Emanoil Petruț s-a născut pe 8 februarie 1932 la Mărășești, a urmat școala primară și liceul la Focșani și, după cum a mărturisit mai târziu, primul rol l-a jucat în Biserica de la Mărășești, unde a fost pus să spună Tatăl nostru: “Toate babele plângeau, iar eu am fost convins că nu plâng de ale lor, ci pentru felul în care am spus eu poezia”.
La 12 ani, în timp ce era elev, a intrat într-o trupă de amatori coordonată de un judecător local, iar în adolescență a evoluat pe scena Teatrului Pastia din Focșani. În 1948, pe când avea 16 ani, aici l-a întâlnit pe George Vraca, iar marele actor l-a sfătuit să urmeze studii de teatru:
– Mi-aduc aminte că mi-a spus: „Măi băiatule, să te faci actor!”
În același an a fost admis la facultatea din Iași, dar în 1949 a ajuns prin transfer la Institutul de Teatru din București.
Cea dintâi apariție a lui Emanoil Petruț pe marele ecran a fost în filmul lui Jean Georgescu și Victor Iliu, “În sat la noi”, primul film de propagandă despre colectivizare. După absolvirea Institutului, în 1953, a devenit angajat al Teatrului Nottara, iar în 1957 a fost primit în echipa Teatrului Național din București, pe scena căruia a jucat aproape 100 de roluri.
Cele mai cunoscute filme în care a fost distribuit au fost “Brigada lui Ionuț”, în regia lui Jean Mihail, “Porto Franco”, realizat de Paul Călinescu, “Amintiri din copilărie” și “Tinerețe fără bătrânețe”, în regia Elisabetei Bostan, “Merii sălbatici”, “Bătălia pentru Roma”, “Răzbunarea haiducilor”, “Secretul cifrului”, “Sărutul”, “Frații” și, cel mai drag film al actorului, “Tudor”, peliculă realizată în 1963 de regizorul Lucian Bratu, în care a jucat alături de George Vraca, Alexandru Giugaru, Amza Pellea, Olga Tudorache, Ion Besoiu și Ernest Maftei.
“Tudor, pentru mine, a însemnat o cotitură profesională, este pentru prima dată când întruchipez un personaj istoric, un personaj de dimensiunea personalității lui Tudor. Dacă vrei să-ți reușească un personaj sau dacă vrei să te apropii într-adevăr cât mai mult de el, trebuie să îndrăznești să gândești ca el. Aș vrea ca oamenii din jur să se gândească din când în când și la cei care fac această profesiune…”, mărturisea actorul într-un interviu acordat Televiziunii Române în anul apariției filmului.
Căsătorit cu traducătoarea Catinca Ralea, dispărută în 1981, la vârsta de 51 de ani, Emanoil Petruț a suferit enorm după moartea prematură a soției. Afectat de o boală necruțătoare, a urmat-o după doar doi ani, pe 8 august 1983. La moartea lui, actorul Mihai Berechet a scris:
“A plecat dintre noi, cu acea distincţie rară cu care ies din scenă numai marii artişti, dispărând în luna august, luna stelelor ce cad, unul dintre pretioşii artişti ai scenei şi ecranului românesc: Emanoil Petruţ!
Ochii săi de culoarea lacurilor glaciare de munte nu vor mai reflecta în ei nici strălucirea soarelui, nici luminile reflectoarelor şi blendelor. Vocea sa cu timbru baritonal şi accente vrâncene se va rătăci în eterul amintirii şi cine oare şi-o va mai reaminti peste numai câţiva ani?
Cu fruntea sus și cu pas legănat a pornit spre o întâlnire la care era aşteptat (mi-a spus-o nu fără vădită teamă, la o repetiţie) de peste doi ani. Poate că la capătul drumului, drumul acestei ipotetice întâlniri, îl aşteaptă un celebru hohot de râs care se va împleti fericit cu hohotul său…
Când l-am văzut pentru prima oară pe scenă în piesa “Nepoții gornistului”, sunt zeci de ani de atunci, într-un decor cu arderi de un roşu intenș, semnat de (şi el dusul) Tony Gheorghiu, înalt, vioi, spectaculos, părul de un blond auriu îi desena o aură strălucitoare în jurul frunţii…
Putea fi şi Făt-Frumos şi Peer Gynt, şi Parsifal şi tânărul Oedip sau orice erou de legendă… Ultima oară când l-am văzut, tot pe scenă, era o imensă şi prelungă pată brună, căreia lumina scenică nu îi mai putea prinde contururile şi în care luminile dinlăuntru, cele care dau autenticitatea, magnetismului actoricesc, se stinseseră…
Aura îi dispăruse, măcinată de boală… Pe traiectoria dintre aura strălucitoare a începutului şi trista pată brună, de-a lungul unor ani, s-au înşiruit nenumărate succese, nenumărate izbânzi actoriceşti pe scenă şi pe ecranele mari şi mici… Prin dispariţia lui Emanoil Petruţ lumea artei româneşti pierde nu numai un valoros slujitor al ei, dar şi un om.
Un om plin de simplitate, de căldură sufletească, de înţelepciune şi tact, a cărui coordonată de viaţă a fost dragostea de om. Dacă pentru Emanoil Petruţ-artistul, ursitoarele s-au dovedit generoase, dându-i talent, vigoare, frumuseţe, pareele necruţătoare şi hulpave s-au grăbit şi i-au tăiat cu o malefică foarfecă firul vieţii, mult, mult prea devreme. Să-i păstrăm amintirea!”
Surse:
Mihai Berechet, Revista Teatrul, septembrie 1983
Date biografice extrase din volumul Evei Sârbu, Actorii noştri: Interviuri uitate. 33 dintr-un deceniu, Editura Ara, București, 1995
