitățile excepționale ale celor doi tineri, necunoscuți încă de lumea din capitală. Aceasta frățească legătură a durat de-a lungul vieții. N-a fost supărare să nu o împartă, n-a fost bucurie să nu-i fi luminat pe amândoi.
Nu știu când l-am cunoscut pe poetul Vlahuță. Pe drumul copilăriei îl regăsesc străjuind jocurile noastre, blând, serios, hazliu, pricepând sufletul maleabil al celor mici, gata să-l modeleze. Își adora cele două fetițe, pe care le creștea cu dragoste de mamă. Într-o toamnă, plecând cu ele de la Sinaia spre București, s-a răcit brusc vremea și a pornit să ningă. Ca să le facă să uite de frig, Vlahuță a început să le joace o comedie din teatrul de copii cu atâta haz și schimonoseli de tot felul, încât amândouă fetițele au râs cu hohote până la București, înfierbântate de veselia stârnită de tatăl lor.
Darul lui de povestitor interesa pe cei mici, ca si pe cei mari. Mai târziu, am priceput și am admirat personalitatea acestui om rezervat și discret. Se ferea de vulgaritate, de zgomot, de ambițiile meschine. Slujea în fiecare clipă frumosul, în natură și în om. Avea darul de a stimula dorința către desăvârșire și de a da încredere tânărului care suna sfios la ușa lui. Nu îndepărta niciodată pe necunoscutul care solicita un sfat, o îndrumare. Dar rămânea hotărât în atitudinea pe care o impunea gesturilor nestăpânite și cuvintelor nesocotite.
Casa lui a fost un loc de întâlnire al literaților, unde străluceau adesea lirismul lui Delavrancea și verva drăcească a lui Caragiale în fața celor care de-abia începeau să pășească pe drumul anevoios al artei. Citea nuvelele lui Caragiale cu inflexiuni atât de plastice, încât îți apărea în față fiecare personaj. Glasul lui grav, flexibil, conținea toata gama nuanțelor, de la emoție până la hazul irezistibil. Îmi sună încă în urechi sonetul lui Mihail Eminescu, descriind Veneția:
S-a stins viața falnicei Veneții.
N-auzi cânturi, nu vezi lumini de baluri.
Pe scări de marmură, prin vechi portaluri,
Pătrunde luna, înălbind păreții…
De mică fetiță i-am fost o favorită. Mă poreclise „ciobănașul” și urmărea cu drag progresele mele la pian. Petreceam vacanțele împreună, la marginea mării, familia Delavrancea cu patru fetițe, familia Vlahuță, cu două. Pe plaja Eforie, pe atunci foarte puțin populată, ridicau cortul Alecu și cu Barbu. Ceasuri întregi stăteau amândoi în contemplația elementului viu și capricios, darnic și sălbatic. Amândoi plecau cu barca la pescuit. Noi, de pe nisip, îi urmăream și așteptam cu nerăbdare să vedem, lucind argintiu în năvod, zvârcolirea peștilor prinși.
Mă duceam des la Constanța cu „Măestrașul“, pe când „Măestrița“, a doua soție a poetului, gospodărea la vila Balaban, cea în care locuiam cu toții. Vlahuță mă lua cu dânsul, în trăsură, să aducem de-ale mâncării și strugurii ca chihlimbarul sosiți de la Constantinopol. Mersul în piață cu „Maestrașul” era pentru mine cel mai interesant spectacol.
Știa să vorbească cu oamenii, să le asculte păsurile, să le dea sfaturi pe când alegea fructele cele mai frumoase. Ne întorceam la Eforie prăfuiți, înfierbântați de soarele de amiază, dar mândri de cumpărăturile noastre. Anii treceau. Vlahuță se instalase la Dragosloveni, pe un deal de vie, lângă Râmnicu Sărat. Ne-am dus mai multe veri de-a rândul în casa lui primitoare, albă, cu brâu de cerdac la etaj și la parter, cu odăi împodobite cu covoare și cărți, unde toate erau rostuite pentru mulțumirea fiecăruia. Vlahuță se retrăgea sus când voia să scrie. Apărea apoi în cerdacul larg deschis asupra câmpiei Moldovei. Soarele apunea în dosul casei, aurind strugurii toamnei, trandafirii păleau în gradina și s-auzea foșnind pe iarbă coada lui Bulfotei, câinele ciobănesc care ridica nasul negru și pândea apelul:
– Ei, ce ziceți, mergem la plimbare?
Vocea poetului răsuna până jos. Ușile se deschideau cu veselie, eram gata cu toții să întovărășim pe „Maestrașul“ nostru într-o expediție fără aventuri, prin vâlcele și dealuri, la pădure, cu Bulfotei în frunte. La sărbători, Vlahuță comanda taraful de lăutari din Focșani al vioristului Trangulea, care purta pe nas, cu trufie, o aluniță neagră, mare cu un sâmbure de pepene. Se încingea o horă cu muncitorii de la vie, care ținea până noaptea târziu. Jucam cu toții și țin minte ritmul vioi al „Cambrerei”, care sălta podeaua de pe cerdac cu clocot teluric.
Marele maestru al dansurilor românești era pe atunci Menelas Chircu din Râmnicu Sărat. El, împreuna cu cei doi fii ai lui, erau stâlpii unei societăți de dans și cântec popular numită Chindia. Cu Menelas Chircu am învățat toate jocurile românești și dânsul mă prindea de umărul lui la un „brâu“ și surâdea în mustața roșcată și groasă când sincopam cu piciorul și mă avântam în arabescurile dantelate ale acestui dans, cu figuri multe și grele.
Viața interioară a poetului era închisă tuturor. Cugetările lui izvorau din profunzimea ei. Era cordial cu toată lumea, dar discret în exteriorizarea sentimentelor și expansiv numai cu prietenii încercați. Anii lui îi brăzdau fața cu linii care-l făceau să semene cu o mască de tragedie japoneză. Și s-ar putea crede, dacă am avea posibilitatea să urmărim firul generațiilor trecute, ca la obârșia veacurilor, un insular din arhipelagul Nippon a rătăcit spre vest, trecând peste mari fisuri, pierind și retrăind în fiii lui, la rândul lor preschimbați de ursite necunoscute, până în zilele noastre, care au zǎmistit personalitatea ermetică a lui Alexandru Vlahuță, mândră și tăcută.
Sensibilitatea lui, apărată de intruziuni străine, i-a îngăduit să priceapă mai bine ca altul frumusețea peisajului din țara noastră și minunea picturii lui Grigorescu. Cele două volume, „România pitorească” și studiul amănunțit asupra marelui nostru pictor sunt capodopere pe care fiecare amator de lectură este dator să le rânduiască în biblioteca lui.
Dragostea vibrantă pe care o purta Alexandru Vlahuță țării lui s-a concentrat asupra istoriei neamului și a scris un volum de mare valoare, intitulat “DIN TRECUTUL NOSTRU”, unde într-un stil sfătos și plastic evoca marile figuri ale voievozilor noștri și zbuciumata lor viață. Războiul din 1916 a împrăștiat prietenii care se adunau în jurul vestitei mese de lemn alb, pe care fiecare scrisese câte un gând și pictorii câte o schiță, alcătuind astfel un album de autografe original. Masa a disparut, împreună cu tot avutul lui Vlahuță.
L-am mai văzut la Iași, în iarna lui 1917. Privirea i se întunecase, glasul era cernit, dar părul negru sfida vârsta și tristețea sfâșietoare a timpului. L-am regăsit în București, dupa încetarea războiului. O stranie sfială îl înstrăina de cei dragi lui. Plecam la Paris. M-a sărutat și tăcerea lui am auzit-o în suflet. Îmi spunea adio.
Dupa câteva luni s-a stins. Cu o zi înainte de a muri, a spus fiicei sale mai mari: „Mi-a scris Barbu, mă cheamă la el“. Prevestitor al marilor prefaceri, să ne reamintim ce a grăit într-o conferință: „Cărți, cărți pentru popor! Acolo e un suflet mare care cere lumină. Acolo stau geniile ascunse, gata să izbucnească, asemenea izvorului care aștepta în stânca uscată lovitura de toiag a lui Moise. Acolo e puterea și viitorul nostru!“
*** Cella Delavrancea despre Al. Vlahuță, 1957
