AcasăRăzboaie și revoluțiiRevoluțiile de la 1848O iubire istorică – Luxița și Nicolae Bălcescu

O iubire istorică – Luxița și Nicolae Bălcescu

Născut pe 29 iunie 1819 la București, într-o familie de boieri nu foarte înstăriți, Nicolae Bălcescu a urmat cursurile Academiei Sfântul Sava. După finalizarea școlii, tanarul s-a înrolat în armată, iar în 1840, pe când avea puțin peste 20 de ani,  s-a implicat într-un complot revoluționar condus de prietenul său, Dimitrie (Mitică) Filipescu, și a fost arestat. Trei ani a petrecut la Mănăstirea de la Mărgineni, devenită loc de detenție pentru „uneltitorii contra intereselor statului”. Aici s-a îmbolnăvit de tuberculoză, boală ce avea să-l chinuie tot restul vieții.

La scurt timp după eliberarea din detenție, în 1843, Bălcescu a început să frecventeze casa boierilor Florești, acolo unde a cunoscut-o pe Luxița (Alexandrina Florescu).

Aceasta fusese căsătorită, pentru că așa decisese tatăl ei, la vârstă de 16 ani, cu Filip Krijanowski, unul dintre ofițerii ruși aflați sub comanda generalului Kiseleff la București. Tânăra familie primise un apartament separat în casa familiei Florescu, dar căsătoria s-a încheiat după doar trei luni, din cauza comportamentului brutal al lui Krijanowski față de tânăra lui soție. În 1836, Luxița a obținut divorțul, primind o rentă viageră de 1500 de ducați și 200 de lei.

Îndrăgostiți, Luxița Florescu și Nicolae Bălcescu și-au păstrat relația secretă pentru a nu da de bănuit familiei Florescu. Relația lor a rezistat în timp, dar a rămas aproape clandestină. În 1847 au călătorit separat către Transilvania, de unde au început un periplu prin Europa. Cei doi au mers la Viena, unde s-au întâlnit cu alți tineri animați de idealurile revoluționare, printre care se afla și Costache Negri, apoi au plecat în Italia, unde au stat, pe rând, la Veneția, Florența, Pisa, Roma, Napoli și Palermo.

De-a lungul acestor călătorii, tatăl Luxiței, Iordache, i-a trimis fiicei sale bani și a ajutat-o să obțină vizele de călătorie. Nu după mult timp, drumurile celor doi s-au despărțit. Luxița Florescu a ajuns la Paris, dar a părăsit repede orașul pentru a pleca spre București. Era însărcinată, dar nu voia ca Nicolae Bălcescu să afle că îi poartă copilul.

Ajunsă acasă în octombrie, participă la înmormântarea tatălui său, Iordache Florescu, apoi pleacă la Budapesta. Aici îl aduce pe lume pe Bonifaciu, în mai 1848. Copilul a fost botezat trei zile mai târziu, de sărbătoarea Sf. Bonifaciu. Luxița a declarat copilul ilegitim și s-a gândit să-l dea spre adopție. Era disperată din cauza lipsurilor financiare și nu dorea să afle nimeni de existența acestui copil provenit dintr-o relație nelegitimă. În cele din urmă, familia ei a sprijinit-o să-și crească băiatul.

Luxița și Nicolae Bălcescu nu s-au mai văzut niciodată. După înfrângerea Revoluției de la București, toți conducătorii ei au fost exilați. Bălcescu a fost nevoit să fugă în Transilvania, dar a fost expulzat și de aici. A ajuns apoi la Paris, unde a încercat să coaguleze forțele revoluționare aflate în exil pentru întemeierea unei confederații europene, dar medicii i-au recomandt să meargă în Italia, pentru că boala sa începuse să se agraveze, iar clima mai blânda i-ar fi putut ușura suferința.

 

În 1851, când Bălcescu a aflat că avea un fiu, se afla deja într-o stare fizică foarte complicată. Se afla la Palermo, singur și grav bolnav. În ultima scrisoare adresată Luxiței, i-a cerut iertare pentru toate suferințele pe care le-a îndurat din cauza vieții lui agitate. Nicolae Bălcescu a murit la doar 33 de ani, pe 29 noiembrie 1852, la Hotelul Alla Trinacria din Palermo.

Luxița Florescu și-a adoptat oficial propriul fiu când acesta a împlinit 10 ani și s-a ocupat cu multă atenție de educația lui, având grijă ca Bonifaciu să știe cine îi este tatăl și să îi cinstească memoria.

La finalul vieții, Luxița a devenit directoarea unui institut catolic de caritate din București și a dus o viață modestă până în 1898, când a murit. Bonifaciu a absolvit Liceul Louis-le-Grand din Paris, apoi a urmat Facultatea de Litere la Academia din Rennes, obținând, în 1872, licența.

S-a întors în țară în 1873 și a fost numit prin concurs profesor provizoriu la Catedra de istorie universală critică de la Facultatea de Litere din Iași, apoi a devenit profesor de istorie și de franceză la Liceul Sfântul Sava din București.

Comentarii
  • Magnific!!!¡A avut la rândul său urmași!?!

Lasă un comentariu