Mărturia Cellei Delavrancea a fost publicată în 1985:
“Era o seară posomorâtă de sfârșit de toamnă. Noi, cele patru surori, adunate în jurul mesei rotunde din salon, vorbeam cu glas scăzut. Mama părea îngrijorată, tata lipsea. Se dusese, din nou, să afle știri despre domnul Grigorescu, marele nostru pictor, care zăcea acum de o gravă boală.
Vorbeam în șoapte, ca și când am fi fost lângă el. Un trap de cai, zurgălăi opriți brusc din tremurul lor, ne împinse privirea spre ușa de la intrare. Sosea tata. Figura răvășită, ca după o caznă grea, ochii lui verzi luminau odaia ca și când ar fi descoperit o mare primejdie. Se lăsă pe un scaun lângă mama, care murmură monosilabic: „Ce?…” Își plecă capul pe umărul ei și gemu: „Ne-a părăsit Grigorescu”.
Plânsul lui sacadat părea că-i rupe bucățele din piept și îl distruge. Noi, fetițele, ne-am ridicat de pe scaun și am părăsit salonul. Apoi, în odaia noastră, am început să înșirăm amintirile. Pictorul genial era atât de impunător încât te simțeai întotdeauna vinovat de ceva când te fixa cu ochii lui negri, rotunzi și mari. Emana din el certitudinea unei superiorități care te supunea lui, oricât de important ai fi fost, vorbea scurt, tăios și definitiv. Rece și distant, privirea, gesturile, glasul deveneau mlădioase când întreba pe tata: „Delavrancea, ce crezi dumneata de…” și silabele numelui lung al tatei se rotunjeau ca și când ar fi făcut un gest mângâietor.
Cu alții, pictorul era sever și zgârcit la vorbă. Nu l-am auzit niciodată râzând, nici când era printre cei cărora le îngăduia să-și exprime admirația, adică Vlahuță, care-i oferise o odaie în apartamentul lui din Calea Victoriei, și Delavrancea, căruia îi vorbea cu o inflexiune de caldă atenție. Mi-aduc aminte de o duminică, când părinții noștri lipseau de acasă. S-a sunat prelung la ușa de intrare. Am deschis. Era domnul Grigorescu. L-am asigurat că așteptarea va fi scurtă. Ne privea indulgent, ghicind emoția noastră. Dar imediat începu, uitîndu-se la cele trei pisici tolănite pe canapea, să ne povestească de câinele lui năzdrăvan, și când sosi tata eram în plin entuziasm. Tata se aplecă și sărută mîna marelui nostru pictor. Îl venera și fu cel mai stăruitor tălmăcitor al geniului său. Dăruit Artei, tatăl meu ar fi putut deveni un mare pictor. Desena cu măiestrie, și Grigorescu, în mai multe rânduri, îl rugase să-l însoțească când pleca pe dealurile scunde, unde satele erau înflorite și țărăncile, cu portul fotelor strânse în jurul trupului, întruchipau grația și demnitatea neamului nostru.
În verile încântătoare petrecute la Dragosloveni, Vlahuță și tata ne citeau din Eminescu, Caragiale, Goga. Glasul lui Vlahuță avea inflexiuni de o ironie pipărată în paginile lui Caragiale, uneori se oprea cu o teatrală naivitate care repezea râsul nostru, cascadă impetuoasă de veselie și admirație… Când citea tata din Eminescu și din Poezia populară, ne emoționa până la lacrimi și pricepeam ce minunat este „duhul“ poporului nostru. Cuvintele, rostite cu glasul nuanțat al tatii, căpătau viață și un înțeles tainic, pătrunzând până în suflet.
O personalitate poartă o forță creatoare în cele mai mărunte expresii și acțiuni, până la cele mai importante și definitive. Din felul cum pășea tata se înțelegea ce înălțător și pur îi era sufletul, cu ce sinceritate era înzestrat, iar din ochii lui verzi ca trăznetul emana o putere care elimina imediat tot ce putea fi banal. Ce ne rămâne din trecut? Niște imagini, renăscând în amintirile scrise și mai ales povestite, dându-i acestui Trecut verbul care-l readuce în Prezent…”
*** Cella Delavrancea, Almanahul Femeia, 1985