Părinţii frumoasei Elena Negri au fost aga Petrache Negri şi Smaranda (Zulnia) Negri, născută Donici. Bărbatul a murit în anul 1823, iar după moartea lui, văduva s-a recăsătorit cu boierul poet Costache Conachi, cu care, în 1828, a avut o fetiță.
Trei ani mai târziu, femeia s-a stins din viață, dar, aflată pe patul de moarte, i-a cerut soțului să-i promită solemn că le va fi un tată bun atât Cocuței, fiica cea mică, cât și celor patru copii din prima căsătorie, Costache, Caterina, Elena, Eugenia și Zulnia.
Boierul s-a ţinut de făgăduială, dar viitorul revoluționar pașoptist a refuzat numele şi averea tatălui vitreg, spunând că totul trebuie să revină doar surorii mai mici, Cocuţa, devenită mai târziu soţia lui Nicolae Vogoride. Cocuța a fost cunoscută pentru contribuția hotărâtoare în sustragerea hârtiilor particulare care divulgau uneltirile caimacamului și ale susținătorilor lui în vederea împiedicării actului Unirii de la 1859 din seifurile familiei.
Revenind la Elena Negri, știm despre ea că a fost căsătorită de tânără cu un anume aga Alecu Vârnav, de care s-a despărțit cel mai probabil în anul 1843. Datorită fratelui ei, Costache, în 1844 l-a cunoscut la Mânjina pe Vasile Alecsandri. Poetul s-a îndrăgostit de delicata „Ninița”, cum îi spunea, cei doi trăind o poveste de dragoste pasională sfârșită la moartea ei prematură, pe 4 mai 1847.
“Pasiunea lui Alecsandri cu adevărat mare, cea dintâi și cea mai romantică, împărtășită deopotrivă de amândoi, a fost Elena Negri.
Această femeie întâlnită de Alecsandri la cea mai frumoasă vârstă a sa, la 24 de ani, avu atâtea daruri alese că-l subjugă pentru vecie și-i inspiră cele mai frumoase și mai calde poezii amoroase. Înțelegătoare și iubitoare de poezie, muzicantă, cu dragoste de poporul român și cu milă pentru cei umili, Elena Negri era suflet din sufletul lui Alecsandri.
Tânără încă, despărțită de un bărbat ce nu știuse să-i inspire iubire, frumoasă, distinsă, discretă și blândă, Elena Negri cuprinse toată inima poetului. În lume, era o doamnă amabilă și plină de spirit. „Când intra în serate, însoțită de sora sa, Catinca, gătite amândouă și împodobite în rochii de bal, se năștea în jurul lor un murmur de admirare: una brună, delicată, cu surâsul pe buze, alta blondă, cu figura deschisă, burboniană și plină de mândrie”.
Un portret de pe la 1844 îi înfățișează capul frumos, cu zulufi scurți, după moda timpului, cu două cărări în loc de una, așa numita pieptănătură cu colur, părul negru și lucios, ochii mângâioși și negri ca și sprâncenele. Nasul și gura potrivite. Elena ține o haină ușoară strânsă la sân, cu o mână delicată și cu o mișcare grațioasă. Privirea e limpede și te urmărește blând.
Un alt portret, mărime naturală, lucrat ceva mai târziu de pictorul Daniel Rosenthal și care se află la Ghergani, o înfățișează puțin mai tristă. Alecsandri o cunoscu la Mânjina, în casa fratelui ei, Costache Negri. Peste puțin timp ei se revăzură la moșia Blânzi, unde petrecură mai mult timp în poezie și muzică. În serile de primăvară, ieșeau pe cai, se plimbau lăsând frâiele pe coame, voind să prelungească la nesfârșit plăcerea acelor ceasuri. Aici a scris el mai multe poezii din care străbat entuziasmul, visele și iluziile de atunci, adică partea cea mai frumoasă și mai poetică a iubirii, când cel mai mic lucru, o mișcare, o privire, o strângere de mână în ochii celui ce iubește are o însemnătate fără margini.
Iată nota lui sufletească în una din zilele acelea, intitulată „8 Martie 1845”, la cele dintâi adieri ale primăverii. Poetul își invocă sufletul și nălucirile ca să se bucure toate de fericirea iubirii lui:
Întinde cu mândrie aripele-ți ușoare,
O, sufletul meu vesel, o, suflet fericit!
Înalță-te în ceruri și sbori cântând la soare,
Căci soarele iubirii în cer a răsărit
Și’n cale-mi s’a oprit.
Veniți năluciri scumpe, dorinți, visări mărețe,
Ca pasări călătoare la cuibul înflorit,
Veniți de’ngânați vesela mele tinerețe,
Căci steaua fericirii în ochiu-mi a lucit,
Iubesc și sunt iubit.
În 1846, un doctor îi recomandă Elenei Negri, plăpândă ca sănătate, să petreacă câtăva vreme în țările calde. În luna lui mai din același an, ea pleacă în Italia, cu făgăduința lui Alecsandri că o va urma. O lună de la plecarea ei, prin iunie, plecă și dânsul spre Italia. O întâlni la Veneția, unde petrecură multă vreme împreună.
În primăvara lui 1847, sunt la Palermo împreună cu N. Bălcescu. Dar boala Elenei Negri se agravează brusc. La începutul lui mai 1847, plecă cu Alecsandri spre țară pe la Constantinopol.
Când intrau în Cornul de aur, în fața Insulei Principilor, Elena Negri, în urma unei crize neașteptate, muri pe vapor, în brațele lui Alecsandri.
Fu înmormântată sub o lespede de marmură în curtea bisericii grecești din Pera, de pe strada Cabristan, acolo sunt îngropați și pictorii Daniel Constantin Rosenthal, Ion Negulici și Barbu Iscovescu.
Alecsandri intră în țară bolnav. Și, curând, scrise poezia “Steluța”:
Tu care ești pierdută în neagra veșnicie
Stea dulce și iubită a sufletului meu!…
Și care-odinioară luceai atât de vie
Pe când eram în lume tu singură și eu!O! blândă, mult duioasă și tainică lumină!
În veci printre steluțe te cată al meu dor,
Ș-adeseori la tine, când noaptea e senină,
Pe plaiul nemuririi se nalță c-un lung zbor (…)Tu dar ce prin iubire, la a iubirii soare,
Ai deșteptat în mine poetice simțiri,
Primește-n altă lume aceste lăcrimioare
Ca un răsunet dulce de-a noastre dulci iubiri!
*** Steluța a apărut în volumul „Doine și lăcrămioare”, tipărit în 1852
Poezia a devenit o romanță cunoscută la sfârșitul secolului al XIX-lea după ce a fost pusă pe muzică de compozitorul Dumitru G. Florescu (1827 – 1875), fratele Luxiței, iubita lui Nicolae Bălcescu.
Printre cei care au interpretat-o s-au aflat Alberto della Pergola, un tenor italian care a evoluat pe scena Operei Române, Mia Braia, părintele Octavian Zevedeiu Mureșan, Alla Baianova sau Angela Moldovan.
Sursa: Adevărul Literar şi Artistic, septembrie 1930
