HomeMonarhia în RomâniaRegele Carol I și Regina ElisabetaCandiano Popescu și bizara Republică de la Ploiești. 8 august 1870

Candiano Popescu și bizara Republică de la Ploiești. 8 august 1870

Candiano Popescu

“Curentul antidinastic creștea. În ziua de 8 august izbucnește revoluția de la Ploiești. La guvern era Manolache Costache Epurenu, cu ministerul lui compus din debutanți, minister numit “Cloșca cu puii”. În adevăr, Epureanu nu mai era tânăr, căci prezidase Constituanta de la 1866, dar ceilalți miniștri erau toți începători, și anume Petre Carp la Externe, Constantin Grădișteanu la Finanțe, colonelul Gheorghe Manu la Răzbel, Vasile Pogor la Culte, Gr. Triandafiril la Justiție, George Gr. Cantacuzino la Lucrări publice. Când a izbucnit revoluția din Ploiești, Pogor și Triandafiril ieșiră din Guvern, iar la Justiție se afla Alexandru Lahovary.

Revoluția de la Ploiești a fost – dacă o examinăm acum – o simplă copilărie ca execuție; dar răsturnareaa dinastiei și proclamarea republicii arătau că în țară este un curent împotriva Domnitorului.

În fruntea revoluției găsim pe Alexandru Candiano-Popescu, fost căpitan de artilerie, unul dintre ofițerii care au participat la detronarea lui Cuza. Demisionând din armată, s-a dus în Franța, unde a luat doctoratul în drept. Apoi s-a stabilit la Ploiești avocat.

Din actele dosarului găsim că Candiano Popescu a proclamat republica numind ca regent pe generalul Nicolae Golescu, iar ministru de răzbel pe Ion Brătianu. Pe el s-a numit prefect de Prahova.

La dosar s-au găsit următoarele acte, câteva telegrame cu următorul cuprins:

“D-lui căpitan Georgescu, căpitanul punctului Predeal

Principele Carol răsturnat, guvernul provizoriu instalat având în cap pe generalul N. Golescu ca regent. Sunt prefectul districtului numit de guvernul provizoriu. Concentrați imediat grănicerii și în 24 de ore dacă se poate să fiți în Ploiești. Aștept de la patriotismul dumneavostră și de la energia dumneavoastră acest serviciu.

Candiano Popescu”

Candiano Popescu

Jurnalului Albina de la Pesta:

Principele Carol este răsturnat, guvernul provizoriu înființat sub titlul de regență. La Ploeșci mare enuziasm

 Candiano Popescu

Apoi următoarea telegramă trimisă maiorului Polizu, la comanda batalionului de infanterie din localitaate:

București, 8 august, 7 ore 10 minute M.D.

D-lui maior Polizu la Ploiești

Vă fac cunoscut că Prințul Carol I s-a detronat astă noapte de către popor. În numele guvernului provizoriu vă ordon a lua comanda garnizoanei și pe dată a supune armata la jurământ pentru noul guvern. Tot de o dată vă veți pune la ordinele prefectului Alexandru Candiano Popescu, veți menține ordinea, iar de urmare veți raporta pe dată.

Ministru de rezbel ad-interim Ion Brătianu

Bineînțeles, această telegramă a fost plăsmuită la Ploiești de către Candiano Popescu, cu complicitatea altora.

Maiorul Polizu n-a voit să dea crezământ acestei telegrame, s-a închis cu trupa în cazarmă și s-a împotrivit revoluționarilor foarte puțini la număr, câțiva hamali, câțiva pompieri și un număr de mahalagii.

Complotul a fost descoperit mulțumită șefului Oficiului telegrafic din Predeal și telegrafiștilor punctului care, prinzând telegrma trimisă ziarului Albina la Budapesta, cât și aceea adresată comandantului grănicerilor, au comunicat faptul la București”.

Sursa:

C. Bacalbașa, Bucureștii de altădată, vol. I, Editura ziarului Universul, 1927

Povestea finalului revoluției eșuate de la Ploiești, care intenționa instalarea republicii, este continuată de Sabina Cantacuzino, fiica lui Ion C. Brătianu, în volumul său de memorii:

Revoluţia din Ploieşti. Arestarea tatei. 1870

Niciodată violenţa luptelor politice nu ajunsese la acel diapazon. În vara lui 1870, abia venise tata la Florica când Candiano Popescu a proclamat revoluţia de la Ploieşti. şi pe dânsul preşedinte. Tata nu aproba purtarea slabă a Domnitorului, dar cu nici un preţ n-ar fi dorit să readucă ţara la situaţia din 1866. Prevedea însă că guvernul va profita de această ocazie pentru a inculpa pe şefii liberali şi a se scăpa de ei, aruncându-i în puşcărie. Prevenise pe servitori să fie atenţi. Într-adevăr, în mijlocul nopţii o trupă de soldaţi, cu căpitanul Capşa în frunte, sosi să aresteze pe tata. Ion al Ilinchii se culca pe prispă şi, cum i-a auzit, le-a ieşit înainte.

– Unde este d. Brătianu?

– E dus la Sâmbureşti, răspunse el, crezând că-şi scapă stăpânul.

L-au luat între cai, descins şi desculţ, şi au pornit la deal. La lin, a ieşit grădinarul Simeon.

– Unde e d. Brătianu?

– Sus, în casă.

– Vezi, domnule, ungurul tot ungur, observa Ion în urmă, când ne povestea arestarea.

Urcară sus. Petrache, feciorul devotat care ne-a servit mulţi ani, fuge de vale, scoală pe servitorii din curte şi sosesc toţi înarmaţi cu puşti, sape, coase, lopeţi, topoare, araci. Tata auzise gălăgie din odaia lui, în colţul grădinii cu terasa, se îmbrăcase şi, deschizând fereastra, întreabă cine e şi ce vrea. După explicaţiile date, constatând că nu se face o arestare legală cu autorităţile justiţiei, dete ordin să puie caii şi să urce trăsura în deal. Mama însă, tocmai din cauza acestei neregularităţi, temându- se pentru viaţa tatei, refuză de a-l lăsa să plece singur şi porni cu dânsul la Piteşti.

Noi dormeam tun şi nu am aflat de arestare decât a doua zi, deşteptându-ne cu mama Anica lângă noi. Eram bolnavi de pojar. Ce îngrijată trebuie să fi fost mama de pericolul care ameninţa pe tata ca să ne părăsească în acea stare, dânsa, care nu se mişca de lângă noi la cea mai mică indispoziţiune şi care ne lua în camera ei câtă vreme aveam căldură. Ba încă ziua zăceam în patul ei şi această răsfăţare ne era aşa de dragă, încât boala devenea o bucurie pentru copii. Îndată însă ce am fost restabiliţi, am pornit la Piteşti să-i vedem.

Nu băgase pe arestaţii politici în puşcăria comună, deşi pe d-nii Dimancea, Negulescu etc. întâi acolo îi închisese. Nenea Ghiţă îşi oferise casele lui – i se refuzaseră, dar se închiriase o casă mizerabilă, într-o curte adâncă unde fiecare odaie, pusă direct pe pământ, dădea pe un fel de prispă lungă cât casa şi nu era mai mare decât o chilie. Cel puţin erau curate. Obţinuse nenea Ghiţă să se aducă mâncarea de la dânsul pentru cei cari nu locuiau în Piteşti. Indignare straşnică în tot oraşul; se făcuseră perchiziţii, nu se găsise nimic, bineînţeles; nu numai pentru că conspiratori ca tata şi tovarăşii lui erau prea virtuozi în acest meşteşug, dar fiindcă tata nu fusese niciodată printre cei care doriseră să răstoarne dinastia străină, introdusă şi aşezată de el cu atâtea sacrificii şi morale, şi personal materiale.

După 15 zile, guvernul înţelese că era o nebunie să rişte trecerea lor prin curtea cu juraţi din Piteşti şi hotărî să- i mute în Câmpulung. Lucrul se simţise însă şi se zvonise că pe drum îi vor face scăpaţi şi îi vor împuşca; deci, în dimineaţa pornirii, când îi urcase în trăsurile escortate de călăraşi (mama tot cu tata), un şir de birje cu cetăţeni fruntaşi ai oraşului se luară după ei ca să-i păzească.

În Stâlpeni, la jumătate drumul, îi deteră în primire câmpulungenilor, sosiţi întru întâmpinarea lor cu acelaşi ceremonial. La intrarea în oraş, ieşi Vlădica de la mânăstire şi spuse autorităţilor însoţitoare că pune mănăstirea la dispoziţia acuzaţilor şi locuinţa sa privată la a tatei, căci deţinuţii politici nu pot fi băgaţi în bordeiele înconjurate cu un gard de nuiele, care constituiau atunci puşcăria oraşului. Aşa se instalară.

Mama voia să gătească singură hrana lor, dar Vlădica o asigură că răspunde de bucătarul lui. Jean Lahovary, abia sosit din Paris, după studii strălucite, fusese numit de frate-său Alexandru, ministrul de justiţie, procuror general şi trimis să facă rechizitorul. Bietul om, crescut de copil în Franţa, nici nu ştia bine româneşte. Toate casele de seamă din Câmpulung se închiseră în faţa lui şi, pierdut în acel mediu străin şi inimic, veni să ceară voie tatii să-l viziteze şi să petreacă cu dânşii vremea prea lungă. Tata, bun şi milos, îi permise, dar mama, indignată şi de îndrăzneala tânărului, şi de ce numea dânsa slăbiciunea tatei, ieşea din cameră când intra procurorul.

Peste alte 15 zile, veni ziua procesului. Jean Lahovary vorbi şi alergă la telegraf ca să anunţe pe frate- său: „J’ai été sublime. Condamnation certaine“.

Peste două ore toţi acuzaţii erau achitaţi şi, însoţiţi de manifestaţiunile prietenilor, porniră spre casă. Astfel sosiră părinţii înapoi la Florica. Aceasta fu ultima ridicare a tatei. Tata se duse în urmă la Târgovişte, unde pledă pentru Carada şi Candiano, care şi dânşii fură achitaţi.

Candiano Popescu
Candiano Popescu

Sursa:

Sabina Cantacuzino, Din viața familiei Brătianu, Editura Humanitas

leave a comment