Singurătatea lui Dimitrie Paciurea

Sculptorul Dimitrie Paciurea s-a născut pe 2 noiembrie 1873 într-o suburbie a Bucureştiului, într-o familie cu cinci copii, a absolvit Liceul “Matei Basarab”, apoi a obținut o bursă pentru a urma cursurile Școlii de Arte şi Meserii, iar la vârsta de 21 de ani a primit prima sa menţiune pentru lucrarea “Bust în marmură”. În 1895, a plecat la Paris ca bursier al Ministerului Agriculturii, Comerțului, Industriei și Domeniilor, studiind sculptura timp de patru ani la Școala de arte decorative, industriale și frumoase. Artistul a citit cu nesaţ, a petrecut zile întregi prin muzee, a desenat și a sculptat, admirând fără rezerve opera lui Rodin, dar în 1900 a fost nevoit să revină în țară, pentru că urma să fie încorporat în armată.

În 1906, sculptorul a realizat lucrarea monumentală “Gigantul”, parte din proiectul conceput de arhitectul Remus Iliescu împreună cu Dimitrie Paciurea și Frederic Storck, cu prilejul inaugurării Expoziției Naționale organizate pentru împlinirea a 40 de ani de domnie a regelui Carol I.

Începând din anul 1920 artistul a executat o serie de busturi pentru Teatrul Naţional din Bucureşti: Shakespeare, Tolstoi, Ibsen şi bustul marelui actor român C. Nottara, în 1924 a participat cu cinci lucrări la o expoziţie internaţională de artă de la Veneţia, iar în 1927 i s-a decernat Premiul naţional. Doi ani mai târziu a primit de la Juriul internaţional al expoziţiei din Barcelona Marele Premiu clasa a ll-a pentru sculptura “Zeul războiului”.

Bolnav de cancer de mai mult timp, Dimitrie Paciurea a murit pe 14 iulie 1932, la vârsta de 59 de ani, și a fost înmormântat la Cimitirul Bellu din Bucureşti.

Ziarul Dimineața consemna atunci:

“A murit sărac, în vârstă de 59 de ani, sculptorul Dimitrie Paciurea. Prietenii şi colegii de artă au pornit spre porţi oficiale zăvorite, să strângă bani pentru asvârlirea humei peste humă.

Mâine, totul va fi amintire.

*

Elev al sculptorului Vladimir Hegel, Dimitrie Paciurea îşi completează studiile de modelaj la Paris, şi, înapoiat în ţară, desfăşoară o activitate artistică remarcabilă mai mult prin ţinuta stilistică originală, prin îndrăzneală şi calitate decât prin număr.

Sculptura românească, iniţiată de străinii stabiliţi în ţară, ajunge abia prin 1900 la conştiinţă artistică autonomă.

La această epocă se înfiinţează în Capitală cea mai importantă societate artistică „Tinerimea artistică”, în expoziţiile căreia, alături de picturi, apare cu oarecare timiditate la început — şi lucrări de sculptură. (Mai ales portrete şi compoziţii simbolice).

Între cei dintâi sculptori cari expun in saloanele „Tinerimii“, se relevă cu deosebire sculptorul Dimitrie Paciurea, prin talentul său agitat şi enigmatic.

Lucrările lui Paciurea concentrau mari frământări sufleteşti. El nu se mulţumea să transpună în formă şi volum imagini banale. Căuta simbolul şi monumentalul.

“Sfinxul”, “Zeul războiului”, “Giganţii” din Parcul Carol şi chipul ciudat al lui “Beethoven” sunt opere care l-au consacrat definitiv pe acest artist cu profundă viaţă interioară.

Dar temperamentul veşnic neliniştit al sculptorului Paciurea se oglindeşte mai cu seamă în impresionismul bizar al acelor viziuni simbolice intitulate “Himere”, întruchipări imaginare de animale compuse din membrele mai multor specii, in care inspiraţia artistică atinge punctul culminant al enigmei.

Paciurea a fost un modest şi un timid. El n-a izbutit să se adapteze atmosferei artistice de la noi. A rămas până la sfârşitul vieţii izolat şi inactual. Îşi trăia viziunile lui într-o lume închisă de unde nu l-a putut smulge decât plecarea de acum. Sculptura românească a pierdut un gânditor”.

Ziarul Adevărul scria:

“Temperament sfios, retras, modest, Paciurea ducea o viaţă de sihastru, în lumea lui de cărţi şi de himere. Cititor pasionat, el era văzut adesea in librării, selecţionând volume, căutând să se pună la curent cu ultimele noutăţi ale vitrinei.

Izolarea şi modestia l-au ţinut departe de cancanurile oficialităţii, şi — cu toate că era poate singurul sculptor român care avea simţul monumentatului — n-a obţinut nici o comandă de monument. Totuşi, contemporanii n-au putut să ignoreze valoarea aportului său în artă şi în 1927 i-au acordat marele premiu naţional de sculptură. Astăzi, moartea a pus capăt, cu brutalitate, evocărilor sale de mit”.

Ilustrațiunea română, sub semnătura lui Tache Soroceanu, i-a dedicat un articol emoționant:

“Era un singuratic. Nu căuta tovărăşia oamenilor şi o nouă cunoştinţă îl înspăimânta. Întâia oară nu te privea prietenos; era ursuz şi mergea până la aroganţă: Ce-i cu dumneata?, întreba pe oricine, ca un poliţist al sufletului. Te lăsa să vorbeşti, şi numai după ce vedea cu cine are de-a face, se schimba puţin câte puţin, se anima, punea pasiune în cuvânt, altul era omul atunci.

Rar însă te primea în intimitatea prieteniei sale. Mergea ferit parcă în învălmăşeala străzii, cu capul plecat, cu ochii absenţi, singur între atâţia oameni. Se ducea la şcoală, la atelier, ori să întâlnească un prieten, doi, cu care se uita de vorbă până târziu noaptea. Atât avea de a face Dimitrie Paciurea cu societatea.

Puţini l-au ştiut, şi mai puţini l-au preţuit ca să i se dea posibilitatea desfăşurării în mare a talentului său. Dar niciodată nu s-a plâns. Era mândru şi ca o manifestare nu-şi scotea pălăria din cap; era în asta şi un gest de revoltă, de răzbunare şi de dispreţ aruncat lumii. Odată a refuzat să facă bustul unei înalte persoane, pentru că în timpul lucrului, în faţa ilustrului model, trebuia să se descopere.

Nici Beethoven nu şi-a scos pălăria în faţa cortegiului regal — artiştii de adevărată esenţă au gesturi asemănătoare!

Nu era făcut pentru vremea în care a trăit. În secolul maşinismului, al sportului şi al politicii, el se găsea un visător şi un poet. Îi erau complet străine preocupările semenilor săi şi nimic nu-l supăra mai grozav decât să-i tulburi firul gândurilor cu veştile senzaţionale ale zilei: căderea guvernului, rezultatului match-ului de foot-ball, noul record de aviaţie…

Altă dată, de mult, erau papi şi erau prinţi care ştiau ce înseamnă un artist şi făceau totul ca un geniu să se poată realiza. Paciurea a trecut în viaţă cu nostalgii în suflet, visând mai mult decât lucrând. Cui îi trebuia bogăţia sensibilităţii lui? Spaţiu n-a avut niciodată suficient ca să-şi întindă aripile pentru sbor înalt, de culme. Şi ce înzestrat a fost Paciurea! Zeul războiului, Sfinxul, Crist, Maica Domnului, Giganţii, Satirii, atâtea opere de puternic conţinut emotiv care arată varietatea preocupărilor sale.

Ce folos, în jur e mereu acelaşi pustiu şi care artist, oricât de mare, n-are nevoe de aplauzele publicului? Şi cel mai singuratic şi mai mizantrop, dacă nu cere aceste aplauze, le aşteaptă să vie singure, pentru că i se datoresc.

Nu fără semnificaţie au fost Himerele din ultimii ani. Nu le-a creat întâmplător. El, întristatul, dezamăgitul, a trebuit să le închipuie în lut, în plastică reprezentare pentru că aveau puternică existenţă în sufletul său. Multora li s-au părut neînţelese acele apariţii ciudate, inconsistente, răsfirate ca fumul — Paciurea a fost sub obsesia lor, a trăit cu ele idealurile lui — au însemnat simbolul vieţii sale — cum poate să însemne simbolul tuturor vieţilor de artist”.

*** Tache Soroceanu, Ilustrațiunea română, 1932

Gânduri despre Paciurea

“Paciurea a avut şi viziune arhitecturală, şi dinamică spaţială, şi darul modelajului; a fost un monumentalist, ca şi un portretist de interior.

Paciurea şi-a dat măsura originalităţii în seria de Himere, prin care anticipează sau este contemporan cu unele căutări ale sculpturii moderne.

Ca şi Brâncuşi sau Moore, autorul român al Himerelor nu priveşte izolat figurile, ci le leagă de mediul lor specific. De aceea, în Himera pământului, şi formele şi expresia au ceva de vietate subterană… Dimpotrivă, Himera văzduhului, cu formele avântate în spaţiu şi căutând unduirea spre verticalitate, sugerează zborul sau plutirea aeriană. Himerele sale sunt opere deopotrivă de poet şi de sculptor înnoitor. Puţini sculptori ai lumii au putut trece de la gigantica forţă michelangeliană la poetica gingaşă şi uneori cutremurătoare a formelor fantastice.

Câtă viaţă şi căldură au bronzurile sale! Din toate străbate fiorul vieţii, adevărul sufletului, pecetea personalităţii. Modelajul său — uneori mai precis, alteori fluid — leagă chipul său, figura, de spaţiul înconjurător, de lumina şi umbrele lui”.

Petru Comarnescu

“Chipurile tinerelor femei sau bărbaţi sunt de o impasibilitate surprinzătoare, dar de o intensă expresie, necunoscută la nici un portret până la Himere. …Mişcarea trupului este precisă, voit exagerată, agitată, uneori ca o expresie a spiritului frământat de îndoieli. Ochii deschişi ai Himerelor au văzut şi înţeles totul, tragedia şi bucuria de a trăi”.

Mircea Deac

“Paciurea a căutat să învingă forma în sculptură creînd o lume de făpturi ale unui basm întunecat”.

Adrian Maniu

Surse:

Adevărul, Dimineața, Ilustrațiunea română (1932)

Foto:

Ion Frunzetti, Studiu monografic – Paciurea, Editura Meridiane, 1971