Mihail Manicatide, unul dintre fondatorii şcolii româneşti de pediatrie, s-a născut pe 8 noiembrie 1867 la Giurgiu, a absolvit Liceul “Sf. Sava” din Bucureşti în 1885, apoi s-a înscris la Facultatea de Medicină, pe care a încheiat-o în 1893 cu teza “Proliferările celulelor ficatului în diferitele lui afecţiuni”.
În același an, tânărul a plecat cu o bursă la Paris pentru a se specializa în Pediatrie, începând cu 1896 a studiat la Berlin, iar între 1897 și 1899 a fost asistent la clinica infantilă a Spitalului “Charité” din capitala germană.
Revenit în țară, a fost cooptat inițial în echipa Institutului de patologie şi bacteriologie condus de Victor Babeş ca preparator, apoi asistent. În 1900, doctorul Manicatide a devenit profesor agregat şi, după cinci ani, titular la Clinica infantilă a Facultăţii de Medicină din Iaşi.
“În cursul strălucitelor sale studii medicale, doctorul Manicatide a dat o direcţiune ştiinţifică serioasă celei mai bine organizate societăţi studenţeşti “Societatea studenţilor în medicină din Bucureşti”. pe care a prezidat-o doi ani de-a rândul. În Berlin a fondat împreună cu doctorul Gh. Creangă şi alţii “Asociaţiunea românilor”, mai târziu “Societatea academică a românilor”, care a avut deseori ocazia să intervină fie pentru respectarea cinstei noastre ca popor de către unele ziare, fie pentru a aduce respectul datorat regelui nostru, fie pentru încurajarea studenţilor ardeleni, ultragiaţi de colegii lor de la universităţile ungureşti. La această societate se făceau conferinţe din diferite ramuri ale activităţii membrilor ei, dar toate având în vedere împrejurările din ţară şi aplicaţiunea lor la nevoile noastre. În această societate doctorul Manicatide şi-a început activitatea sa pe tărâmul igienei sociale, arătând în deosebite conferinţe importanţa social-naţională a paludismului, pelagrei şi tuberculozei”, consemna presa vremii.
Tânărul medic a fost unul dintre fondatorii Ligii pentru combaterea tuberculozei (1899 – 1900), s-a ocupat de protecţia publică a copiilor şi a mamelor singure, propunând o serie de măsuri moderne, dintre care una merită menţionată: punerea în sarcina tatălui natural a cheltuielilor de întreţinere până la vîrsta de 14 ani fără urmărirea paternităţii (inspirată din Codul Civil al Imperiului German).
La congresul “Asociaţiunii Generale a medicilor”, a fost numit raportor în chestiunea mortalităţii uriașe a copiilor în România, iar cercetările sale s-au concentrat pe două dintre cele mai frecvente cauze de mortalitate infantilă la începutul secolului XX: tulburările acute de digestie şi maladiile infecto-contagioase. Pediatrul a studiat aspectele bacteriologice şi modificările biochimice, atrăgând în mod special atenţia asupra rolului alimentaţiei. Preocupat în egală măsură de bolile infecţioase, a făcut studii serioase asupra tusei convulsive, a susţinut etiologia bacteriană a bolii, a propus tratamentul prin seroterapie şi prevenirea cu ajutorul unui vaccin. Concluziile sale au fost publicate în lucrarea “Microbul şi seroterapia tusei convulsive” (Iaşi, 1902), volum premiat de Academia Română.
Ca şef al Serviciului de pediatrie al Spitalului de copii, profesorul Manicatide a fost zi de zi, pe orice vreme, în mijlocul micilor bolnavi și a conștientizat rolul esențial al personalului mediu, ocupându-se în mod special de “Institutul de surori de ocrotire”, unde a fost decan şi profesor. Printre alte lucrări ale sale se află “Septicemia capigocyonee”, “Lactozmia alimentară a sugarilor”, “Cunoaşterea meningitei tuberculoase prin cercetarea bacteriologica a lichidului cefalo-rachidian”, “Colită şi dezenterie la copii”, “Cunoaşterea febrei tifoide prin cercetarea bacteriologică”, “Meningita cerebro-spinală”, dar lucrarea sa fundamentală este “Patologie medicală infantilă”, apărută în 1933.
Preocupat, ca mulți medici pediatri, de aspectele sociale ale medicinei, a publicat în revista “Viaţa Românească” statistici despre mortalitatea infantilă în Moldova. Una dintre tezele de doctorat pe care le-a condus în 1912 purta titlul alarmant “Ne mor copiii!”
Doctorul Manicatide a fost, de asemenea, iniţiatorul mai multor acţiuni pentru îmbunătăţirea asistenţei şi protecţiei mamei şi copilului, continuând munca celor dintâi medici pediatri români, Constantin Nica (1833 – 1883) şi Mihail Gheorghiad Obedenaru (1839 – 1885), ambii eminenţi clinicieni, cu permanente preocupări de medicină socială. Ulterior, pediatria românească a avut și alți reprezentanți de seamă, printre care Alexandru Boicescu (1853 – 1893) şi Nicolae C. Thomescu (1860 – 1918).
În perioada celui de-al Doilea Război Balcanic, doctorul a fost mobilizat în corpul I de armată, la ambulanţa diviziei I. Ziarul Mișcarea din 1913 consemnează: “Domnia sa a plecat din Craiova în ziua de 28 iunie, trecând cu ambulanţa în Bulgaria prin punctul Rahova-Bechet. Am avut prilejul să ascultăm naraţiunile din campanie, căci aceasta fiind nota de actualitate, dl. dr. Manicatide n-a putut scăpa de a nu fi supus de noi unui asemenea… interogator. Primele întrebări ce le-am pus domnului doctor Manicatide au fost acelea relative la modul cum şi-au făcut datoria intendenţa şi serviciul sanitar al corpului din care a făcut parte.
Pe cât se pare, în acest corp s-au semnalat mai puţine mizerii şi mai puţine neajunsuri, în comparaţie cu cele ce se dau astăzi la iveală ca petrecute în celelalte corpuri de armată. Aceasta nu înseamnă că totul a fost însă în stare bună.
Astfel, după cele ce ne comunică dl. dr. Manicatide, soldaţii corpului I de armată au suferit şi ei în nenumărate moduri de foame, iar de multe ori li s-a dat o pâine care, dacă nu era mucegăită, era cel puţin crudă şi deci periculoasă sănătăţii trupelor.
Pâinea, în loc să fi avut greutatea de 1.200 grame, raţia obișnuită în timp de campanie, n-avea decât 700-750 grame, ceea ce arată modul cum intendenţa respectivă şi-a făcut datoria… Trupele au plecat din garnizoanele lor cu un echipament care lăsa foarte mult de dorit. Mulţi, foarte mulţi dintre soldaţi, în mare parte ţărani, au rămas în portul lor sărăcăcios de acasă, atât de mare era lipsa de haine soldăţeşti.
Această lipsă a fost acoperită la Vraţa, unde armata noastră a dat de un depozit de haine al trupelor bulgare. S-au ridicat din acest depozit toate efectele găsite, şi numai astfel soldaţii noştrii au mai putut fi echipaţi în parte. Ei purtau deci uniforme bulgare, cu puţine modificări făcute, se înţelege, în pripă, ca să poată intra în rândurile oştirei noastre…
În ceea ce priveşte serviciul sanitar, a avut şi el multe lipsuri. La plecarea trupelor şi ambulanţelor din Craiova, s-au făcut acolo numeroase rechiziţii sanitare pe la toate farmaciile, cu toate acestea materialul sanitar în câmpul de operaţii nu era suficient, mai ales la ivirea primelor cazuri de holeră.
Astfel s-a resimţit lipsa tincturei de iod şi al Bismouthului, strict necesar într-un lagăr în care domină o epidemie primejdioasă ca aceea a holerei.
Serviciul sanitar și ambulanţele nu erau nici ele organizate în aşa fel ca să corespundă menirii şi a trebuit să se facă intervenţii de către ceilalţi medici rezervişti ca să se facă o oarecare regulă în ceea ce priveşte serviciul sanitar, ambulanţele, spitalele militare şi lazaretele.
La întrebările noastre asupra epidemiei de holeră, de dr. Manicatide ne-a făcut următoarele relatări: Corpul I de armată a avut neșansa că a trecut prin locurile care au fost contaminate de holeră.
Divizia I a acestui Corp a înaintat până la Arab Conak, pe traseul ce duce la Sofia. Trupele s-au contaminat de holeră în trecerea lor prin satele bulgare unde au cantonat, mai ales la Vraţa, unde au fost numeroase cazuri mortale de holeră printre soldaţii bulgari. Aici a cantonat regimentul 1 de artilerie, în rândul căruia au apărut primele cazuri.
Medicii noştri care conduceau ambulanţele acestor trupe au fost informaţi de acest fapt de către medicul bulgar dr. Diroff, a cărui soţie e originară din Brăila, şi care a atras atenţia asupra faptului că armata noastră a fost cantonată în localităţi contaminate de holeră.
Ivindu-se primul caz de holeră la divizia I-a, şi faţă de lipsa măsurilor sanitare, dl. dr. Manicatide, trecând peste obișnuitele formalităţi de ierarhie, s-a prezentat generalului Cottescu, căruia i-a descris toate împrejurările.
Înmulţindu-se cazurile, s-a improvizat un spital de holerici în cazarma bulgară din Orhania, cazarmă în care fuseseră ţinuţi prizonierii turci, eliberaţi apoi de armata noastră.
Spitalul a fost improvizat ca vai de lume, fără paturi, fără îmbrăcămintea necesară. Bolnavii au fost puşi jos, pe podea, care a fost stropită cu un strat de var. Mai târziu s-au improvizat nişte saltele, un rând de paie peste care se pusese câte un sac. Medicii orânduiţi să îngrijească pe holerici făceau cu rândul, astfel că în tratament nu era o continuitate.
Numărul cazurilor de holeră în corpul I a fost, până la demobilizarea d-lui dr. Manicatide, de vreo 1.700 în spitalul din Orhania.
Divizia I a avut aproape o mie de cazuri. Decese – 340. Evacuaţi – vreo 600. Ambulanţa diviziei I avea zece medici şi patru studenţi în medicină, dintre care doi ieşeni. S-a comis o greşeală enormă prin faptul că ambulanţele “Crucii Roşii”, între care şi aceea condusă de doamna Brătianu, au fost oprite la Turnu Măgurele. Această ambulanţă se ştie că numără 200 paturi, care ar fi fost de mare folos dacă ar fi fost aduse la timp la spitale pentru holerici”.
*** Mișcarea, august 1913
Experiențele din perioada războiului l-au determinat pe medicul român să își concentreze eforturile în prevenirea bolilor infecțioase, devenind unul dintre susținătorii înființării izolatoarelor, pentru a preveni astfel răspândirea pe scară largă a afecțiunilor contagioase, și al introducerii obligativității certificatului prenupțial, pentru diagnosticarea si prevenirea riscului de infecție în cuplurile care doreau să își întemeieze o familie.
Convins de necesitatea examenelor medicale, doctorul Manicatide a susținut zeci de conferințe și prelegeri la radio, încercând să sensibilizeze opinia publică încă de la începutul anilor ’30 și aducând argumente științifice legate de mortalitatea infantilă extrem de mare:
„Studiind cauzele morbidităţii şi mortalităţii, găsim în prima linie debilitatea congenitală, infecţiunile imediat după naştere, tulburările digestive ce reprezintă mai mult de 50% din mortalitatea generală. De asemenea, afecţiunile aparatului respirator (bronchite, bronchopneumonii), care reprezintă cam 30% din mortalitatea generală, apoi bolile infecţioase ale copiilor cu un procentaj de 10-15 la sută din mortalitatea generală.
În ce priveşte bolile infecţioase, s-au făcut progrese reale, prin mijloace noi de prevenţiune şi combatere. În această direcţiune mai sunt încă posibilităţi de reducere a morbidităţii şi mortalităţii prin aplicarea strictă şi conştiincioasă a măsurilor prevăzute în regulamentele şi legile sanitare.
În ce priveşte debilitatea generală, ea este datorită, în mare parte, gradului de sănătate a părinţilor. Munca istovitoare pentru mamă în timpul sarcinii (la ţară, muncile agricole, la orașe, cele din industrii) face ca să se nască copii debili. Unele boli ca tuberculoza, unele intoxicaţiuni ca alcoolismul, foarte răspândit, din nenorocire, şi mai ales sifilisul, care face ca pruncii să fie născuţi înainte de termen sau debili, iată câteva pricini ale debilităţii congenitale.
Dar mai e o problemă, aceea a asistenţei lehuzei. Condiţiile în care nasc femeile, atât la ţară, cât şi în populaţiunea săracă de la oraş, fac ca copiii să capete infecţiuni care-i omoară sau de care se resimt toată viaţa. Din păcate, e încă răspândit obiceiul de a naşte ca Maica Domnului, pe paie, obicei de pe urma căruia avem un număr mare de infecţiuni tetanice („fălcariţa”, cum îi zice poporul). O altă cauză a morbidităţii şi mortalităţii copiilor o constituie lipsa de curăţenie. Vin, apoi, bolile contagioase şi modul greşit de alimentare.
În contra acestei stări îngrijorătoare trebuie luptat cu metodă, cu râvnă şi cu inimă. Desigur, în unele cazuri se poate lucra uşor, în altele mai puţin uşor. În ceea ce priveşte debilitatea congenitală şi bolile moştenite, certificatul de sănătate prenupţial ar putea da rezultate mari, prin împiedecarea unui mare număr de bolnavi de a se căsători până nu vor fi vindecaţi.
Certificatul de sănătate ar fi şi un mijloc de ridicare în general a stării sanitare, atrăgând atenţia asupra îngrijirii sănătăţii individuale, indiferent de căsătorie, lucru întâmplat în multe state din America, unde a fost introdus acest certificat. Asistenţa femeilor însărcinate şi la naştere s-ar putea face uşor prin înmulţirea moaşelor rurale, şi a infirmierelor vizitatoare (asistenţa la domiciliu) puse sub controlul medicului de circumscripţie rurală, care să fie redusă astfel ca să poată fi vizitată fiecare comună măcar la două zile odată. Acestea sunt lucruri ce pot fi uşor realizate. Celelalte mijloace, de reeducaţiune, de deprindere cu o viaţă igienică mai bună, condiţii economice mai bune, vin mai încet, cer un timp mai îndelungat. A ne ocupa exclusiv de ele şi a aştepta roadele lor eventuale înseamnă a lăsa ca atâtea vieţi să fie secerate, vieţi care ar putea fi salvate dacă am recurge la asistenţa medicală simplă şi mai uşor realizabilă, pe care am preconizat-o”.
*** Lupta, ianuarie 1936
„O caldă pledoarie pentru certificatul prenupţial a dezvoltat la microfonul postului românesc d. prof. dr. M. Manicatide. Distinsul clinician a prezentat un bogat tablou al urmărilor căsătoriilor făcute între soţi bolnavi, pentru a scoate în evidenţă necesitatea introducerii, adică legiferării, certificatului prenupţial. D. dr. Manicatide a vorbit în termeni energici de datoria fiecărei familii de a pretinde viitorilor soţi un asemenea certificat şi a arătat în acelaşi timp consecinţele bolii unui soţ asupra celuilalt, precum şi asupra copiilor. Cel ce ştie că e bolnav de vreo boală transmisibilă şi se însoară comite, a spus vorbitorul, o adevărată crimă! Urmaşii sunt dinainte stigmatizaţi, iar vitalitatea neamului şi forţa lui înregistrează prăbuşiri.
Condamnând căsătoriile făcute din interes, d. prof. Manicatide s-a ocupat apoi de articolele din cod care prevăd divorţul pentru motive de boală a unuia dintre soţi. De ce nu s-ar introduce certificatul prenupţial, acela care ar avea adică de constatat starea sănătăţii viitorilor soţi, tocmai pentru a se evita divorţurile, care ar veni poate târziu, după ce contaminarea s-a şi produs?
O parte a conferinţei dl. dr. M. Manicatide a închinat-o criticilor ce se fac certificatul prenupţial, printre altele că nu ar ţine seama de sentimente sau că medicii ar elibera certificate de complezenţă, răspunzând la toate obiecţiile ce se fac acestei metode. În Suedia, Turcia, Argentina, Italia, Franţa, Bulgaria, etc., s-au luat, a precizat conferenţiarul, tot felul de măsuri pentru asigurarea viitorului neamului, măsuri care au mers într-unele din statele citate până la impunerea certificatului de sănătate înainte de căsătorie.
Conferinţa d-lui prof. dr. M. Manicatide, care a cuprins atâtea lucruri interesante, poate că va contribui, alături de tot ce s-a pedat până acum, pentru introducerea metodei la noi, la luarea de măsuri pe care savanţii le visează de atâta vreme”.
*** Adevărul, aprilie 1937
În sfârșit, după dezbateri aprinse care au durat mai bine de zece ani, în 1943 Ministerul Sănătății a promovat Legea antivenerică prin care s-a introdus necesitatea emiterii certificatelor prenupțiale. Conform articolului 3, ofiţerii stării civile au fost obligaţi să ceară, înainte de celebrarea căsătoriei civile, dovada eliberată de un medic oficial sau de un serviciu sanitar oficial, arătând că niciunul dintre viitorii soţi nu suferă de vreo boală venerică în stare de contagiune, precum şi buletinul de analiza sângelui, eliberat şi acesta de un laborator oficial sau condus de un medic oficial, constatând absenţa infecţiunii sifilitice în evoluţie.
Presa epocii a alocat spații generoase noii legislații: “Aşadar, de acum înainte, oricine vrea să contracteze o căsătorie va trebui să posede mai întâi un certificat de sănătate în ce privește boalele venerice. De unde? Legea spune: de la un medic oficial. Desigur că cea mai mare parte a publicului se va adresa unui spital, centru de sănătate, dispensar de preferință de specialitatea boalelor venerice, unde va cere să fie examinat. Oricine se va adresa unei atari instituţii aparţinând Ministerului Muncii, Sănătăţii şi Ocrotirilor Sociale va fi examinat şi va primi gratuit certificatul prenupţial, aşa cum prevede art. 3 din lege.
Acelaşi lucru şi cu analiza de sânge, care se va executa gratuit în instituţiile arătate mai sus. Însă din cauză că la ţară lipsesc laboratoarele oficiale, art. 24 permite în mod tranzitoriu şi numai până se vor putea înfiinţa suficiente laboratoare, ca medicii de circumscripţie să poată elibera locuitorilor comunelor rurale, Certificate numai pe baza constatărilor personale şi pe propria răspundere.
Persoanelor care nu vor voi să recurgă la serviciile unei instituţii oficiale, art. 3 din lege le dă putinţa să obţină certificatul de sănătate de la un medic oficial, însă în cabinetul său particular, la fel, analiza de sânge, de la un laborator particular, dar condus de un medic oficial. Se înțelege că în aceste cazuri serviciile medicilor vor fi plătite.
Ce va trebui să constate medicul oficial care eliberează certificatul? Că niciunul dintre viitorii soţi nu suferă de vreo boală venerică în stare de contagiune, cu alte cuvinte că nu transmită simptomele gonoreei, şancrului moale sau limfogranulomatozei inghinale subacute. Pentru sifilis, însă, se cere să se constate absenţa injecţiunii sifilitice în evoluţie, ceea ce revine la lipsa simptomelor manifeste ale sifilisului şi la analiza sângelui negativă. Cu alte cuvinte se pune, în cazul sifilisului, o condiţie minimală, fiindcă cea maximală ar fi constatarea vindecării complete şi definitive a infecţiunii treponemice.
Desigur însă că bolnavul care a îndeplinit condiţile minimale şi s-a putut căsători este obligat să-şi urmeze tratamentul, fiind supravegheat de medicul la care a început tratamentul şi de autoritatea sanitară, căruia îi este denunţat în cazul când nu se tratează regulat.
În aceste condiţii, certificatul de sănătate, aşa cum s-a decretat la noi, este un început menit să pregătească publicul pentru reforma definitivă, instituirea certificatului prenupţial de sănătate polivalent.
Cerut de multă vreme de medici şi sociologi, certificatul de sănătate polivalent cu greu a putut înfrânge rezistenţa obiceiurilor şi prejudecăţilor. L-au legiferat mai întâi Danemarca, Suedia şi Norvegia, ţări care au făcut cele mai mari progrese în domeniul combaterii boalelor sociale; l-au adoptat apoi Statele Unite şi în fine Germania, unde problema certificatului a fost integral rezolvată.
Certificatul de sănătate la căsătorie este o măsură foarte importantă, care va pricinui desigur unele greutăţi celor ce nu sunt în regulă, dar cu încetul va intra în obicieuri. În niciun caz, să nu-şi închipuie nimeni că se va transforma corpul medicilor oficiali într-o fabrică de certificate de complezenţă. Nici conştiinţa profesională n-ar admite-o, dar nici legea nu e lipsită de sancţiunile corespunzătoare.
Dacă pentru ofiţerii stării civile care ar celebra căsătorii fără dovada de sănătate sau între persoane despre care dovezile atestă că suferă de una dintre cele patru boale venerice art. 13 prevede închisoare (de la 3 luni la 2 ani) şi amendă (de la 5.000 la 20.000 lei), pentru medici pedepsele sunt şi mai aspre. Art. 19 spune că dacă ei vor fi dat referinţe inexacte sau vor fi eliberat un certificat neadevărat asupra sănătăţii unei persoane în mod intenţionat, se vor pedepsi cu închisoare (de la 1 la 5 ani), amendă (de la 100.000 la 500.000 lei) şi ridicarea dreptului de liberă practică.
Cât despre argumentele ce se scot înainte socotindu-se examenul medical de natură a aduce o jignire simţului de pudoare, socotim că interesul superior al sănătăţii trebue să prevaleze. Nimeni nu trebuie să se simtă ruşinat de a-şi dovedi sănătatea! În afară de aceasta, medicii români care reprezintă autoritatea şi prestigiul statului în această reformă excepţională vor pune, suntem convinşi, tot tactul şi delicateţea în executarea unei măsuri legale, dar deocamdată cel puţin neobişnuită”.
*** Universul, 1943
Eminentul medic Mihail Manicatide, un neobosit susținător al igienei sociale și al măsurilor de protecție a mamelor și copiilor, nu a ezitat să critice indiferența, reaua-credință sau nepriceperea politicienilor în privința sănătății publice: “Mă întrebaţi cum se explică faptul că oamenii noştri politici, conducătorii ţării, nu dau nici o atenţiune acestor probleme? Știţi dumneavoastră mai bine că, cu rare excepţiuni, preocupările conducătorilor noştri sunt cu totul altele şi aducerea lor la conducere se face după criterii altele decât preocuparea de binele public, întregirea ţării şi votul universal — de la care am aşteptat atâta— ne-au impus criterii noi şi au ridicat la suprafaţă, să sperăm că numai pentru moment, elemente absolut nepregătite şi fără minimul de moralitate necesar, dar cu mari pretenţii la conducere.
Vedeţi, dar, că în împrejurările actuale, nu este nădejde de o îmbunătăţire repede. Cu toate acestea, în ceea ce priveşte combaterea mortalităţii copiilor, s-a făcut ceva pentru oraşe de către iniţiativa particulară, bine susţinută acum câţiva ani de ministerul sănătăţii. Dispensariile “Societăţii Principele Mircea” şi ale “Cercului de gospodine” răspândite în toată ţara sunt un bun început. Reorganizarea azilelor de copii din părţile ţării ce au fost sub stăpânire ungurească şi făcute cu tendinţă de maghiarizare dă, de asemenea, rezultate excelente. În special pentru populaţiunea de la sate, trebuie micşorate circumscripţiile sanitare rurale, pentru ca medicul de circumscripţie să poată fi un ajutor efectiv pentru bolnavi şi pentru populaţiunea sănătoasă.
Trebuie organizat în fiecare comună câte un dispensar în care să se dea cel puţin de 2-3 ori pe săptămână consultaţiuni pentru femeile însărcinate şi pentru copii şi să li se arate în mod practic cum trebuie îngrijit un copil sănătos şi bolnav, cum trebuie înfăşat, scăldat. Cu această ocaziune se vor arăta şi combate practicile greşite, obiceiurile vătămătoare pentru sănătatea copilului; se va insista asupra importanţei sănătăţii părinţilor pentru sănătatea copiilor, etc. Pentru copiii mai mari se va îngriji de igienă, spălat, îmbrăcăminte, îngrijirea dinţilor, a ochilor, a hranei. Igiena localului de şcoală şi înlăturarea boalelor infecţioase, prin măsuri repezi la ivirea primelor cazuri”.
Doctorul Mihail Manicatide, considerat fondatorul pediatriei moderne, a încetat din viață pe 17 februarie 1954 la Bucureşti, la vârsta de 87 de ani.
Surse:
Mișcarea (1910, 1913)
Lupta (1936, 1937)
Realitatea ilustrată (1931, 1937)
Curentul (1939)
Universul (1943)
