Natalia Negru, un nume “ca un steag de doliu”

C’est one affaire bien-policée!, aceasta despre care scriu astăzi, un brelan de figuri fatale. Trei ființe care și-au păgubit considerabil gloria într-un fapt divers petrecut în 1914.

Pe scurt: Poetul Dimitrie Anghel, certându-se cu soția sa, a tras asupra ei cu revolverul. În faţa crimei comise, poetul, dezmeticit brusc, s-a împuşcat şi el. Doamna Natalia Negru a fost însă numai uşor rănită. Rana s-a vindecat repede. Poetul Dimitrie Anghel a fost transportat de familia lui la Iaşi, unde s-a stins încet. Şt. O. Iosif murise cu un an înainte. Nu mai supravieţuieşte decât doamna.

A venit războiul. Afacerea a fost uitată în detaliile ei Şi, ca de obicei, se uită faptele şi împrejurările, dar se ţine minte insigna morală a personagiilor. Oare nu zicem de atâtea ori: “Nu țin minte ce-a făcut cutare, dar ştiu că nu e un om curat?”

Astăzi spiritele sunt calme. Se poate vorbi în voie despre infernul vieţii celor trei personagii: Șt. O. Iosif, Dimitrie Anghel, Natalia Negru. Căci a fost un Infern. Vă rog să mă urmăriţi în linişte.

Numele femeii a intrat între ei ca un steag de doliu. Şi se va vedea în cele ce urmează felul cum. Totuşi, nu trebuie să se pună patimă. Judecătorii trebue să se deosebescă de inculpaţi. Inculpaţii noştri erau nişte pătimaşi.

Am ascultat multe păreri înainte de a mă hotărî să invit pentru o oră pe d-na Natalia Negru la Societatea Scriitorilor, pentru o convorbire desluşitoare. Opiniile sunt şi astăzi foarte înăsprite. Toate convinse. Toate absolute. Cum s-au petrecut lucrurile însă foarte puţini ştiu. Cine are dreptate? Toţi au dreptate. Dar dacă Le Droit este multiplu, Le Vrai este unul singur. Fiecare are dreptatea lui, dar adevărul este acelaşi pentru toţi.

Iată ce am căutat să stabilesc chestionând pe d-na Natalia Negru şi coroborând răspunsurile sale cu nenumărate cuvinte ce am auzit de la cei mai calmi şi mai obiectivi oameni ce cunosc în viaţa noastră literară, prozatorul Vasile Savel, cel mai bun prieten al lui Iosif, şi dl. E. Măciucescu, cel mai bun prieten al lui Anghel.

Pentru luminarea mea, a fost nevoie să citesc un dosar întreg de scrisori intime, pe care nimeni nu-l cunoaşte. Într-una din ele citesc: “Am fost la Anghel. L-am găsit cu fotografia pe masa şi plângând. M-a sărutat, etc”.

Am văzut o telegramă (petit bleu) trimisă de Anghel Heliantei la Paris:

“Răspunde. Mă împingi la acte disperate. Mitif”.

De asemenea, în doar câteva scrisori de la dl. Mihail Sadoveanu, care cunoaşte bine dedesupturi ale afacerii şi are o înţelegere de scriitor şi de psiholog. O foarte însemnată scrisoare de la Părintele Gala Galaction, unul dintre cei care au ridicat cel mai sus glas în contra d-nei Negru. O voi reproduce la sfârşit, pentru văzul acestei cetăţi ce voia să scoată femeia la marginea ei şi s-o trimită în pustie — despletită.

Vorbeşte doamna Natalia Negru:

— Am copilărit la moşia tatălui meu, Tecucelul din Buciumeni. Amintirile mele cele dintâi se leagă de un unchiu al meu, Nenea Vasilică, socialist înfocat, care citea poeziile lui Eminescu şi modela în lut chipuri şi torsuri. Era în familia noastră un fir artistic şi cărturăresc care se continua foarte şerpuit în ascendenţă. O mătuşă a mea a fost una dintre primele femei care au studiat medicina la Paris. Am avut un unchi ce fusese amestecat în procesul Memorandului. Un bunic al meu, patriarh splendid, ştia semnele timpului şi interpreta cărţi religioase şi de istorie. Mulţi din familia noastră manifestau o înclinare înspre artele plastice. Unii pictau, alţii, ca nenea Vasilică, sculptau. Acesta s-a prăpădit în război. De la el n-a rămas decât un bust magnific al lui Calistrat Hogoş, cu care era prieten.

Copilăria mea a trecut frumos şi încet. Sunt fiica unei mame de cincisprezece ani şi a unui tată de şaptesprezece. Am moştenit un sânge tânăr.

Pe la vârsta de zece ani, stăteam cocoţată mereu în vârful copacilor. Am şi acum tendoanele unei mâini strâmbate de când am căzut odată din nuc. ÎI revăd pe Vasilică aşezându-se vara la masa rotundă de sub vişinul cel mare şi citind din Eminescu.

— … !

— Aş, nu-mi citea mie. Eu eram sus în vişin. Citea pentru doctoriţa Aglaia şi pentru o soră a ei care învăţa la Humpel, la Iaşi. Dar plecam urechea şi ascultam. Eram aşa de impresionată că plângeam din copac.

Apoi tatăl meu. El e cel mai deştept din familia noastră. El mi-a pus cartea în mână. Cu toate că era om fără multe titluri academice, se distingea de toţi printr-o aristocraţie a lui particulară: avea idei. De aici urma că avea stil şi o acurateţă în scris neobișnuite. Meşteşugul compoziţiei, al înlănţuirii ideilor, îl ştiu, atât cât îl știu, de la el.

Mamaia era o fire romanţioasă. Mie de la început mi-a repugnat romanţiozitatea. Îmi plăceau ştiinţele fizice, în care se învaţă toată delicateţa lucrului din natură. Pe Zola nu l-am putut citi. ÎI găseam brutal şi abject. Cea dintâi revelaţie ce mi-a produs literatura a fost în Şcoala Centrală, când am citit pe Rousseau. Am făcut tot atunci o lucrare despre Princesse de Cleves care a atras profesorilor mei bănuiala că nu-mi fac singură temele. Mai auzisem această bănuială şi de la profesorul meu de limba română, domnul Manliu, pe care, de altfel, m-am răzbunat scriindu-i o piesă de teatru când s-a scos la pensie. Era o piesă perfect morală intitulată “Răzbunarea bunicii” şi care a intrat în repertoriul permanent al Şcoalelor Centrale de la Bucureşti şi de la Iaşi. Am aflat cu plăcere, de la nişte nepoate, că piesa mea se mai joacă şi la ocazii.

Aci începea, propriu vorbind, cariera mea de scriitoare. Primul om însă care a pus la îndoială “talentul” meu — dă-mi voie să spun aşa — a fost, când eram în clasa a treia a pensionului Philippidi din Galaţi, profesorul meu Longinescu. Pe acesta iar m-am răzbunat trimiţându-i un abonament la “Semănătorul” când am început să public versuri.

“Semănătorul” ni-l făcuse domnul N. Iorga cadou.

— …?!!!

— Da. Adică lui Iosif.

— Aştept să aud de la d-voastră cum aţi cunoscut pe Iosif…

— L-am cunoscut în colţul numit “Colţul cu dor” din Biblioteca Fundaţiei Carol, unde Iosif era bibliotecar. Dar n-am ajuns acolo. Trebuie să-ţi spun că încă din pension aveam în pupitru înrămate chipurile lui Eminescu şi al Veronicăi Micle, înconjurate de mine, naiv, cu beteală şi lămâiţă. Tradusesem mai apoi Noaptea de Maiu a lui Musset şi rămăsesem din contactul meu cu literatura cu un dor foarte precis: voiam să iubesc un poet. Voiam să ma plimb pe străzile Bucureştilor la braţ cu primul cetăţean al acestei ţări. Acest cel dintâi cetăţean mi se părea că nu poate fi decât un poet. În Universitate m-am împrietenit cu Panait Cerna, care era student, şi care mi-a displăcut din primul moment din pricina tonului vag, îndoielnic şi insinuant, cu care mi l-a descris pe Șteo Iosif.

Pentru seminariile domnului Mihail Dragomirescu am făcut odată o lucrare despre Melancolia lui Eminescu, mi se pare. El îşi impunea criticile lui (genul static şi dinamici) care pe mine mă crispau. Dar era un profesor eminent. A doua lucrare a mea pentru seminarii a fost analiza Doinei lui Șt. O. Iosif.

Când a auzit Șteo ce succes a avut Doina lui la seminar, a fluierat toată ziua de bucurie… A căutat să mă cunoască, mi-a mulţumit şi mi-a cerut nişte poezii, pe care i le-am dat, iar el a ales dintre ele una, “Străbunica”, pe care a publicat-o la loc de cinste în Semănătorul.

— … ?

— Asta se întâmpla în 1903.

— Şi ce-a mai urmat?

— L-am înscris pe Iosif la Universitate. Domnul Dragomirescu a recunoscut că fac un lucru bun, dar poetul, săracu’, el era o fire de boem. Nu prea învăţa, aşa că Onciu, care ţinea catedra de istorie, l-a trântit cu brutalitate la un examen, deşi până atunci Iosif se afirmase ca un poet naţional şi scrisese Carmen Secularae. Asta l-a deprimat, l-a ruşinat, aşa că a abandonat Universitatea.

— … ?

— Da, desigur, avea şi profesori gentili. De exemplu, domnul Ovid Densușianu îmi amintesc că l-a întrebat în examen aşa: “Când a apărut în limbă primul fenomen de rotacism: în secolul al unsprezecelea, al paisprezecelea, sau (apăsat) al doisprezecelea? Iosif a răspuns foarte frumos: “În secolul al Xll-lea”. “Foarte bine! Mersi!”, a răspuns excelentul profesor şi studentul Iosif a ieşit fericit.

În acest timp însă legăturile mele cu Iosif deveneau tot mai cordiale. Înainte de 1904 ne-am şi logodit, în Cimitirul Bellu, cu niște inele de iarbă, la mormântul lui Eminescu. Unul dintre aceste inele încă se mai păstrează în cutiile mele. Tatăl meu însă se opunea vehement la căsătoria mea cu un poet. El avea o fată şi moşie şi ar fi vrut ca, dându-şi fata, să mai ia încă o moşie. Or, asta era contrar obiceiului pământului!

În anul 1904, împlinindu-se patru sute de ani de la moartea lui Ştefan cel Mare, Iosif a fost trimis la Putna unde a realizat cunoscutul “Poem”. De acolo îmi scria. Odată mi-a trimis un pachet de flori presate pe care le mai am şi azi. Căci pe losif l-am iubit mereu și-l iubesc și acum…

– Și pe Anghel nu?

— N-am pe masa mea nicio fotografie a lui Anghel. Era un om infinit superior lui losif. Anghel era foarte inteligent. Era seducător ca un demon. Dar o fire insuportabilă… Ai să vezi mai încolo, de altfel, fiindcă nu-ţi ascund nimic.

Ce spuneam, aşadar?…

Închiriasem cu losif o cameră în strada Domniţa Florica. Acolo am primit eu primele lui scrisori de la Putna, pe care le compunea cu multă grijă, bănuind poate că vreodată va fi nevoie ca ele să fie date la tipar. În acelaşi an, ne-am căsătorit. Dar am uitat să-ți spun că la logodna mea am mers, fiindcă a vrut losif, seara, la o berărie, cu Al. Lapedatu, fostul ministru, cu Ilarie Cehndi, cu Scurtu şi cu alţi câţiva. Scurtu a stat lângă mine, la dreapta, Iosif la stânga, Chendi era vis-à-vis. În timpul mesei, Chendi a început să atace pe Scurtu, cu o patimă pe care eu nu o înţelegeam şi nu o justificam. Am aflat mai târziu pricina furiei lui şi am dedus că acest Chendi nu avea o inimă tocmai bună. Cu el hoinărea losif nopţi întregi de-a rândul. Acum, trebuie să-ţi spun că lucrul nu-mi era deloc agreabil. Patima de ducă a lui losif mi-am explicat-o abia târziu, când am aflat ce semnificaţie avea inegalitatea lui pupilară.

— Cine vi-a atras atenția asupra bolii lui?

— Doctorul lui curant. Între alții, poate referi domnul doctor Reiner.

— Continuați vă rog!

— Chendi era încurcat cu fată foarte urâtă, dar foarte cultă, domnişoara Karkaleki din celebra familie a ziaristului Karkaleki. Această fată muncea zi şi noapte pentru Chendi. În cele din urmă foiletonistul, care era şi în viaţa ei intimă, ca şi în presă, un terorist, a vrut s-o abandoneze. Atunci domnişoara Karkaleki a înghiţit o doză de sublimat şi a murit otrăvită. D. prof. Iorga a scris atunci despre ea ostentativ un articol necrolog în care-i releva meritele.

Chiar astăzi îmi dau obiectiv seama că acest Ilarie Chendri a fost la béte noire de Iosif. Era un furios mereu turbat. Odată, dintr-o discuție literară, era să se bată cu Anghel. De altfel de atunci relațiile lor s-au rupt definitiv…

— … ?

— Menajul meu cu Iosif era dintre cele mai ideale. “Liuș, tare-i bună mâncare”, spunea el în fiecare zi. Iar cât despre mâncare, trebuie să-ţi spun că o preparam eu şi nu concepeam mâncarea fără sardele de Lissa… Locuiam pe atunci în strada Clemenţii, la Muzeul Aman.

Chendi venea când Ștéo era la Fundaţie, şi stătea lângă mine la bucătărie…

Odată, pe când făceam cozonaci, a venit şi Albina. Eu zic Albinii: “Bine ai venit. Vă dau acum la amândoi cozonaci făcuţi de mine…”

— Cine era Albina?

— Aşa e, că nu ştii. Noi ziceam “Albină” lui Mihail Sadoveanu… Făceam cozonaci cu destul chin şi nevoie, dar îi făceam pentru Steo. Ştiam că lui au să-i pară buni…

— Şi păreau buni?

— Aş! În noaptea aceea Șteo n-a venit deloc acasă, şi eu am ieşit în frig afară, ca să mor… Tocmai la ziuă el a venit foarte dispus, foarte somnoros şi foarte clătinat. Cât era el de ameţit, a putut totuşi observa că aruncasem în găleata de la lavabo beteala de la nunta noastră!

Înţelegi, aşadar, că la apariţia lui Dimitrie Anghel în menajul nostru, fericirea noastră casnică era sfârșită. A, nu! Anghel n-a stricat o căsnicie. El a apărut la timp, că avea ceva drăcesc, magnetic, care-l mâna numai în locuri din care el putea să profite. Când s-a ivit, s-a făcut lumină.

Nu-mi plăcea deloc capul lui de satir, cu bărbie spaniolă, cu faţa de harap, cu ochii oblici și pătrunzători, de fakir. Avea o inteligență de rară cruzime. Mă tortura cu vorba. Zvârlea numai cuțite.

Ștéo nu se temea de intrarea lui Mitif între noi. Pândisem un moment, şi mărturisisem lui Iosif că nu-l mai pot iubi din pricina firii lui de boem dezordonat, care lăsa de dorit începând de la conduita lui faţă de mine până la aceea faţă de el însuşi; se neglija complet ca sănătate, ca igienă, ca tot. El era bolnav săracul, dar eu nu ştiam. Aşa că i-am spus:

— “Dragă, eu iubesc pe X…”

— Mă rog, X. era Anghel?

— Nu. Era altcineva. Nu-i pot spune numele.

— Iosif ce a răspuns?

— Eu îl iubeam ca o soră.

— Pare-se că nici el n-ar fi voit mai mult. N-a simţit durerea mărturisirii mele. Materialmente noi eram despărţiţi.

— Mai departe nu voi să aflu. V-aş ruga doar să-mi spuneţi când şi cum s-a ivit Anghel între voi?

— La o comemorare a lui Eminescu, la Botoşani. Cunoşteam puţin pe Anghel. Abia se întorsese de la Paris. Înainte de întoarcere, eu m-am îmbrăcat în costum de stareţă şi m-am fotografiat. Fantazia asta mi-a fost fatală. Până la București, nu m-a slăbit. Era volubil și picant. Acidulat ca o șampanie. Pe urmă nu mai știu cum s-au petrecut lucrurile. Fapt e că pe mine morbidezza lui Iosif mă desprinsese de el. Încet-încet, ajungea ca să-i las lui sentimentalismul și lui Anghel erotismul.

— Bine, bine, atunci nu mai pricep cum s-au împins lucrurile atât de departe în 1914…

— Despărțirea mea de Anghel începuse înainte de căsătoria mea cu el…

— …?

— Fiindcă avea un fond de nesinceritate, care, ce e drept, e omenească, iar el o ascundea foarte bine, dar în raporturile cu mine a dat-o pe față întreagă.

— …?

— Eu aveam de la Iosif o fetiţă. Când Anghel a introdus acţiunea mea de despărţire…

— …?

— …(că el a introdus-o, dar eu am fost iscălită de domnul avocat Juvara), Iosif, care înţelesese ce i se pregătește, m-a luat deoparte și mi-a spus: “Liuș dragă, eu peste doi ani mor, cum a și murit bietul de el, nu e bine să te lași condusă de Mitif”.

Ei, n-am putut. Trebuie să fiu înțeleasă și trebuie să se țină seamă că în acest conflict intim intră și o sumă de elemente pe care nu le pot mărturisi.

— Dar reveniți la relațiunile dvs cu Anghel…

— Fără să mă fi căsătorit cu el, eu eram despățită legal de Iosif prin voința lui Mitif. Acest lucru înfăptuit, intenția lui de a mă lua sub protecția sa dispăruse. Dimpotrivă, eram sfidată, bruscată, disprețuită. Era o fire impetuoasă Anghel. Gelos până la absurditate. Mai multe zile de-a rândul m-a ținut încuiată în casă singură, ca într-un turn sfâșietor, despărțită de fetița mea, în imposibilitatea de a-mi relua libertatea, cu ferestrele mascate, cu lumina aprinsă. Simțeam pașii lui Anghel, căci venea din când în când acasă și asculta să știe ce fac, auzeam ușa încuindu-se după el, pașii pierzându-i-se în curte, nu mai știam de e noapte ori e zi și o disperare cumplită mă apuca.

Atunci mi-am dat seama de groaznicul meu destin. Eram condamnată la moarte de el, pe care începusem să-l ador.

— De unde această schimbare subită?

—  Eu insistasem ca după ce mă luase de la Iosif să-mi dea măcar acea reparație morală de a legitima legăturile mele cu el. Imediat ce formele s-au îndeplinit, eu mi-am luat catedra, tatăl meu a împărțit copiilor averea, aveam mijloace să trăiesc onorabil. Pe urmă, surprinsesem la el și oarecare înscenări pentru a-mi stimula dezgustul. Sinceră, cum am fost mereu, chiar cu prețul multor neajunsuri, i-am spus: M-am redresat. Vreau să te las, nu te pot suferi. După asta s-a dezlănțuit teroarea.

– Și în acest timp, Iosif?

– Nu ezita de a mă mângâia. În timpul închisorilor mele, era singura umbră care-mi umbla pe sub fereastră. Avea o bunătate de sfânt. În 1913 încă, când a murit, după ce nu mai putea umbla de pe placul lui, am avut impresia unei singurătăţi sinistre care mă împresoară şi mă condamnă.

Într-adevăr, Anghel făcuse din mine o sclavă. Manifest îmi arăta că nu-l mai interesez, îmi povestea ca să mă umilească chiar cele mai recente aventuri ale lui. În 1914, la mijlocul lui noiembrie, mi-a povestit iar un roman al său. I-am spus răspicat: Dacă mai continui cu povestea asta, eu plec imediat. Mi-a răspuns: Dacă faci un pas, te împușc. Am crezut că glumește și am continuat să merg spre ușă. El însă a scos revolverul, un Browning mic, pe care-l împrumutase, și a tras. Eu am căzut. Impresionabil cum era, a crezut că m-a omorât, de aceea glontele următor și l-a tras lui în piept. Imediat familiile, a lui și a mea, au intervenit să fim despărțiți. Lui i s-a dat o cameră și mie una. Ne despărțea un coridor. Îl îngrijea o soră de-a mamei, după dorinţa mea expresă. Asta i-a făcut mare plăcere.

— …?

— În timpul primelor zile de îngrijire, Mitif mi-a trimis mereu bilețele scrise cu creionul (câteva din ele mai păstrez) în care mă ruga să-l iert, îmi dorea însănătoşire şi îmi făcea promisiuni foarte încântătoare. Eu nu-i răspundeam. Exasperat, într-o zi el a cerut să fie adus cu patul lângă mine. Tocmai când îl trecea prin coridor, familia mea a surprins faptul şi l-a împiedicat. Am şi astăzi credinţa că dacă îl aducea lângă mine, noi ne-am fi împăcat şi el s-ar fi însănătoşit.

— V-aţi fi împăcat — probabil —, dar că s-ar fi însănătoşit, asta nu pricep.

— Nu era prea gravă rana lui. Îi fusese atinsă baza unui pulmon. Putea să scape. Dar familia lui l-a luat de la Iași și eu cred că Mitif n-a avut acolo o îngrijire sufiecientă. N-aș putea spune că a fost lăsat să moară, dar că nu s-au făcut eforturile necesare pentru ca el să trăiască. Lui însuși îi era frică să se ridice sănătos din pat. Probabil că cineva, nu știu cine anume, dar din familia mea, fără îndoială, lăsase să se înțeleagă că este inevitabilă Curtea cu Jurați. Anghel, care era foarte demn, n-ar fi suferit o înjosire ca asta. Putea să trăiască însă. Eu aș fi fost aceea care m-aș fi opus ca lucrurile să ajungă până acolo. Am o scrisoare de la domnul doctor Pârvulescu din Iași, în care mi se scrie că Mitif a murit cu dorul de a mă mai vedea. Chiar în timpul suferinței lui – că după ce s-a împușcat el a trăit trei săptămâni – mi-a scris multe scrisori tandre și disperate, care însă nu mi-au parvenit toate. Mi le opreau părinții.

Doi ani m-am osândit să stau închisă în casă, nevăzută de nimeni, neprimid pe nimeni. Meditam zadarnic la tot trecutul acesta învolburat, la tot infernul ce străbătusem și din care dumneata, care-mi arătai chiar deunăzi prin Rampa o inexplicabilă ostilitate, nu-l vei putea imagina nici pe sfert. Gândește-te că sunt lucruri pe care o femeie le suferă și nu le poate spune nimănui fără un risc care echivalează cu o moarte oarecare.

În acești doi ani, am citit și am răscitit tot ce putea să-mi aducă o alinare a durerilor – dar nu remușcărilor, căci deși Anghel a murit, nu se știe care dintre noi amândoi a îndurat o pedeapsă mai mare!

Mi s-a întins o mână creştinească de ajutor. Această scrisoare, pe care te rog s-o citeşti atent. Iată ce mi-a dat să citesc doamna Natalia Negru:

Mult îndurerată și scumpă doamnă,

Împrejurările din urmă au sporit întârzierea mea şi au făcut, poate, să pierzi din vedere un răspuns datorat de multă vreme. Îmi închipuiesc, simt golul imens pe care trebuie să-l simţi împrejurul d-tale şi îmi pare rău că nu mi-e dat, nu mi-e iertat (decât) să fac pentru d-ta decât această scrisoare de mângâiere. Mă doare inima, însă, de d-ta în chip sincer. Erai vrednică să aibi altă viață și altă tihnă. Dar ce s-a făcut, s-a făcut! Îmi spuneai în scrisoare d-tale de acum câtva timp că te apasă și te face să suferi ostilitatea pe care o bănuiești adunată asupra d-tale. Lasă-mă să te asigur că greșești într-o bună parte. Pe lângă destui potrivnici, ai și prieteni, unii necunoscuți. Am auzit oameni care te compătimeau și-ți luau apărarea. E cineva care ar voi chiar să-ți facă un fel de apologie literară. O doamnă m-a rugat să-ți trimit din parte-i simpatie și reconfortare. Vezi, prin urmare, că nu ești de tot singură. Care este starea d-tale sufletească de azi, ce crezi, ce voiești d-ta despre d-ta însăți – iată problema care astăzi are importanţa cea mai mare.

M-ai interesat întotdeauna şi mă interesezi şi astăzi. Deşi sunt un spirit făcut să mă înţeleg cu toată lumea, şi totuşi am destule curiozităţi şi singularităţi condamnabile. Nu te supăra, scumpa mea doamnă, între aceste singularităţi este şi aceea că pentru mine preţuieşti mult mai mult decât pentru cealaltă lume. Ce folos însă! Nu ne vom putea întâlni niciodată pe acelaşi drum. Ceva ciudat şi sacerdotal stă la pragul simţirei mele. Perindându-mi pe dinaintea ochilor tot ceea ce ai fost, ce eşti, ce ai putea să fii, îmi simt pentru d-ta solicitudini de confesor, dar nimic mai mult. Aş vrea să-ţi fiu de folos, să te ajut, să te mângâi, — dar subt rezerva preoţească a intangibilităţii mângâietorului.

Nu te simţi jignită de cele ce îţi scriu. De n-ar fi la mijloc interesul real pe care mi-l inspiri, nu ţi-aş scrie nimic din toate acestea Păcatul (după mine: folosul) este că interesul ce-ţi port e prea creştinesc şi prea greu de precizat. Aş visa o transformare sufleteasca a d-tale. Eşti inteligentă, tânăra şi frumoasă. Ai şi un remarcabil talent literar. Ce mare mângâiere ar fi pentru mine — nedemnul mărturisitor al lui Iisus Christos — să fac din d-ta o inimă creştină! Eşti prea păgână însă! Mi-ai mărturisit-o prin scrisoare şi am simţit-o şi eu din convorbirile noastre. Ce-ţi rămâne, scumpă Doamnă, de făcut după crâncenele încercări prin care ai trecut? Ce frumos ţi-ar sta să pleci lui Iisus Christos inima şi ochii d-tale! Ce interesante lucruri ai spovedi hârtiei, în străduinţa sinceră de a găsi, pe căile reculegerii, pe dulcele meu Iisus! Singura dragoste care te poate împăca e dragostea Lui. Gândește-te, ascultă noaptea inima d-tale și nu uita că singura frumusețe mare pe care mai poți s-o cucerești printre noi și asupra noastră e aceea a unei splendide convertiri.

Îți sărut mâinile,

Gala Galaction

20 – 24 N-bre 1914

Scrisoarea părintelui Gala Galaction a fost prin urmare scrisă între a şasea şi a zecea zi după dramă. Ea poartă pecetea unei patriarhale cucernicii, şi în partea finală a ei îmi inspiră o întrebare pe care am renunţat de a o mai pune doamnei Negru, care era vădit mişcată de gingăşia momentului.

Pe verso-ul ultimei pagini a scrisorii mai găsesc această inscripţie, tot a părintelui Galaction.

“Mi-a vorbit Măciucescu de necazurile — ah, mici, plictisitoare, întristătoare — pe care le ai. Voi vorbi zilele acestea cu d. Gr. Tăuşan, directorul Casei de Credit ” C. D.

Căsuţa poştală 436 Oficiul Bucureşti”.

— De atunci viaţa mea s-a scurs ca o pedeapsă. Are un revers foarte întristător. Aveam în Cocuţa, fata mea, o mângâiere. În timpul războiului, mă deşteaptă ca din somn odată şi-mi spune pe un ton foarte speriat şi serios: “Mamă, pe mine au să mă omoare aeroplanele”…

Fireşte, am potolit-o, am mângâiat-o, pentru moment fetiţa a uitat. Avea zece ani în 1916. Timp de câteva zile, ea a tot făcut vizite, s-a jucat neobișnuit de vioaie. Avea o frenezie nenaturală. Într-o dimineaţă, eu nu mă dădusem jos din pat. Ea se sculase şi cânta prin casă. Deschisese o fereastră și privea cerul. Deodată s-au zvonit clopotele. Şuierul guarzilor s-a întins ca o panică pe străzi. Pe Cocuţa o văd sărind de lângă fereastră, ţipând: “Mamă, ascunde-mă în pivniţă, că pe mine mă caută aeroplanele”. Era desfigurată de spaimă. Sar în sus, o iau în braţe şi dau să fug cu ea în beci. În momentul acela aud un zgomot infernal în strada Virgiliu, geamurile se fac ţăndări, şi Cocuţa mea leşină în braţele mele. S-a sfârşit ca o păsărică. Când am privit-o, închisese ochi ei mari şi o mână îi atârna dezlipită din articulaţia antebraţului. Am crezut că e numai leşinată de durere şi am alergat după ajutor. Când am desbrăcat-o însă am văzut că o schije îi pătrunsese inima. Murise în braţele mele. Bomba avionului căzuse la o distanţa bună de casa mea, nu ucisese pe lucrătorii care lucrau alături la o bina, nici pe soldatul din curtea unui ofiţer superior, ci pătrunsese prin fereastră la mine, până la Cocuţa mea. Pe mine nici nu m-a atins…

Iată nenorocirea care a pus capăt nenorocirilor mele. Nu e puţin lucru, domnule, te rog să crezi.

S-a ridicat apoi şi a plecat fără un cuvânt.

Et nunc erudimini. Mi-am adus aminte de una dintre cele mai patetice sermone a lui Bosnet, care începe şi sfârşeşte cu această simplă frază: “Dumnezeu dă oamenilor teribile lecţii”. Dar iarăşi îmi dau seama şi zic că în faţa acestor magnifice cazuri de Mână Cerească – fiindcă toată povestea scrisă mai sus e animată de o fatalitate pe care o atribuiesc Cerului – oamenii nu au nici un drept să dea sentinţe.

 

*** Un articol semnat de Romulus Dianu și publicat în revista Rampa, februarie 1929