Pe parcursul anului 1865, doctorul Carol Davila a trecut prin două momente extrem de grele ale vieții sale ce erau aproape de a-i fi fatale. În timpul iernii medicul s-a îmbolnăvit grav de tifos exantematic, după ce se contaminase în timpul epidemiei de la penitenciarul Telega (unde se găseau, dintre cei 300 de deținuți, peste 100 de bolnavi și mare parte din soldații ce făceau parte din garnizoana penitenciarului) și, în vara aceluiași an, s-a îmbolnăvit de holeră, deoarece vizitase focarele din Brăila și Galați.
La Telega, Carol Davila împreună cu doi medici și un farmacist, toți foști elevi de-ai săi la școala de medicină militară, au intervenit încercând să oprească răspândirea bolii și “nu părăsiră postul până ce cu toții căzură grav bolnavi de tifos”. Eminentul doctor a fost transportat de familia sa la Golești în stare gravă. “Lucru curios! În delirul bolei sale, el se credea și repeta că este la Calyphe d’Alep. La 27 iunie ne scria, între altele, la Paris, unde ne aflam atunci: Iată-mă restabilit, dar cu dureri mari. Sunt încă obosit, ceea ce nu mă împiedică să mă întorc la treabă. Iar la 31 august, după ce fusese bolnav de holeră, ne scria la Paris rândurile acestea: Pare că anul acesta sunt urmărit de fatalitate. M-am îmbolnăvit de holeră la Brăila, dar iată-mă din nou pe picioare”, după cum scrie dr. D. Greceanu într-o biografie a lui Carol Davila.
În anul 1866, după alegerea prințului Carol de Hohenzollern ca domn al Principatelor Unite și în urma proclamării noii Constituții, la inițiativa a 50 de senatori și deputați, medicul a primit naturalizarea ca cetățean român, pentru eminentele servicii aduse țării.
După scurt timp a devenit președinte al Societăți medico-chirurgicale și și-a continuat munca de clădire a sistemului medical românesc modern, dar opera sa excepțională sa nu a fost lipsită de incidente provocate de invidia și orgoliul colegilor de breaslă.
“În decursul anilor 1867 și 1868 asistăm la lupta ce se încinsese între cele două tabere ce se formaseră și care se puseseră în război prin presă pentru modul cum trebuia să se facă transformarea Școlii de medicină în Facultate, dar mărul discordiei era acela al numirii profesorilor. De o parte era Davila, aproape singur, ajutat de câțiva puțini doctori din foștii săi elevi se sosiseră din străinătate. De cealaltă parte era Doctorul Polizu cu numeroși profesori ai Școlii de Medicină, bătrânii, cum li se zicea, în unire cu câțiva din tinerii doctori ce nu erau din elevii școlii lui Davila. De astă dată Davila nu putu să izbutească și izbânda fu de partea adversarilor săi. Între aceștia, unul, care cu ceva vreme mai înainte fusese partizanul lui Davila, acum trecuse cu ceilalți și se bucura de multă trecere pe lângă oarecare politicieni și astfel conduse după placul tovarășilor săi numirea și transformarea profesorilor. Acesta fu și principalul instigator al dării în judecată a Doctorului Davila ca falsificator de acte publice, fiind trimis înaintea Consiliului universitar din Iași la finitul anului 1871. Davila, însă, a ieșit limpede și nevinovat din această nedemnă acuzație”, aflăm din volumul “Schițare din viața și activitatea generalului doctor Carol Davila”.
Tristețea i s-a accentuat pentru că, în timpul Războiului franco-german din 1870, Davila, care făcea parte din Societatea Internațională Crucea Roșie, a propus guvernului român să organizeze două ambulanțe, una pentru armata germană și una pentru armata franceză, însă nu a obținut nici sprijin, nici acordul autorităților de la București. În această situație, a decis să își ia concediu, a plecat în Franța și s-a înrolat ca medic la Crucea Roșie, lucrând pentru ambulanțele franceze.
În timpul Bătăliei de la Saint-Privat doctorul a fost făcut prizonier, fiind arestat ca suspect și depus la cartierul general al prințului Frederich Carol de la Doncourt. În aceeași noapte a fugit din arest la Etain, intrând în liniile franceze prin Verdun. După patru luni pe front, afectat de privațiunile regimului de război, Carol Davila s-a îmbolnăvit de dizenterie și a fost transportat la un han din Neunkirchen, unde a zăcut timp de câteva zile. De aici s-a întors în țară, “adânc mâhnit de pierderile francezilor, dar cu multă experiență din grelele nevoi și lipsuri ce văzu în ambulanțele patriei sale. La sosirea lui la Giurgiu, fu întâmpinat de un mare număr de persoane, amici, cunoștințe și mulți din tinerii medici, foștii săi elevi”, menționează volumul citat.
Din acest moment eforturile lui Carol Davila s-au concentrat asupra organizării ambulanțelor armatei, sporirea personalului medical al companiilor sanitare, precum și al materialelor de pe ambulanțe, toate întocmite pe regimente și divizii. Președinte al societății române de Cruce Roșie a devenit prințul Dimitrie Gr. Ghica, “un om iubitor de binefaceri și de tot de se simțea bun și folositor țării sale”.
Datorită doctorului Davila, în momentul izbucnirii Războiului Ruso-Turc din 1877, serviciile medicale ale armatei române au fost la înălțime, însuși țarul Alexandru al II-lea exprimându-și admirația pentru organizarea impecabilă. De altfel, Carol I, în telegrama în care o anunța pe regina Elisabeta de luarea Plevnei scria și următoarele cuvinte: “Davila este pretutindeni oriunde am trebuință de el”.
Pentru numeroasele și însemnatele servicii aduse României și pentru meritele recunoscute de țara sa natală, Davila purta ca semne onorifice și de distincție o serie de decorații și medalii, printre care Legiunea de onoare din partea Franței, în grad de cavaler și pe cea în grad de ofițer, Steaua României în grad de Comandor, Crucea Roșie a Societății internaționale din Geneva, Crucea de Mare-Ofițer al ordinului Coroana României, Virtutea Militară și medaliile de campanie ale războiului din Bulgaria.
Din păcate, starea sănătății sale se deteriorase sub influența iernii petrecute lângă Plevna. “A ajuns la Turnu Măgurele obosit și turmentat de un larg antrax la ceafă. N-apucă să se vindece aci și în decembrie, pe la Crăciun, plecă la armata de la Calafat cu ambulanțele secției sale. Dar, cu începere din anul 1882 era cu osebire suferind și suferințele sale făceau însemnate și repezi progrese. Un anevrism al arcului arterial aortic, consecință a vechii sale diateze reumatismale își făcuse apariția și zilele sale de acum erau numerate. Când îl văzusem în toamna din 1883 ne zicea: Acum am ajuns oală spartă… Suferințele sale cumplite ce crescură puseră un termen vieții sale care se sfârși în ziua de 24 august anul 1884, când abia împlinise etatea de 56 de ani”, încheie doctorul D. Greceanu.
Sursa:
Dr. D. Greceanu, Schiţare din viaţa şi activitatea Generalului Doctor Carol Davila, Tipografia Clemența, 1903
