Romancierul Liviu Rebreanu a susținut în 1937 o conferință în care a vorbit cu multă afecțiune și apreciere despre George Coșbuc, “poetul celei mai exuberante dragoste de viață”:
“Literatura e mijlocul cel mai simplu, cel mai obișnuit, aș putea adăuga chiar cel mai ușor și mai ieftin, de comunicare, de apropiere și de înțelegere între oameni, mai cu seamă, firește, între oamenii cultivați. Fiindcă despre literatură poate scrie oricine, oricând și în orice împrejurare, cu certitudinea că va fi înțeles de toată lumea. În salon, ca și pe stradă, între prieteni, ca și între străini, literatura rămâne subiectul care totdeauna salvează o conversație. Un medic cu un inginer, de pildă, despre ce să vorbească atunci când soarta sau împrejurările îi silesc să se întrețină mai îndelung? Medicul nu cunoaște ingineria, precum inginerul nu cunoaște medicina. Politica a ajuns să cam scârbească pe toată lumea, inclusiv pe cei care o fac. Micile clevetiri de toate zilele se epuizează repede. Rămâne, inepuizabilă, literatura.
Despre o carte, despre o piesă de teatru, despre un film (fiindcă și filmul are la bază, mai totdeauna, un fel de literatură), poți vorbi cu competență și mai ales cu siguranța că, orice prostie ai spune, nu te va trage nimeni la răspundere. În orice alt domeniu te faci de râs când afirmi o monstruozitate. În artă ești suveran să-ți dai cu emfază orice părere, pentru că gusturile nu se discută. Literatura domină, prin urmare, în relațiile dintre oameni, fiindcă toată lumea se pricepe, e acasă în materie literară. Cine a citit o carte, fie și întâmplător, a dobândit și dreptul de a o critica. Sunt mulți care exercită acest drept suveran de critică chiar fără a se mai osteni cu cititul. E suficient să fi auzit ceva, cât de vag, despre o carte, ca îndată să-și permită a exprima o părere autorizată. La urma urmelor de ce să le ostenești citind când e așa de ușor să critici pe necitite?
În realitate totuși, interesul pentru literatură e un lucru mult mai serios decât nevoia frivolă de a avea un subiect agreabil de conversație. În realitate arta, și în special poezia, e o necesitate primordială pentru viața omului. Fără poezie viața noastră ar fi atât de goală și de aridă încât cine știe dacă ar mai merita să fie trăită. Dacă scopul vieții omenești e dobândirea fericirii și dacă fericirea nu e decât o evadare din meschinăria cotidiană într-o sferă senină, cu puțină fantezie am putea afirma că, în fond, străduințele cele mai nobile ale omului urmăresc o himeră literară. Poezia ar fi astfel sinonimă cu însăși fericirea. Poate că așa s-ar explica de ce poezia e tovarășul de viață cel mai nedespărțit al tuturor oamenilor, de la țăranul primitiv și aproape sălbatic până la citadinul cel mai rafinat, floarea civilizației supreme.
În ceasurile de tristețe și durere, ca și în cele de bucurie și desfătare, poezia apare mereu ca o mângâiere. Primele licăriri ale conștiinței noastre se deșteaptă în răsfățul cântecelor de leagăn. Ultimul drum, spre mormânt, când conștiința s-a stins definitiv, omul îl face însoțit tot de un fel de poezie, a bocetelor și a discursurilor funebre, care uneori sunt mai chinuitoare ca moartea însăși. În copilărie ne farmecă basmele, pentru adolescență urmează cântecele de dragoste, la maturitate avem romanele de diverse categorii, iar la bătrânețe, poezia amintirilor și a regretelor. Mereu, neîncetat, de la leagăn până la groapă, în toate împrejurările vieții, literatura ne întovărășește și ne ispitește. Cu puțină îndrăzneală și exagerare s-ar putea afirma că poezia e criteriul cel mai sigur care deosebește pe om de animal. Poezia s-a născut în clipa când s-a născut omul pe pământ și va muri numai atunci când va dispărea ultimul om. Dar nu vreau să fac apologia literaturii. Asta ar fi altă poveste.
Aș vrea să fac numai elogiul unui poet care, de câțiva ani, a început parcă să fie mai puțin prețuit, dacă nu chiar desconsiderat, deși e poate cel mai reprezentativ cântăreț al sufletului românesc. E vorba de Coșbuc. Noua generație de critici și esteți români se uită cam de sus la “badea Gheorghe”, îl găsește prea transparent, prea simplu, iar editorii se plâng că nu se mai vinde și că, prin urmare, nu se mai citește.
Se poate. Ar fi încă una din ciudățeniile epocii noastre frământate. Dar mai cu seamă o mare nedreptate.
Că esteții noștri de azi, unii dintre ei, nu gustă pe Coșbuc, n-ar fi de mirare. Azi e la modă poezia așa zisă ermetică, o înșirare de cuvinte sonore sau prețioase care nu spun nimic având aerul a spune tot, în sfârșit ceva fără rimă, fără ritm, fără sens și cu toate pretențiile. Natural, cui îi place poezia asta nu poate să-i placă poezia lui Coșbuc. Mai puțin natural ar fi totuși ca, tocmai în vremea aceasta, când spiritualitatea românească își caută cu febrilitate marea disciplină care să exalte și să înalțe conștiința unitară a neamului, ca tocmai acuma să nu mai fie gustat poetul care exprimă cel mai sincer și mai viu marele, eternul suflet românesc.
Asta ar însemna o pervertire atât de gravă a gustului public, un efect atât de adânc al influențelor străine asupra sufletului nostru colectiv, încât ar trebui să ne îndoim de orice posibilitate de propășire, de însuși viitorul nostru. Din fericire, Coșbuc e atât de profund pătruns în conștiința adevărată românească, încât nicio modă literară nu-i poate întuneca efectiv gloria. Snobismele estetice și critice, atât de șubrede și de trecătoare pot să creeze și să trâmbițeze idoli mărunți de câte o zi pentru uzul cafenelelor și al cenaclelor, dar nu reușesc niciodată, prin gălăgia lor, să smulgă din inima mulțimii românești icoana unui poet mare și autentic cum este și rămâne Coșbuc. Se pot isca cel mult unele confuzii care să zdruncine încrederea și să favorizeze anarhizarea gustului literar.
L-am întâlnit în mai multe rânduri. Odată l-am găsit lucrând la tălmăcirea în românește a Divinei Comedii a lui Dante. Spunea că-l pasionează mai mult decât tot ce scrisese până atunci. Era liniștit, trăise retras, avea relații puține, numai cu câțiva prieteni, mai ales ardeleni și neliterați. În fiecare vară se ducea pe acasă, până când și-a pierdut copilul într-un stupid accident de automobil. Pierderea aceasta, în niște împrejurări atât de năpraznice, i-a zdrobit orice încredere în viață.
Poetul celei mai exuberante dragoste de viață, în sufletul căruia gâlgăise numai voioșie și avânt, devenea un mistic cu speranțele îndreptate spre altă lume, mai bună și mai dreaptă decât aceea în care fusese sortit să trăiască și să sufere înăbușit atât de mult… În vremea aceea am scos și eu primul meu volum de schițe și nuvele, “Golanii”. I l-am oferit, firește. L-a citit și nu i-a plăcut. Mi-a spus deschis, fără înconjur, că el nu se împacă deloc cu literatura aspră, brutală, care te chinuiește ca o realitate crudă:
— Nu e destul de crâncenă viața în sine? Să o mai întâlnim la fel și în cărți?
A fost puțin mai indulgent cu bucățile în care a găsit atmosferă ardelenească, cu toate că și în privința lor își menținea obiecția generală, anume că am zugravit numai părțile sumbre și am înlăturat pe cele pitorești și plăcute. În timpul războiului a stat in București, și sub ocupația germană. El nu mai avea nici ce pierde, nici ce câștiga. Academia Română îl chemase de curând în sânul ei. L-a măgulit puțin atenția aceasta, dar nu l-a putut smulge din izolarea în care se complăcea din ce în ce mai mult. Apoi, în primăvara anului 1918, s-a stins subit, la masa de lucru, cu hârtia albă dinainte, cu creionul în mână.
A avut o înmormântare foarte simplă. Un mănunchi de oameni, prieteni adunați în grabă, l-au însoțit până la groapă, ca și pe Eminescu odinioară. Pe drum spre cimitir, a început brusc o ploaie mănoasă, vrând parcă să simbolizeze că la fel de rodnică este și rămâne și opera celui ce se duce, drept și în sfârșit împăcat, în fața marelui judecător al tuturor…
Coșbuc s-a dus, opera lui însă a rămas ofrandă, bogată și nobilă neamului românesc. De altminteri, pentru neamul întreg a scris tot ce a scris. Pentru el neamul nostru a fost unit aievea chiar când trupul său era brăzdat de granițe străine și artificiale. Cărțile lui pot fi gustate și citite deopotrivă de țăranul cel mai umil și de esteții cei mai pretențioși. E marea taină și marele meșteșug al celor mai mari creatori, de a se putea adresa tuturor însetaților de frumos fără deosebire.
Dincolo, în Ardeal, Coșbuc a fost totuși parcă mai iubit decât dincoace. Regionalismul său poate mai exact patriotismul nostru local îl revendica, mai insistent, desigur și pentru că noi aveam mai multă nevoie să ne mândrim cu el, să-l putem opune pretențiilor ungurești ca pe un produs falnic și specific al nostru, al poporului ce-și simțea cu atât mai dureros nedreptățirea cu cât într-însul clocoteau mai mari puteri creatoare.
De aceea în Ardeal s-a discutat așa de mult: Eminescu sau Coșbuc? Asemenea discuții și comparații sunt în realitate puerile. E ca și când ai întreba ce e mai frumos, albul sau negrul? Iată însă că am ajuns la sfârșit fără să fi vorbit mai nimic tocmai despre poezia lui Coșbuc, fără a fi încercat să arăt ce a adus el nou în poezia noastră, atât de nou și de original că a reușit să se impună uimitor de repede chiar într-o epocă dominată suveran de geniul eminescian. Adevărat. Am însă scuza că nici n-am dorit așa ceva. Am și spus de la început: îmi dau seama că n-aș fi putut fi suficient de obiectiv în aprecieri. Mie chiar finele apologii ale lui Coșbuc mi se par puțin elogioase. Cum să mă împac eu, de pildă, cu Gherea, care proclamă pe Coșbuc “poetul țărănimii” și crede că prin asta i-a decernat un titlu de glorie?
Literatura se naște și crește din viață. Drumul de la viață la literatură oferă deseori mai bune explicații pentru înțelegerea unei opere decât toate considerațiile savante și prea întortochiate. Cunoscând omul, ajungi să iubești mai mult pe poet și, iubindu-l, să-l înțelegi mai bine”.
*** Liviu Rebreanu, fragment dintr-o conferință publicată în Adevărul Literar şi Artistic, februarie 1937
