Constantin Levaditi, savantul respins de facultățile din țară, a obținut recunoașterea la Paris

Constantin Levaditi s-a născut pe 1 august 1874 la Galați, într-o familie modestă, a rămas orfan de ambii părinți pe când avea doar opt ani, a fost crescut de un unchi, apoi preluat de o mătușă (Sofronia Crupenski) care era spălătoreasă la Spitalul Brâncovenesc și a devenit, la maturitate, unul dintre fondatorii virusologiei mondiale. Levaditi a fost elev al lui Victor Babeş, continuator al operei lui Pasteur şi Ilia Ilici Mecinikov, propus de mai multe ori la Premiul Nobel pentru tratamentul revoluționar al sifilisului cu bismut, pentru simplificarea reacției Wassermann și pentru studiile sale remarcabile în cercetarea poliomielitei, encefalitei, herpesului și rabiei.

După ce a absolvit liceul și, apoi, Facultatea de medicină la București, tânărul a urmat o specializare la Paris, la Laboratorul de Patologie Generală și Experimentală și la Institutul „Pasteur”, apoi a plecat la Frankfurt-am-Main, la Institutul de Terapie Experimentală condus de Paul Ehrlich, o somitate a imunologiei.

“Frankfurt, 1899. Coborând din trenul de Paris, ultimii călători se grăbeau spre ieșirile gării. Un tânăr mărunt, stingherit de ambianța necunoscută, părăsi peronul ieşind în stradă. De sus continua să cadă o ploaie săracă, cenuşie, repezită de rafale de vânt.

Levaditi mergea zgribulit ținându-şi cu o mână gulerul ridicat, în cealaltă, un geamantan pe care anii îşi făcuseră răboj. Străzile pustii, neprimitoare, îşi toceau coatele de casele medievale. Constantin Levaditi încercă să găsească un birt, un bistro — cum se spune la Paris — unde să mănânce şi eventual să afle adresa unui hotel. I se făcuse frig şi foamea îi accentua şi mai mult sentimentul singurătăţii.

“Rău e printre străini, gândi Levaditi. Rău, rău, dar trebuie! În oraşul ăsta trăieşte omul de la care pot învăţa ceva: Ehrlich, singurul care ştie adevărul despre imunitate, care cunoaşte ca nimeni altul tainele sângelui”.

Sub un felinar, o birjă lăcuită de lumina udă aştepta. Caii abureau în hamuri, sforăind pe nări. De pe capra trăsurii, vizitiul, înfăşurat în pelerină, îI privi strivind un zâmbet sub mustaţa groasă: “Domnul franţuz doreşte să meargă undeva?”.

Levaditi îi istorisi la repezeală cazul său. Husarul hâtru văzuse multe în viața lui. Îl duse la o rudă a lui să doarmă peste noapte. Birja opri în fața unei case cu mansardă de pe strada Goethe. A doua zi dimineaţa, gazda aproape să nu-şi mai cunoască chiriaşul. Levaditi scotocise în “răbojul” său şi acum, dichisit cu toate argumentele eleganței — guler tare, redingotă neagră şi pantofi de lac—, cobora scările mansardei pentru a se prezenta la institutul condus de Ehrlich.

Afară — o dimineață superbă de martie. Aerul tare îi dădu curaj. Nu avea nici un motiv să zburde. Ehrlich era cunoscut ca un tiran care-şi pune învățăceii să lucreze temeinic de dimineața până

seara târziu. Se auzi strigat: “Domnule student, coborâți, am ajuns”. Levaditi coborî. Se trezi în fața unor porți înalte, ce ascundeau o clădire înconjurată de peluze cu flori.

Tânărul slăbuț, brunet, cu ochii negri, visători pătrunse în laboratorul lui Ehrlich. De fapt, o cămăruţă în care de-abia puteai să te miști. În jur, pe scaune, pe jos — cărți, reviste, ziare, înfrățite într-o dezordine boemă. Pe pereţi, planşe desenate meticulos reprezentau preparate microscopice, secţiuni.

Levaditi se înălţă uşor pe vârfuri, desluşind printre maldărele de cărți de pe birou figura unui bătrân cu ochi iscoditori, mici, roșii. Haina veche a lui Ehrlich, roasă în coate, contrasta provocator cu eleganța lui Levaditi. Stingherit, impresionat, dar mai mult intimidat de aerul rece al savantului, Levaditi dădu ziua bună. De-abia apucă să-și spună numele, că Ehrlich îI și expedie la noul său loc de muncă.

— Eşti român, vii dintr-o ţară caldă. Vei putea deci suporta căldura mai bine ca alţi elevi ai mei. Vei lucra în laboratorul din podul institutului.

Foarte curând Levaditi avea să suporte urmările “insuficientelor cunoştinţe” de geografie ale profesorului. Asudând din plin, gol până la brâu, lucra sub pălăria de foc a acoperişului. “Probabil că profesorul Ehrlich îşi imaginează România undeva pe țârmul Mediteranei”, gândea Levaditi repetând încă o experiență ce încerca să dezlege tainele imunităţii. Se ocupa de câteva luni de leucocite şi de rolul lor de “soldaţi” ai organismului în lupta cu microbii. Voia să ştie cum aceste celule rotunde construiesc un scut de protecţie corpului omenesc împotriva invaziei microbilor de tot felul. Vedea la microscop cum în acest război unele celule albe uriaşe alcătuiau serviciul de spionaj şi contraspionaj, anunțând intenţiile şi direcţiile principalelor lovituri pe care le pregăteau microbii, observa cum alte celule albe — adevărate uzine de armament — fabricau ghiulele (anticorpii) şi cum, sub tirul lor rapid, de veritabile “baterii antiaeriene”, cădeau răpuşi inamicii microbieni.

Invizibile ochiului omenesc, celulele albe ale sângelui înşfăcau şi digerau cadavrele microbilor ucişi pe câmpul de luptă, limpezind sângele. Ele rețineau în memoria lor, pentru a învăţa generaţiile tinere de leucocite, “figura” acestor intruşi, pentru a fi recunoscuţi mai uşor în cazul unei noi invazii. Astfel corpul omenesc era pregătit din timp şi mai bine înarmat cu anticorpi specifici.

Tot făcând şi refăcând experiențele, cu o încăpățânare de care i se dusese vestea, Levaditi uitase să mănince. Se făcuse târziu, când ușa se deschise și în laborator pătrunse profesorul Ehrlich.

— Mi-a spus femeia de serviciu că n-ai plecat și ți-am adus ceva de mâncare… Vocea profesorului era caldă și învăluitoare. Levaditi îi prezentă caietul cu însemnările experimentale, lamelele colorate şi tot ce făcuse în ultima vreme. Tot discutând, se făcuse noapte. Profesorul Ehrlich îi povestea din tinereţea sa. Unde era masca ursuză a bătrânului profesor?

Levaditi, care ținea să completeze lacunele de geografie ale profesorului, îi zugrăvi în cuvinte Galațiul său, în care văzuse lumina zilei spre sfârşitul lui iulie 1874. Era un neîntrecut povestitor şi, scăpat de haina strâmtă a timidităţii, presăra naraţiunea cu tot felul de întâmplări din copilărie. Din nenorocire, vremea poznelor şi a jocurilor apusese de timpuriu pentru el, odată cu pierderea părinţilor.

Rămas în grija unchiului din partea mamei, copilul Costi Levaditi are parte de suferinţe peste măsură. lată cum relatează profesorul Ștefan Nicolau, elevul de mai târziu al lui Levaditi, această period:

“Mi-a povestit că şi-a făcut clasele primare la Galaţi, locuind la un unchi, băcan. Unchiul era rău, îl bătea cumplit, îl trimitea dimineaţa la şcoală fără să-i dea ceva de mîncare… Şcoala mergea foarte bine cu toate escapadele pe care micul școlar le făcea… Portul îl atrăgea pentru două motive: primul, lăzile aruncate cu portocale stricate, din care se înfrupta cu un apetit veșnic intact; al doilea era mirajul minunat al Măcinului de peste apă, colț de lume ireală pe care imaginaţia debordantă a micului şcolar îl popula cu toate fantasmagoriile visurilor…”

Regretatul profesor Nicolau zugrăveşte în continuare încercarea nereuşită a micului orfan de a evada în lumea mirifică a Măcinului, a cărui dungă verde juca în oglinda Dunării, clipocind înşelător de-a valma cu soarele şi sălciile.

Pe faţa profesorului Ehrlich se citea nerăbdarea:

— Dragă coleg Costi, îmi dai voie să-ţi spun aşa, în amintirea celor povestite, spune-mi, cum te-ai hotărât să te faci cercetător? De ce nu te-ai făcut medic, să tratezi bolnavi?

— Am să vă explic de ce. De la Galaţi m-a luat să mă crească mătuşa Sofronia, lenjereasă la Spitalul Brâncovenesc din Bucureşti. Unchiul meu s-a bucurat că scapă de mine. La Bucureşti am locuit în subsolul spitalului. Cincisprezece ani de viaţă i-am petrecut acolo, în camera de unde nu vedeam decât plimbările suferinzilor. Să stai cincisprezece ani într-un spital… Eram pretutindeni. Mă jucam prin saloanele bolnavilor. Cu timpul am învăţat să fiu de folos: ştiam să fac pansamente, injecţii. Poate de aceea am ajuns la medicină.

Adevărul este că la Liceul Matei Basarab, unde am învăţat, se făcea carte, iar mie mi-au plăcut în aceeaşi măsură şi matematicile, şi anatomia. Îmi venea greu să mă hotărăsc. Mătuşa Sofronia — de fapt mamă bună, pentru că a fost pentru mine totul — m-a ajutat să găsesc drumul potrivit. Ea mi-a dăruit grija şi bunătatea de care aveam atâta nevoie. La început, când m-a luat de la Galaţi, m-a mângâiat şi m-a hrănit ca pe un mic animal speriat şi fricos pe care trebuie să-l îmblânzeşti; apoi,socotindu-mă om, mi-a dat tot ce avea mai bun. Mi-a dat omenia ei. Şi omenia, pentru mine, se confunda cu medicina… Aşa că în 1892, după ce mi-am luat bacalaureatul (mama Sofronia zicea: “în mod strălucitor”), m-am înscris la Facultatea de medicină din Bucureşti.

Eram încă student când am avut norocul să fiu primit în laboratorul profesorului Victor Babeş… Îmi doream acest lucru dintr-o zi când au fost aduşi la spital zece ţărani muşcaţi de un lup turbat Aceştia, înnebuniţi, cu spume la gură, braţele însângerate şi ochii ieşiţi din orbite, se agitau, urlau, spărgeau geamurile şi încercau să se arunce de la fereastră.

Această penibilă viziune a născut în conştiinţa mea ideea că trebuie să existe o ştiinţă medicală diferită de cea a medicinii practice, chemată să inventeze metode de prevenire sau combatere a unor boli incurabile.

De fapt, domnule profesor Ehrlich, marelui Victor Babeş îi datorez totul. Deşi m-a primit cam în doi peri în laboratorul său, datorită lui eram, la 23 de ani, autorul unei priorităţi mondiale. Descoperisem o nouă formă a bacilului tuberculozei. Această descoperire şi scrisoarea de recomandare a profesorului Victor Babeş m-au ajutat la Paris, după ce am terminat facultatea, să găsesc înţelegere şi sprijin. Aşa se face că, în anul dinaintea sosirii mele la dumneavoastră, am reuşit să dezleg multe taine legate de sistemele de fortificaţii ale intestinului împotriva asaltului inamicilor microbieni.

— Dragă Levaditi, de mult vreau să-ți fac o propunere, de fapt două. Prima ar fi să rămâi, dacă se poate, pentru totdeauna aici…

— Nu, se repezi Levaditi. Vă rog să mă iertați. Nu aș vrea să o luaţi ca o lipsă de gratitudine faţă de dumneavoastră. Dar vreau să mă întorc în ţară. Vreau să-mi iau doctoratul la Paris, însă a doua zi voi lua trenul spre Bucureşti. Am un contract cu Aşezămintele Brâncoveneşti şi un legământ sufletesc faţă de poporul meu. E nevoie de mine acolo şi-mi voi pune toate forţele în serviciul ţării mele.

Levaditi făcu o pauză. Pe faţa lui încordată apăru zâmbetul acela, oglinda sufletului său bun şi săritor.

— A fost o vreme când aş fi plecat de aici fără nici un regret Ştiţi că m-aţi pus la “bir”, cum zicem noi, balcanicii, birul pe învăţătură. Cele 30 de mărci mi-au scurtat prânzurile, care semănau mai degrabă cu micul dejun. Ce să faci dintr-o amărâtă de bursă pe care o primesc din România? Şi asta când nu sunt uitat… Trebuie să le aduc aminte mereu că sunt o fiinţă obişnuită, care mănâncă, doarme. Așa că ziua în care trebuia să vă plătesc “dijma”, alt cuvânt trist de pe la noi, era o oaie neagră. Bine că m-aţi scăpat de ea…

— Deci, de rămas, nu rămâi. Mă aşteptam, de altfel. Voi, românii, sunteţi lipiți de Carpaţi… Nu-mi rămâne decât cea de a doua ofertă. Sper să-ţi placă şi să nu mă refuzi. Ştii că eu mă descurc greu cu franceza. Dar nu asta este esenţialul. La Congresul Internaţional de Medicină din toamna aceasta de la Paris trebuie să comunic lucrările mele despre imunitate. Cum în acest domeniu mă “concurezi”, el reprezentând preocuparea ta de bază aici, m-am gândit să le prezinţi dumneata.

— Domnule profesor, dar e o mare cinste. Vă mulţumesc pentru încredere, mă onorează.

— Ai muncit ca un rob în podul ăsta de foc și, de altfel, n-am avut până acuma nici un tânăr atât de talentat și perseverent ca dumneata. Așa că eu mă simt onorat dacă accepţi să prezinţi lucrările mele la Congresul internaţional de medicină de la Paris. După cum vezi, întreaga presă de specialitate, atât din Germania, cât şi din Franţa, îţi scrie numele cu majuscule, deşi nu ai decât 26 de ani.

La puţină vreme de la această noapte a mărturisirilor, Levaditi părăsea Frankfurtul. De data asta, toţi colegii de la institut, pe care Levaditi îi legase de sufletul său, se aflau pe peronul gării, pentru a-și lua rămas bun. Levaditi declarase că n-o să mai aibă ocazia să revină, dat fiind faptul că, după Paris, urma să plece acasă. 30 de ani mai târziu însă Levaditi se va întoarce pentru a primi Marele Premiu şi Medalia de Aur “Paul Ehrlich” pentru descoperirile sale preţioase.

La Paris, Levaditi avu surpriza plăcută să constate că presa franceză vorbea la modul superlativ despre el. Doar Gh. Marinescu, marele neurolog român, mai reuşise să înfrângă conservatorismul parizienilor. Este adevărat că amândoi erau elevi străluciţi al marelui Victor Babeş, care, la o vârstă la fel de tânără, venise la Paris precedat de răsunetul lucrărilor sale.

În capitala Franţei, Levaditi locuia împreună cu un tânăr, Şt. Gh. Nicolau (marele savant de mai târziu în domeniul bolilor de piele), într-o cămăruţă cu două paturi, o măsuţă, două scaune şi o sobă de tuci.

În fiecare dimineaţă se trezeau în vacarmul ceasului deşteptător, aceasta uneori după o noapte de vânat… şoareci. Urma o nouă zi de muncă intensă, împletită cu plimbări prin muzee, pe malurile Senei, printre anticarii de cărţi şi tablouri. Seara audiau concertele faimoasei orchestre Lamoureux. “Învăţam sau priveam, ca să ne îmbogăţim sufletul”, mărturisea Levaditi. Ca şi lui Einstein, vioara îi ţinea de urât în clipele când dorul de ţară, de Măcinul copilăriei sale, îi năpădea sufletul.

La îndemnul lui I. Cantacuzino, care îi cunoştea interesul pentru problemele legate de celulele albe ale sângelui, face cunoştinţă cu Ilia Mecinikov, o personalitate în imunologie. Mecinikov era strănepotul de frate al lui Nicolae Milescu Cârnu, cărturarul pribeag.

Marele savant Roux, urmaşul lui Pasteur la conducerea celebrului institut, îl primeşte cu vădită răceală, aproape ostil. Dar Levaditi va sfârşi prin a fi preferatul savantului, stârnind gelozia colegilor săi prin nesecata dragoste pentru ştiinţă pe care o dovedeşte şi care nu-l lasă indiferent pe Roux. Acesta avea să scrie despre Levaditi: “Am fost frapat de calităţile sale de cercetător, de ingeniozitatea şi de simţul lui critic”.

Munceşte mult, aşa cum numai el ştie, cu dăruire, cu pasiune. Devine bursier al Institutului Pasteur, iar după numai un an şi jumătate primeşte recompensa trudei sale, două mari premii ale Academiei Franceze, Bréant şi Montyon.

Din nefericire, în timp ce opera sa va fi tot mai preţuită şi numele său va căpăta greutate în orice controversă ştiinţifică internaţională, în ţară se organizează, ca şi în cazul lui Babeş, o adevărată conspiraţie a tăcerii.

În 1909, începe cu profesorul Landsteiner cercetări asupra paraliziei infantile. Această boală, care ataca mai ales copiii, îi condamna să fie sclavi ai căruciorului sau ai cârjelor. Cercetători din Franța, Austria, S.U.A., Germania au pornit să afle cauzele bolii. Marele merit îi revine însă lui Constantin Levaditi, care, în 1909, descoperă agentul pathogen ca fiind un virus.

Paris, 1909. În acea zi, lui Levaditi îi era necesară o maimuţă, un cimpanzeu, pentru a inocula suspensia făcută de la un bolnav. Singurul cimpanzeu disponibil era însă Ninette, o maimuţă năstruşnică, prietena de joacă a copiilor lui Levaditi. Dispariția ei ar fi fost o tragedie.

Levaditi nu avea însă alt animal la îndemână. Cu inima strânsă, îi făcu injecţia hotărâtoare. “Ninette va fi de folos în felul acesta pentru milioane de copii”, gândea Levaditi, care veghea zi şi noapte lângă cuşca maimuţei. Întotdeauna fructul reuşitei are în sâmburele lui amar o renunţare.

Se gândea ce jale va fi în casă dacă Ninette va muri… “Da! dar acest lucru ar însemna că boala se transmite de la om la om datorită unui agent patogen. Asta ar mai însemna că putem prepara un medicament pe care să-l inoculăm copiilor, punându-i la adăpost!”

Ninette moare. Era în seara de 18 noiembrie 1909. Sfârşitul ei era începutul sfârşitului unei boli de care azi omenirea începe să uite. Numeroase alte cercetări încununate de succes vor însoţi munca neobosită a marelui Levaditi.

Este ales membru titular al Academiei de medicină a Franţei şi a unor academii străine, Doctor honoris causa a mai multor universităţi celebre, membru de onoare a 14 societăţi savante din Europa, America şi Asia”.

*** Dr. Doru Pucă, Constantin Levaditi, 1978

În 1902, Constantin Levaditi şi-a susţinut teza de doctorat cu tema “Contribution à l’étude des Mastzellen et de la Mastzellen – Leucocitose”, cercetare originală în domeniul citologiei şi hematologiei. Proaspătul doctor în medicină se hotărâse să revină în ţară, dar, după o convorbire cu socrul său, Constantin Istrati (fiica profesorului, Elena, a fost soția lui Levaditi), a ajuns la concluzia că întoarcerea este prematură, pentru că meritele sale nu puteau învinge ţesătura de intrigi, calomnii şi aranjamente ale medicilor bucureșteni, astfel că a decis să mai rămână 1 – 2 ani la Paris.

Din nefericire, întoarcerea în ţară nu a mai avut loc. A participat în anii următori la un experiment al lui Mecinikov şi Roux privind transmiterea sifilisului de la om la maimuţă şi a descoperit spirocheta sifilisului congenital, iar în 1909 a publicat monografia „Sifilisul“. Medicul român a fost invitat să lucreze la prestigiosul Institut Rockefeller din Statele Unite, dar a declinat această invitaţie, pentru că era legat afectiv de Institutul Pasteur.

În 1912, guvernul francez l-a trimis în Suedia, pentru a studia epidemia de poliomielită, iar în timpul Primului Război Mondial s-a angajat voluntar, ca simplu infirmier, şi, cu ajutorul Institutului Pasteur, a reuşit să trimită câteva ambulanţe sanitare în România.

De-a lungul timpului, Levaditi a încercat de patru ori să obţină un post de profesor la o facultate de medicină din țară, la Bucureşti (în 1906), la Iaşi (în 1912 şi-a pus candidatura la o catedră de bacteriologie devenită vacantă la Facultatea de medicină, dar la concurs a fost respins din cauza unor manevre de culise), la Cluj (în 1919) şi din nou la Bucureşti (în 1926, pe locul rămas vacant după decesul lui Victor Babeş), dar numai una dintre cererile sale a avut succes.

După război, a încheiat un aranjament cu prof. dr. Moldoveanu pentru a preda la Facultatea de Medicină din Cluj câte 3 luni pe an, susținând cursul de bacteriologie şi patologie între 1920  și 1921. În această perioadă, a organizat mai multe caravane de depistare a sifilisului în zonele rurale din jurul Clujului și a întreprins măsuri de prevenire şi vindecare a bolii, organizând acţiuni de educaţie sanitară. Împreună cu regizorul Gyulay, a realizat, în aceeași perioadă, un film ştiinţific pe tema sifilisului numit „Din groazele lumii“, primul film medical românesc şi unul dintre primele din lume.

În mod cu totul straniu, în anul 1921, guvernul român nu i-a mai reînnoit contractul, probabil din cauza intrigilor și invidiei medicilor români și a nemulţumirii produse, în cercurile oficiale, de conferinţele sale publice în care denunţase starea sanitară proastă a ţării, astfel că doctorul Levaditi s-a întors la Institutul Pasteur. În 1947 – 1948 a încercat din nou să vină în ţară împreună cu fiul său, Jean Constantin Levaditi (şef de laborator la Pasteur), dar boala gravă de care suferea (fusese operat de ulcer malignizat) nu i-a mai permis acest lucru.

În cei aproape 60 de ani de activitate, a publicat peste 750 lucrări ştiinţifice, care i-au oferit recunoaştere deplină în lumea academică, iar cercetările în chimioterapie şi, mai ales, introducerea bismutului în tratamentul sifilisului i-au adus, în 1931, medalia de aur „Paul Erlich“.

Marele savant român a încetat din viață pe 5 septembrie 1953 la Paris și a fost înmormântat la Cimitirul Montparnasse.

Surse:

Dimineața, 1928, 1931, 1933

Ilustrațiunea Română, 1939

Realitatea ilustrată, 1933

Lupta, 1922

Știință și Tehnică, 1958

Institut Pasteur/Musée Pasteur

Puteți citi și:

George Emil Palade, savantul care nu și-a uitat țara