Născut sub o zodie fără noroc, Baudelaire a avut un destin zbuciumat, o viaţă marcată aproape permanent de eşecuri.
Poetul a venit pe lume la Paris, pe 9 aprilie 1821, și a fost botezat două luni mai târziu la Biserica Romano-Catolică Saint-Sulpice.
Tatăl lui, Joseph-François, era funcționar public superior și artist amator, avea cu 34 de ani mai mult decât soția sa, Caroline, și a murit în 1827, când copilul avea doar 6 ani. Văduva s-a recăsătorit cu Jacques Aupick, un fost general al lui Napoleon care a devenit mai târziu guvernator al Parisului, directorul Şcolii de război, ambasador la Constantinopol, apoi la Madrid. Charles a fost înscris la un internat din Lyon, fiind descris de un coleg de clasă „mult mai rafinat și mai distins decât oricare dintre noi”.
Mai târziu a urmat Liceul Louis-le-Grand și Facultatea de Drept, dar în perioada studenției a început să ducă o viață dezordonată, făcea frecvent datorii, frecventa bordelurile și se pare că s-a îmbolnăvit de gonoree și sifilis.
Tatăl vitreg se gândea să îl pregătească pentru o carieră în drept sau diplomație, dar tânărul a decis să devină scriitor. Mai târziu, mama lui mărturisea: „O, ce durere! Dacă Charles s-ar fi lăsat ghidat de el, viața i-ar fi fost foarte diferită… Nu ar fi fost un nume în literatură, este adevărat, dar toți trei am fi fost mai fericiți”.
În 1841, Jacques Aupick l-a trimis într-o călătorie la Calcutta, în India, în speranța de a pune capăt obiceiurilor tânărului, pe care le considera depravate. La întoarcerea la Paris, poetul a început însă să stea mai mult prin taverne, scriind, în acea perioadă, câteva dintre poeziile din „Les Fleurs du Mal”. S-a instalat pe Insula Saint-Louis, într-un hotel frecventat de pictori, unul dintre ei l-a învăţat să fumeze opiu şi să consume haşiş, s-a împrietenit cu Théophile Gautier, Gérard de Nerval, Théodore de Banville, cu romancierul Champfleury, l-a cunoscut pe Victor Hugo.
La vârsta de 21 de ani, a primit o moștenire considerabilă, dar a risipit o mare parte din bani în scurt timp, iar părinții au obținut un decret de plasare a bunurilor sub supravegherea unui consiliu de tutelă condus de un prieten al familiei, notarul Ancelle, considerând că este singurul mod de a-i păstra averea în siguranță.
Baudelaire a devenit cunoscut în cercurile artistice ca un dandy, în acea perioadă Jeanne Duval devenindu-i iubită. Actrița din Haiti pe care Charles o numea „amanta amantelor” sau „Venus Neagră” a fost detestată de familie, mama poetului considerând că femeia „l-a chinuit în toate privințele” și că l-a secat de bani.
Deși a participat la Revoluția din 1848 și a scris pentru un ziar revoluționar, interesul lui pentru politică a dispărut repede. La începutul anilor 1850, Baudelaire avea mari probleme de sănătate, îl căutau creditorii și nu reușea să mai scrie regulat.
Se muta deseori dintr-o casă în alta pentru a scăpa de cei cărora le datora bani și a început mai multe proiecte pe care nu le-a putut finaliza. În 1857, a publicat “Les Fleurs du mal” (Florile răului), dar până în 1859, bolile de care suferea, consumul de opiu, viața dezordonată și sărăcia au avut un efect devastator asupra lui. Baudelaire îmbătrânise prematur și, în cele din urmă, mama sa a decis să îl ducă pentru o vreme la reședința familiei din Honfleur pentru a-l pune pe picioare.
Dificultățile financiare au apărut din nou după ce editorul lui Baudelaire, Poulet Malassis, a dat faliment în 1861. În tot acest timp poetul a continuat relația cu Jeanne Duval, dar a avut în paralel aventuri cu actrița Marie Daubrun și cu curtezana Apollonie Sabatier, fuma în continuare opiu și începuse să bea excesiv.
Pentru a scăpa de creditori, a plecat în Belgia, unde plănuia să ţină mai multe serii de conferinţe. A locuit acolo timp de patru ani, confruntându-se cu mari dificultăți financiare și cu suferințele care se agravau din ce în ce mai mult. La sfârșitul lui 1866, în timp ce vizita o biserică la Namur, a fost afectat de un atac vascular cerebral masiv. Revenit la Paris, a mai trăit câteva luni într-o clinică particulară, paralizat şi aproape cu totul afazic. Deşi a fost îngrijit de medici și înconjurat de vechii prieteni, starea lui s-a degradat ireversibil. Poetul a încetat din viață pe 31 august 1867 și a fost înmormântat la cimitirul Montparnasse, pe un timp “greu şi furtunos”, fiind condus pe ultimul drum de doar câțiva amici.
Mica ceremonie a fost încheiată de discursul rostit de Théodore de Banville: „Baudelaire nu e numai un poet de talent, este un poet de geniu. Gloria lui va creşte din zi în zi. Nu datorează nimic nimănui. El este una din cele mai înalte personalităţi pe care le-a putut produce limba franceză, iar renumele lui nu va înceta să crească“.
După dispariția poetului, mama sa i-a achitat datoriile și a găsit o oarecare mângâiere în faima lui postumă: „Văd că fiul meu, cu toate greșelile sale, își are locul în literatură”.
Despre moartea lui Jeanne Duval există informații contradictorii. Este posibil ca actrița să fi murit de sifilis încă din 1862, cu cinci ani înaintea lui Baudelaire, însă fotograful Nadar menționa într-o scrisoare că a văzut-o ultima dată în 1870, când femeia se afla în stadiul final al bolii și se deplasa în cârje.
