Prima oară când l-am întâlnit pe viitorul meu soț, mă aflam la Wilhelmshohe lângă Kassel, un prea frumos castel din secolul al XVIII-lea, în care împăratul Wilhelm al II-lea primea, în timpul manevrelor imperiale, eveniment anual de mare însemnătate în Germania tinereții mele.
Perechea imperială invitase pe mama să vină cu cele două fete mai mari ale ei, cu toate că Ducky era atunci de numai cincisprezece ani și eu de șaisprezece, vârstă cam tânără, în adevăr, pentru a-și face cineva intrarea în lumea oficială. Starea noastră sufletească era nelămurită: un amestec de sfială și de împotrivire, la care se adăuga, totuși, un oarecare procent de măgulită înfrigurare. Ne simțeam, de bună seamă, cam stângace, dar cu toate că eram naive nu eram chiar prostuțe; fuserăm întotdeauna obișnuite să vedem lume, crescute să vorbim mai multe limbi și să știm să fim plăcute în orice sindrofie; afară de acestea, eram vesele și pline de bucuria vieții.
Singura persoană pe care o cunoșteam la Kassel era Friederich de Hohenzollern (fratele mai mic al regelui Carol al României). Era generalul comandant al acelui oraș și fusese, în mai multe rânduri, musafirul nostru la Coburg, unde îl chemau uneori îndeletnicirile militare.
De pe atunci, fuseserăm cu totul fermecate de firea lui binevoitoare. Cu toate că avea nasul de acvilă ce deosebește familia de Hohenzollern din Sigmaringen, acel nas făcea parte dintr-un chip zâmbitor și prietenos, care nu amintea prin nimic impunătoarea austeritate a regelul Carol. “Unchiulețul”, căci așa îl numeam, era cu totul “gemutlich”, niciun alt cuvânt nu-l descrie așa de bine. Glasul lui se prelungea într-o blândă tărăgăneală, cât se poate de plăcută, și, cu toate că nu era cu adevărat ironic, avea în ochi o sclipire glumeață care făcea pe cei tineri să se simtă îndată în largul lor. (…)
Multe amănunte ale acestei vizite la Wilhelmhohe sunt acum aburite de uitare, iar altele, fără însemnătate, au rămas limpezi, cum e bunăoară culoarea vioriu-deschisă a rochiilor de gală ce le purtam la marele prânz al Curții, ba chiar și a orhideelor pe care le-am găsit în una din vazele imperiale, în aceeași culoare cu rochia mea, și pe care mi le-am prins pe umăr, foarte mândră de podoaba ce i-o adăugasem. (…)
Dacă mi-aduc bine aminte, eram așezată lângă prințul moștenitor al României. Era un tânăr frumos și sfios, care încerca să-și ascundă sfiala, râzând mereu. Nu vorbea englezește și era vădit că-i făcea mare plăcere că se afla iar în Germania. Nu ne spuse nimic despre România și nici eu nu-l întrebai nimic despre acea țară începărtată, neștiind tocmai bine unde se găsește pe hartă.
Și lui Ducky și mie ne plăcu acest tânăr neînfumurat, care-și dădu osteneala să ne fie pe plac. Și apoi, nu era el nepotul “unchiulețului și al mătușichii” așa de drăguți?
Nu știu dacă i se spusese bietului tânăr că eram prințese bune de măritat. Pe vremea aceea, fetele nu cunoșteau planurile de căsătorie ale părinților, dar presupun că altfel se proceda cu prinții, căci rămânea pe seama lor, bieții tineri, grija cererii în căsătorie. (…)
A doua întâlnire cu prințul moștenitor al României avu loc la Munchen, primăvara, parcă plutea în văzduh o tainică însuflețire.
Întâlnirea, după câte mi se pare, fusese cu grijă plănuită, dar de bună seamă, nici eu, nici surorile mele nu știam nimic. Se puse la cale să ne vedem cât se putea de mult.
Mama orânduia excursii, plimbări cu trăsura, vizitarea muzeelor, a prăvăliilor, a expozițiilor de tablouri și a teatrelor. Munchenul e mai presus de toate orașele în această privință. Tânărul prinț era de o sfială chinuitoare și râdea, mai mult ca de obicei, pentru a o ascunde. Lucru ciudat, tocmai această nemaipomenită timiditate mă atrăgea. Era într-însul ceva atât de tineresc, îl simțeai plin de o așa stăpânită lăcomie de viață și poate și de oarecare slăbiciune. Parcă-ți venea să-i netezești calea, să-l faci să se simtă în largul lui; deștepta în tine o duioșie de mamă și te cuprindea dorința să-i vii în ajutor. (…)
Eram amândoi tineri, plutea dragostea în văzduh, era primăvară și pe fața mamei se citea o așteptare fericită… Un buchet de trandafiri roz, o convorbire la fereastra deschisă, pe când luna răsărea încet deasupra caselor orașului; o odaie de hotel, cadru cât se poate de romantic…
Asta e tot ce am de spus de la întâlnirea noastră la Munchen (…)
Și pe urmă, ceva mai târziu, se făcu și logodna noastră – cine ar fi crezut? – în Palatul Nou de la Postdam, sub ochii plini de aprobare ai Kaiserului Wilhelm și sub blajinul zâmbet automat al Augustei Victoria. (…)
Cum a găsit el curajul să-mi facă propunerea de căsătorie e și azi pentru mine un prilej de uimire. Dar mi-a făcut-o și eu o primii. Am spus fără meșteșug da ca și când ar fi fost un cuvânt foarte firesc de rostit. Da, și cu acel da mi-am pecetluit soarta și-am deschis ușa vieții.
*** Extras din Maria, Regina României, Povestea vieții mele, Editura Adeverul, București, 1934-1936
