Era bun, modest și, câteodată, vesel ca un copil. La serbările Junimii cernăuțene din 1906, “Zorile”, episodul lui dramatic din Revoluția de la 1848, s-a jucat cu un succes foarte mare, în mijlocul unei însuflețiri de nedescris. Tineretul se îmbulzea în juru-i ca să-l cunoască și să-i audă glasul. Organizatorii serbării i-au prezentat, cu discursurile de rigoare, o cunună de argint. El sta zâmbitor în mulțime, cu ochii umezi, răspundea blajin și se uita la prieteni din când în când, cerând parcă ajutor.
Grozav ar fi vrut să fie în altă parte în acel moment, povestind și sporovăind despre alte lucruri mai puțin solemne. După ce arcul de fete frumoase din juru-i s-a deschis, după ce a trecut prin îmbrățișări și strângeri de mână, îl văzui râzând foarte vesel și copilărește în umbra unui gang. Scăpase.
Era întuneric; ploua cald din cerul nevăzut. Stătu o clipă la îndoială. Apoi își ridică gulerul, strecură cununa de argint sub poala redingotei și pornirăm cu pași mari prin ploaie, ca niște lăutari zgribuliți, către o cafenea. Era bucuros de succes și mulțumit că s-a isprăvit totul cu bine.
— Numai nu știu ce să fac cu coroana asta! zicea el serios.
Se uită toată lumea la dânsa!
*** A. de Hertz, Însemnări literare, 1919
Cineva ne spusese într-o caldă dimineață de vară că Iosif murise peste noapte la Spitalul Colței. Ne-am dus în grabă la spital și, după ce am străbătut sălile lungi îmbibate de mirosul acru al cloroformului amestecat cu acela al pansamentelor învechite, am ajuns în sala de autopsie, unde, pe o masă de fier, de-a lungul căreia curgea într-una apă de la cișmea, era întins poetul Patriarhalelor.
Din prag te primea mirosul pătrunzător al cadavrelor așezate acolo de cu noapte; în curtea de alături niște oameni de serviciu înjurau, și înăuntru, în sala rece, Iosif, cu trupul alb și capul însângerat de congestia care îl doborâse, dormea liniștit și iertat de Dumnezeu.
Până în ajun fusese cu noi. În seara când Regele a semnat decretul de mobilizare, eram cu toții în fața palatului și tinerimea universitară cânta „La arme”. Iosif își răsese mustața și părul din cap. Cu pălăria în vârful bastonului bătea măsura, râzând și vorbind cu atâția necunoscuți, el, care cu greu vorbea cu cunoscuții. Cu ochii injectați și cu privirea aiurea, își cânta cântecul lebedei, îndemnând, ca poeții din vechime, poporul la război.
Evenimentele erau de așa natură încât nimeni n-avea vreme să se gândească la înmormântarea unui poet, chiar când acel poet era autorul cuvintelor ce se cântau cu însuflețire de oastea ce trecea Dunărea în Bulgaria.
Societatea Scriitorilor Români, din care Iosif se retrăsese de o lună, n-a vrut din această pricină să se îngrijească de înmormântare. Atunci, Alexandru Davila se duse la Dissescu, ministrul instrucțiunei publice, și ministerul l-a îngropat pe Iosif pe socoteala sa.
La spital, omul însărcinat cu supravegherea sălii ne-a povestit că „domnul acesta” venise în ajun, seara, ca să fie internat. Pesemne că se simțise rău și, ca să nu supere pe vreun prieten, s-a dus să moară pe mâini streine, cu gândul la Corina, copila lui adorată, de care o împrejurare tristă îl despărțise. Peste noapte i s-a făcut rău. A avut halucinații și paralizia generală îi dădu accese de furie. Șase oameni s-au luptat să-l pună în cămașa de forță și și-a dat sufletul printre oameni care, până la venirea noastră, nu știau cine e.
*** G. Murgoci, Rampa, 28 Iunie 1914
L-am cunoscuți pe Șt. O. Iosif, așa cum l-au cunoscut toți, din versul lui de la „Viața” și știam că era de-o seamă și de-o tagmă cu noi; l-am urmărit prin multele reviste unde scânteia talentul lui, dar l-am cunoscut personal la Paris, în anul ultimei mari expoziții, 1900.
Acolo, la „Closerie des Lilas”, ne-am împrietenit într-o zi ca doi cunoscuți de mult. M-am întrebat atunci când l-am și cunoscut ce caută Iosif în acest viespar zgomotos. El nu era la locul lui și nici n-a găsit nimic acolo; mai târziu, într-o pădure, pe malul unei ape din Bavaria și-a găsit el liniștea ce nu i-o putea da Parisul și acolo a scris Patriarhalele și Tălmăcirile din Heine.
Am trăit însă cu Iosif în țară multe zile frumoase, poate ale lui cele mai frumoase, în timpul din perioada din urmă „Semănătorului”. Eram câțiva, puțini, dar cu inimă mare. Voiam să facem noi ceea ce lăsase unul mare și puternic. Am desfășurat o muncă de suflete tinere și înverșunate, dar obișnuite cu munca; am făcut ce am putut, dar când Iosif ne-a părăsit, n-am mai putut face nimic. El, de altfel, întrupa ființa „Semănătorului”.
*** Zaharia Bârsan, Flacăra, 1913
Un rătăcit. Nimeni nu l-a întrebat de unde vine, cine e și ce vrea, Nu cunoștea pe nimeni. Casa lui, ceriul din zare’n zare. Patul lui? Când ai un adăpost așa de mare, ți-l faci unde vrei! Și pâinea lui, o carte.
Foarte ciudat. Un copil care se aruncă în valurile unui oraș mare cu o carte în mână. Nu e un basm. Așa s-a pomenit Iosif în București. De la o vreme, cine știe prin ce minune, și-a luat oodăiță într-un fund de curte, în strada Știrbei-Vodă, la o bătrână.
S_a culcat acolo o noapte, două, trei… iar a patra zi dimineață, când voia să iasă, bătrâna i-a ieșit în prag și a întrebat fără nici un gând rău: „Dar domnul nu-și aduce bagajul?”
Copilul cu sufletul strâns și-a strâns cartea subsuoară și a plecat și nu s-a mai întors acolo niciodată.
O întâmplare neînsemnată și poți să cunoști un om; îl pune dintr-o dată în lumina lui adevărată. Și parcă a fost un scris: cartea lui a fost o carte de cântece, era cartea cântecelor lui Heinrich Heine!
Un noroc sau nenoroc pentru el… cine știe! Un scris a fost, însă, și pentru noi un mare noroc. Parcă ar fi voit să spună de-atunci ceea ce l-am auzit spunând de-atâtea ori mai târziu: „Dacă aș ști să fac altceva… Dar nu știu decât versuri!”
Și n-a știut să facă, nu putea și nici nu trebuia să facă! Viața lui era să fie închinată poeziei. Și puțini au slujit la altarul ei cu atâta sfințenie.
*** Calendarul Minervei, 1914
