C. Chiriţă. Prozator. Născut la 12 martie 1925 la Ibăneşti (Vaslui). Liceul la Bârlad. Studii politehnice. Redactor la diferite publicaţii literare şi politice, printre care şi revista “Luceafărul”. Debutează în 1949 cu nuvela “Matei Ion a cucerit viaţa”. În 1951 apare volumul “Oameni din oraşul nostru”. În 1959 apare romanul “Întâlnirea” (2 vol.) despre lumea industriale. Un alt roman, “Oţelul” (1960), are în centru lumea siderurgiştilor. Romanul “Pasiuni” (1962) e dedicat lumii universitare. Notorietatea i-o aduce ciclul de romane pentru copii şi adolescenți “Cireşarii”, început în 1956 şi încheiat în 1968, care cuprinde următoarele titluri “Teroarea neagră” (redenumită “Cavalerii florii de cireș”), “Castelul fetei în alb”, “Roata norocului”, “Teroarea albă” (redenumită “Aripi de zăpadă”), “Drum bun, cireşari!”
Seria Cireşarii a primit, în anul 1965, Premiul Uniunii Scriitorilor. În 1964, i s-a acordat Premiul Uniunii Scriitorilor pentru romanul poliţist (parodie) “Trandafirul alb”, inclus, în 1969, alături de volumele “Pescăruşul alb” şi “Îngerul alb”, în “Trilogia în alb”.
Scriitorul a participat, în anii ’60 – ’80, la zeci de întâlniri cu elevii în școlile din întreaga țară, a fost membru al juriilor concursurilor literare, a acordat interviuri și a răspuns la sute de scrisori trimise de admiratorii săi:
— Ştiţi cât de iubite vă sunt cărţile…
— Da, asta mă bucură, cărţile trăiesc şi se citesc. Este, dacă vreţi, examenul meu în faţa tinerilor cititori. Socotesc că o literatură care se adresează vârstei frumosului — aşa numesc eu copilăria — trebuie să fie sinceră. Şi eu am încercat să fiu astfel. Tinerii citesc cu predilecţie cărţile pline de mişcare, în care aventura ocupă un loc larg. Dar aceasta nu înseamnă că dintr-o astfel de literatură trebuie alungată gingăşia, duioşia, meditaţia..
— Eu cred că tocmai prin aceste însuşiri trăiesc şi te cuceresc Cireşarii. V-aş ruga să ne povestiţi istoria lor.
— Primul volum l-am început prin anul 1954 şi a pornit de la dorinţa de a scrie o carte aşa cum aş fi vrut eu să citesc în copilărie. Voiam ca tinerii să se regăsească în eroii cărții şi să-i îndrăgească pentru totdeauna. Nenumăratele scrisori pe care le-am primit după apariţia primului volum, discuţiile purtate cu cititorii m-au făcut să cred că n-am greşit. La această primă confruntare, izbutisem deci. Atunci m-am hotărât să scriu volumul al doilea. El poartă numele “Castelul fetei în alb”. Ideea mă cucerise. Cireşarii mei erau inteligenţi, îndrăzneţi, sinceri, generoşi, cu fantezie, uniţi printr-o solidaritate plină de farmecul vârstei. Îi iubeam. Erau copiii mei. Mă cuceriseră şi atunci am scris volumul al treilea, “Drum bun, Cireşari”. Era o carte de adio. Eroii mei crescuseră, deveniseră tineri în toată puterea cuvântului şi porniseră în lume, fiecare pe drumul său propriu. Sosise momentul despărţirii. Atunci mi-am dat seama cit sînt de legat de ei. Erau creaţia mea. Eram mâhnit că au plecat, dar, undeva, un gând tainic îmi şoptea că voi mai reveni la ei. Punând ultimul punct la ultima frază a “Drumului bun ” nu bănuiam nici pe departe reacţia cititorilor. Puţin timp după ce cartea a intrat în circuitul lecturii, am fost pur şi simplu tras la răspundere de cititori, fiindcă părăsisem Cireşarii. Am văzut în asta o asemenea dovadă de credinţă pentru eroii mei, încât m-am simţit tulburat. Nu, nu puteam să-mi trădez cititorii, mi-am spus, cărţile copilăriei nu se uită niciodată. Şi-atunci m-am hotărât să scriu “Roata norocului”.
— Este o carte interesantă, care solicită inteligenţa eroilor, pune în funcţie toate resorturile gândirii lor. Cred că n-a fost uşor să descoperiţi enigma în jurul căreia aţi construit subiectul.
— Aşa este, am căutat o enigmă a cărei dezlegare să fie aidoma cu aceea a unei probleme de matematică. Şi cred că unul din personaje, anume Victor, are aici deplina capacitate de a-şi arăta inteligenţa.
— Fiindcă veni vorba despre Victor, vă rog să-mi spuneţi care din personajele cărţilor vă este cel mai drag?
— Greu de spus. Fiecare are o anumită valoare, fiecare ocupă un anumit loc. Şi aş vrea ca cititorul să înţeleagă că, pe rând, fiecare din personaje are partea sa de strălucire, de glorie, în decursul povestirii. Nu neg că faţă de poznaşul şi simpaticul Tic am fost adeseori părtinitor şi l-am scos basma curată din multe încurcături…
— Dar nu credeţi, oare, că eroii cărţilor dv. alcătuiesc o lume ideală?
— Îi cunosc bine pe copii şi ştiu că te pot cuceri prin potenţialul de vis din sufletele lor, prin inteligentă şi generozitate. Pe eroii mei i-am întâlnit în viată, ei trăiesc, deci lumea Cireșarilor nu este o lume imaginară, scornită de mine, este o lume aievea, ea există aici, la noi.
— Spuneţi-mi, vă rog, câteva cuvinte despre ultima ediţie a ciclului Cireşarii.
— Am muncit mult la această ediţie. Au trecut ani de la apariţia primului volum şi am devenit mai pretenţios. Pe acesta m-am simţit obligat să-l rescriu în întregime. Celelalte le-am revăzut de la un capăt la altul. Am lucrat din greu, uneori până la 16 ore pe zi, fără întrerupere.
*** Cutezătorii, 1968
Nichita Stănescu, marele prieten al lui Constantin Chiriţă, a scris, în semn de simpatie, ciclul de poeme “Cântece de cireşar”:
„Nimeni nu crede dacă sărutăm
pasărea în zbor, iarba înverzind.
Noi suntem un fel de martori
ai adolescenţei ruginind.
Nimeni nu ne spune: bea, flămândule!
Nimeni nu ne spune: însetatule!
Curge primăvara pe sub fluturi,
visător podeaua curge pe sub tine, patule!
Lasă-te pe somnul meu, tu vis frumos,
cade-mi tu în gura mea uscată
roşie cireaşă dintr-un chiparos,
zână inventată!“ (Cireşar).
La una dintre întâlnirile cu cititorii volumelor sale, Constantin Chiriță a vorbit despre propria copilărie:
Irina Radu, clasa a Vll-a. Aţi fost un elev silitor? Care erau materiile dumneavoastră preferate?
Constantin Chiriță: Nu-mi aduc prea bine aminte sau poate că nu vreau să-mi amintesc. Uneori mă revăd totuşi copil, aplecat ore întregi asupra cărţilor. Citeam foarte mult, dar la fel de mult visam. La vârsta voastră îmi plăcea să mă plimb, imaginându-mi tot felul de fapte grozave, incât de multe ori, în asemenea hoinăreli, uitam de curgerea timpului. Liceul l-am făcut la Bârlad, unul din cele mai vechi licee din ţară. Toamna aceasta va împlini 125 de ani. Şcoala a avut elevi şi profesori de seamă: Alexandru Vlahuţă, Garabet Ibrăileanu a fost acolo elev şi profesor, Vasile Pîrvan, poetul Alexandru Philippide şi tatăl său au fost elevi. Mă simt tare legat de această şcoală unde mi-am petrecut anii adolescenţei. Dintre materii mi-a plăcut istoria. Este ca o apă vie care te însufleţeşte, care-ţi dă fiori, care te face să te simt mai înrădăcinat în pământul patriei. Sunt foarte bucuros că fiul meu, Victor, a moştenit această dragoste pentru istorie. Să știți însă, că îmi plăceau foarte mult româna şi geografia şi, în sfârşit, gimnastica. Eram mare maestru în tot felul de figuri. De aceea şi cireşarii mei sunt sportivi iscusiţi, căliţi, îndrăzneţi. Amintiţi-vă mai ales de Ursu şi de Tic, marele maestru al trasului cu praştia, disciplină foarte populară, deşi nu se găseşte în niciun manual de gimnastică. Dar copilărie fără praştie, nu se poate.
Nițu Raluca, clasa a Vll-a: Iubiţi poezia? Care sunt poeţii dumneavoastră preferaţi?
C. Chiriță: Sunt un mare iubitor de poezie. Aş putea spune un degustător, şi vă declar, chiar dacă o să mă socotiţi lipsit de modestie, că sunt un bun cunoscător in materie. E firesc să-mi placă Eminescu. Doar de la el se trage poezia românească. Dintre poeţii noştri de azi îmi place Nichita Stănescu. Îl consider dincolo de farmecul neasemuit al versului său, cel mai necesar şi mai însemnat poet, pentru zborul şi îndrăzneala gândirii sale, pentru că el caută şi găseşte noi universuri poetice. Nichita ştie, şi aici am să-l parafrazez pe Arghezi, să işte din cuvânt mereu alte şi alte frumuseţi. El transformă dezinvolt verbul în substantiv şi cuvântul capătă o imensă forţă de sugestie.
Adrian Negoescu, clasa a VI-a: Când aţi scris “Cireșarii” v-aţi inspirat din propria dumneavoastră viaţă?
C. Chiriță: După părerea mea, literatura este un produs atât al fanteziei, cât şi al realităţii şi niciodată nu poţi şti când începe una şi când se sfârşeşte alta. În “Cireşarii” unele întâmplări sunt adevărate, altele sunt rod al visării… Multe din întâmplările lui Ursu au petrecut cândva, de asemenea şi unele trăite de simpaticul Tic (de pildă, povestea cu praştia).
Adrian Negoescu: Eu mă refer la caracterul şi mentalitatea personajelor-copii, la felul lor de a privi viaţa. Aşa cum i-aţi creat, vă reprezintă?
C. Chiriță: În general, eroii unei cărţi îl reflectă pe autorul ei. Suflul general al unui roman este suflul însuşi al romancierului. Eu mă socotesc un romantic şi un optimist. Şi aceasta este, cred, atmosfera în care trăiesc şi acţionează Cireşarii mei.
Anca Boanță, clasa a Vll-a: V-aţi gândit să continuaţi aventurile Cireșarilor?
C. Chiriță: Nu sunt sigur dacă o voi face. Nu-mi place să vorbesc despre cărţile pe care plănuiesc să le scriu. Cum am mai spus-o, cu alt prilej, scriu foarte uşor, fiindcă atunci când mă aşez la masa de lucru, am în minte întreaga construcţie a cărţii, care poate dura însă luni de zile. Şi atunci, scriu fără întrerupere, zi şi noapte.
Ionel Pârvan, clasa a Vl-a: Pentru noi, Cireşarii sunt nişte buni prieteni. Credem în ei ca în nişte fiinţe vii. Uneori am dori să ştim unde se află, ce fac în prezent, ce vor face în viitor.
C. Chiriță: Cele ce-mi spuneţi mă bucură. Chiar asta am şi urmărit în cărţile mele, să vă identificaţi cu Cireşarii. Când scriam, mă gândeam la copii buni, copii care pun mai presus de orice cinstea, prietenia, adevărul, demnitatea, care în tot ce fac, sunt plini de omenie; sunt copii care iubesc munca, sunt îndemânatici şi întreprinzători. Pionierii, cei mai buni dintre ei, se regăsesc în Cireşarii fiindcă şi ei sunt asemenea lor. Detest literatura care infectează tinereţea, prezentând trândăvia, viaţa uşoară, viciul, violenţa ca mod de viaţă.
Cornel Damașcan, clasa a VI-a: Cireşarii sunt mari maeştri în inventarea celor mai năstruşnice jocuri, dar în acelaşi timp sunt harnici, ştiu să muncească. Şi pe latura aceasta îi admirăm…
C. Chiriță: Bine faceţi. Munca îţi dă o primă şi reală înţelegere a independentei, îţi dă încredere în propriile tale puteri. În utilitatea ta. Munca trebuie învăţată din familie. Alături de părinţii tăi, de fraţii şi surorile tale trebuie să deprinzi respectul pentru muncă.
*** Cutezătorii, 1971
În 1972, Televiziunea Română a produs și difuzat o serie de 10 episoade realizate după volumele „Cireșarii” lui Constantin Chiriță urmărind scenariul autorului și al lui Radu Dumitru, în regia lui Andrei Blaier și a lui Oscar Berger. Printre actorii distribuiți în serial s-au aflat Cornel Coman (profesorul de geologie), Ileana Stana Ionescu (mama Luciei), Mihai Mereuță, Andrei Blaier (Viezure), Marcel Anghelescu (Moș Timofte), Jean Lorin Florescu (Slăbănogul), Vasile Nițulescu (Petrăchescu), Mircea Șeptilici (Cicatrice), Mircea Anghelescu, Irina Bărbat (Maria Florescu), Alexandru Boroș (Tic), Dumitru Chesa, Mihai Gingirov (Ursu), Carmen Gentimir (Lucia). 12 ani mai târziu, regizorul Adrian Petringenaru a realizat filmul artistic “Cireșarii” care i-a avut în rolurile principale pe Ion Marinescu, Petre Gheorghiu-Dolj și Ernest Maftei. Pelicula a avut premiera la 24 decembrie 1984 și a înregistrat un număr de 1.417.750 de spectatori la cinematografele din România, conform unei statistici realizate de Centrul Național al Cinematografiei.
Constantin Chiriță a încetat din viață pe 14 noiembrie 1991, la vârsta de 66 de ani, la Königswinter, în Germania.
