Cella Serghi s-a născut pe 22 octombrie 1907 la Constanța, într-o casă ce se afla pe Strada Mării, și a fost fiica lui Avram Marcoff și a soției sale, Carolina, născută Golestan. Bunicul fetiței era ceasornicar și pasionat de descoperirile arheologice care se făceau în oraș în acea epocă, astfel că i-a transmis copilei dragostea pentru istorie.
Familia a locuit la Constanța până în anul 1916, s-a refugiat în timpul războiului la Brăila, apoi, după încheierea Primului Război Mondial, s-a mutat la București. Clasele primare pe care fetița le-a început la malul mării au fost continuate cu cele secundare în orașele în care familia se stabilise. Cella Serghi a urmat Facultatea de Drept la București, luându-și licența în 1931, dar încă din timpul studenției a început să lucreze, angajându-se ca secretară la un avocat.
La vârsta de 20 de ani scriitoarea s-a căsătorit cu inginerul Alfio Seni, dar a divorțat după o scurtă perioadă de timp și s-a recăsătorit cu judecătorul Ion Bogdan. A practicat pentru un timp avocatura și în acea perioadă a început să trimită ziarelor “Gazeta” și “Reporter” reportaje și cronici teatrale, care s-au bucurat de succes, articolele fiind semnate cu pseudonimul Gella Marin.
În 1929 tânăra l-a întâlnit pentru prima dată pe scriitorul Camil Petrescu la ștrandul Kiseleff. Întâmplător, cei doi s-au revăzut după doi ani, tot la ștrand, de data aceasta la Piscina Lido care tocmai se deschisese în vara acelui an și era unul dintre cele mai mondene locuri din București. Cella s-a îndrăgostit de Camil Petrescu și spera că sentimentele îi vor fi împărtășite, dar el nu a privit-o niciodată ca pe o viitoare iubită sau soţie, ci o considera o simplă prietenă.
Scriitoarea mărturisea într-un articol publicat în anul 1970 în România literară:
“M-am născut la Constanța. Am copilărit pe o stradă care se numea, și se numește și azi, strada Mării. Marea era o prezentă vie, reală și o prezență de vis. Mișcarea ei necontenită, furiile ei negre, spumegânde, liniștea ei însorită și albastră, totul avea culoare și sunet, totul era făcut să încânte, să neliniștească și să șlefuiască sufletul unui copil. Ecourile ei mă urmăreau la tot pasul.
Războiul — (1916) — m-a despărțit de mare. Am căutat-o pe malurile Dunării, unde ne-am refugiat, la Brăila. Am căutat-o pe malurile Dâmboviței, când am ajuns la București, am purtat în mine povara, bucuria, bogăția, angoasa și nostalgia ei. Când, după douăzeci de ani; Eugen Lovinescu a fost uimit văzând cât este de tânără autoarea „Pânzei de Păianjen” — (părea mai tânără decât era) mi-au venit în minte (păstrând proporțiile, bineînțeles) cuvintele pe care le-a spus Anatole France despre Proust: “Il est jeune de la jeunesse de l’auteur mais il est vieux de la vieillesse du monde”.
Maestrul a fost și mai mirat cînd i-am spus că n-am scris nicio poezie în adolescență, nicio pagină de jurnal și de-a dreptul consternat că n-am citit-o pe Hortensia Papadat-Bengescu sau pe Anton Holban. Când pentru întâia dată am cunoscut un scriitor, eram în ultima clasă de liceu. La ștrandul Kiseleff, actorul Al. Finți mi-a prezentat un prieten, scriitorul Camil Petrescu. Eram tobă de carte, dar acest nume nu-l întâlnisem. Încurcată, am găsit un motiv să dau bir cu fugiții. Doi ani mai târziu, tot la ștrand, la Lido, l-am reîntâlnit. Eram sigură că este autorul romanului „Întunecare”, pe care anume îl căutasem și-l citisem. Noroc că am vorbit despre altceva. El era curios să știe unde am dispărut, eu mă lăudam că m-am măritat și sunt studentă la Drept.
— De ce te-ai înscris la Drept?
— Fiindcă n-am putut să mă înscriu la Conservator. Dar nu-i nimic, am să fac teatru la Curtea cu Juri”.
În 1937 a apărut în “Revista Fundațiilor Regale” un prim fragment din cel mai cunoscut roman al scriitoarei, “Pânza de păianjen”, apoi a fost invitată să publice în “Viața românească” și “Revista Fundațiilor Regale”, iar Eugen Lovinescu a primit-o la cenaclul “Sburătorul”, reușind astfel să lege multe prietenii literare.
În perioada interbelică Cella a locuit pentru un timp la Paris, continuând să scrie și să citească fragmente din cărțile sale în grupul studenților români, iar din 1945 a devenit secretara Universității Populare din București (Sala Dalles). După război a publicat articole și schițe în revistele “Femeia”, “Flacăra”, “Viața românească”, romanele sale au apărut în multe ediții și a avut o viață literară activă. “Cartea Mironei”, “Iubiri paralele”, “Gențiane”, “Această dulce povară, tinerețea”, “Pe firul de păianjen al memoriei” sunt doar câteva dintre cărțile de succes ale autoarei publicate sau republicate în acea perioadă.
“Romanul Cellei Serghi aduce în romanul românesc, un nou univers, cu o spiritualitate specifică. Ne aflăm de fapt în fața primei biografii interioare, care are ca personaj pe creatorul feminin de literatură, realizată printr-o ficțiune ce împrumută voalat câte ceva din datele autorului ei. Nu avem nicio clipă senzația că ne aflăm înaintea unei confesiuni și nici înaintea biografiei romanțate a Cellei Serghi, ci în fața „biografiei” creatorului feminin în genere. Mirona este, în acest sens, un roman excepțional. Mirona ar vrea să cunoască totul, dar ea leșină la prima întâlnire neprevăzută sau este incapabilă să se desprindă dintr-o legătură amoroasă insalubră. Luciditatea ei se exercită deocamdată pe parcele mici de realitate. Dornică să creeze, Mirona întreprinde diverse acțiuni, mai puțin însă din rațiunile unei conștiințe teoretice sau din tentația aventuroasă de a proba o idee sau de a găsi una și mai mult dusă de fluxul sentimentelor și al întâmplării. Biografia eroinei, tânjind după stabilitate, este alcătuită din întâmplări zilnice, lipsită de revelația descoperirilor fundamentale. Fiind un receptor la dispoziția sentimentelor și evenimentelor exterioare, ea va reda atunci, cu o obiectivitate ușor halucinantă, colorată de senzații, lumea în care se mișcă. Empirismul ei, amestec de pasivitate, de finețe a simțirii și o capacitate de iscodire tipic feminine, își găsește material suficient în investigarea feminității pe toate treptele biologice”, scria Mirela Roznoveanu în 1976 în România literară despre volumul Cellei Serghi.
Scriitoarea nu a avut copii, iar în ultimii ani ai vieții a locuit într-un apartament aflat lângă Cișmigiu. Înainte de 1990 Cella Serghi a făcut o importantă donaţie de tablouri Muzeului de Artă din Constanţa și după Revoluție a oferit Bibliotecii Centrale Universitare 350 de exemplare din cărţile pe care le adunase o viaţă întreagă.
“Am văzut-o prima oară pe Cella Serghi în redacţia „Vieţii Româneşti“ unde eram redactor. Era înaltă, blondă şi frumoasă, şi volubilă din cale-afară, îmbrăcată într-un elegant costum alb cu o diafană eşarfă de culoare bleu parcă… Mereu veselă, mereu bine dispusă, vorbind tare, râzând cu poftă, Cella Serghi era o prezenţă cuceritoare, posesivă. Cu ochii ei iscoditori, cu dinţii perlaţi pe care i-ar fi putut invidia orice femeie, cu părul învoalt, cu multele-i podoabe sunătoare pe mîini, Cella Serghi întruchipa cumva pe Diana, eroina din romanul ei de mare succes (roman de debut în același timp) Pânza de păianjen. Fără a fi neapărat o feministă, Cella Serghi a încercat să susţină adevărul de necontestat că orgoliul masculin poate greşi, poate răni, poate nedreptăţi. Cărţile ei s-au bucurat nu numai de un mare succes de public, dar şi de aprecierile unor contemporani iluştri: Lovinescu, Rebreanu, Mihail Sebastian, Perpersicius”, scria Eugenia Tudor-Anton despre Cella Serghi în 1992.
Într-un interviu pe care i l-a acordat profesorului și scriitorului Ilie Rad, scriitoarea mărturisea: “am păstrat sunetul mării şi amintirile copilăriei într-o carte, ca în valvele unei scoici. Arghezi spunea că dacă ne rămâne o jumătate de ochi să privim cerul, lumina şi să citim o carte, trebuie să fim fericiţi. Şi are dreptate. Viaţa e foarte grea. Şi totuşi, totuşi, totuşi, trebuie şi putem să fim fericiţi…”
Cella Serghi a murit pe 19 septembrie 1992 la București, la vârsta de 85 de ani.
