Medicina înainte de Carol Davila. Picăturile Davila, folosite până în anii ‘70

“În 1849, în timpul holerei ce se ivi în Franța, tânărul Carol Davila fu trimis în departamentul Maine-et-Loire, unde depuse atâta zel și activitate, încât, ca suvenir, i se oferi de administrația locală o frumoasă colecțiune de cărți medicale. Cu acestă ocazie, el formulă acele picături anti-holerice în care laudanum (tinctură de opiu ce conține mai multe tipuri de alcaloizi, precum morfină și codeină) al lui Thomas Sydenham  (medicul britanic supranumit supranumit Hippocrate al englezilor) ocupa locul principal. Scriam că, cu toate recentele încercări de a institui un tratament rațional ce s-a făcut în Franța, tot opiaceele au încă căutarea principală.

Aceste “picături ale lui Davila”, cunoscute până în cele mai îndepărtate comune ale țării, au fost de mare ajutor în epidemiile mai recente de holeră și constituie cu puternic agent terapeutic la noi, unde holerinele vara și “vătămăturile” în tot timpul anului bântuie populațiile noastre rurale ce se supun în mod prea absolut exclusiv regimului vegetal și frugal.

Pe când era inspector al serviciului sanitar civil, răspândi alăturarea cu chinină a acestui medicament populațiilor rurale pe care le iubea atât de mult.

Cariera de student a lui Davila se sfârși la 1852, când trecu doctoratul la facultatea de medicină din Paris. Se zice că principele Știrbei, din dorința sa lăudabilă de a crea și organiza serviciul sanitar militar și civil, a cerut guvernului francez să-i trimită o persoană capabilă pentru aceasta. Se zice, de asemenea, că, consultată fiind facultatea de medicină, a desemnat pentru aceasta pe dl. doctor Carol Davila.

Niciodată alegerea nu fu mai fericită, căci niciodată un om nu va putea să producă mai mult, să iubească mai adânc țara în care a fost trimis.

La 13 martie 1853 doctorul Davila sosi cu vaporul la Giurgiu. El sosi primăvara în acestă țară doritoare de a înflori și el fu cel mai devotat și abil grădinar ce am avut până acum pe terenul instrucției, răspândirii științelor și pe frumoasa cale a filantropiei.

Să nu uităm în ce condițiuni ne aflam în această țară, căci, cu toate că timpul nu e îndepărtat de noi, dar în atâtea condițiuni s-a schimbat, putem zice cu dreptate că epoca preistorică pentru țara noastră a încetat de curând încă.

În multe din principalele orașe aveam de-abia câte un medic. Am putea zice ce medic?! Uncheșii și babele constituiau corpul medical curent, iar cucoanele doftoroaice constituiau corpul suprem, un fel de Academie de medicină. Trebuie să recunoaștem că mai totdeauna acestea erau pline de devotament și că, cu oarecare rutină, transmițându-și secretul alifiilor și cunoașterea precum și doza multor plante, deveneau de o adevărată utilitate, mai ales în cazurile de chirurgie. Sunt chiar câteva din aceste doftoroaice ce lung timp au practicat în orașele mari alăturea de medici distinși care le respectau pentru trecutul și chiar erudiția lor. Unele, cu deosebire în Moldova, au lăsat o reputațiune lăudabilă în urma lor.

Iată un argument destul de serios contra celor ce gândesc că femeia nu face bine în societatea modernă de a îmbrățișa medicina.

Pe atunci însă medicii erau cam ca și babele fără țidule, patroni în chirurgie din Austria, ba chiar simpli felceri acolo, ce ajunseseră la noi în capul bucatelor. Mai adesea erau chirurgi în armata austriacă ce rămăseseră aici în urma diferitelor ocupațiuni. Ceva mai mult, atât lipsa era de mare și controlul de mic, încât un veterinar din armata austriacă ajunsese medic de județ.

Ce diferență, când ne raportăm la mijloacele de care dispunem astăzi, mijloace create în mare parte prin înființarea școlii de medicină de către Carol Davila.

Pe atunci, medicii români erau de tot puțini. Se credea că românul e incapabil de a deveni medic. Străinii improvizați medici surâdeu cu dispreț când li se propunea în consultație medicul român, când se afla vreunul în localitate.

(…)

Începând cu crearea școlii de medicină militară și civilă, trecând la organizarea spitalelor din București și țară, organizând serviciul medical militar și civil, creând școala de farmacie și veterinărie, creând diferite societăți științifice, muzeul de anatomie și anatomie patologică și, în fine, laboratorul de chimie care constituie una din cele mai frumoase podoabe ale facultății noastre, Davila găsi timpul necesar și fu primul care, prin o operă cu totul mare și filantropică, pe care din nenorocire mulți nu voiau a o înțelege, reuni copiii sărmani și mai ales orfani, creă orfelinatul de băieți de la Pantemilon cu o școală de meserii și acea școală pentru orfane pe care fără sfială am putea-o numi prima în țara noastră, de care inima mea de român se bucură și e mândră: Azilul Elena Doamna.

Cunoscând rolul femeii în societate, ca soție și mumă, el, care făcuse atât pentru înălțarea nivelului culturii femeii române, adresându-se în conferințe zicea cu surâsul pe buze:

“Inima mea este veselă când, pe lângă tinerimea școalelor, vede atâtea persoane distinse și mai ales ale frumosului sex, care gingașe și zâmbitoare au venit în această sală cu dorința de a culege fructele din arborele științei.”

Autorul discursului în onoarea marelui medic Carol Davila, academicianul Constantin Istrati, a fost întemeietorul școlii de chimie organică de la Universitatea din București, doctor în medicină, colaborator apropiat al lui Davila, ministru al Lucrărilor Publice și al Agriculturii, Industriei, Comerțului și Domeniilor în Guvernul George Gr. Cantacuzino și comisarul general al organizării parcului Carol din București.

Sursa:

C. Istrati, Omagiu memoriei lui Davila, București, 1885