Moartea lui Cincinat Pavelescu

Cincinat Pavelescu este autorul unor nemuritoare epigrame și al versurilor unor romanțe cunoscute în epoca interbelică, printre care și celebra “Intimă”, cântată de Jean Moscopol, pe muzica lui Ionel Fernic:

“Îți mai aduci aminte, doamnă

Era târziu și era toamnă,

Și frunzele se-nfiorau,

Și tremurau în vântul serii

Ca niște fluturi chinuiți,

Ca niște fluturi rătăciți

Din țările durerii…”

Fascinantul poet s-a stins din viață pe 30 noiembrie 1934, la vârsta de 62 de ani, la Brașov. Ziarele vremii au consemnat: “Întors de la înmormântarea generalului Ion B. Florescu, a făcut o baie puţin mai fierbinte în timpul căreia i-a venit rău.

Imediat s-a pornit o puternică hemoragie, întreaga apă devenind roşie. Până la sosirea medicului, Cincinat Pavelescu a sucombat. La deschiderea testamentului s-au găsit următoarele dispoziţii cu privire la împărţirea averii compusă din mobilierul casei, o mare bibliotecă şi tablouri în valoare de două milioane.

Beneficiarii testamentari sunt d-nii Garcescu, secretar general la ministerul de justiţie, Dobrotescu, consilier la Curtea de apel din Timişoara, Novăescu, procuror de secţie la Curtea de apel din Braşov.

Mobilierul a fost lăsat d-rei Smaranda Andricu din Braşov, cu care era logodit, oficierea căsătoriei fiind fixată săptămâna viitoare, deoarece abia zilele trecute s-a pronunţat divorţul cu fosta soţie, d-na Alice Viardo Garcea, primadonă la Opera din Monte Carlo. Rămășițele vor fi transportate la Bucureşti urmând ca mâine să aibă loc înmormântarea la Cimitirul Bellu, conform dispoziţiilor testamentare.

Fatalitatea a vrut ca el să sfârşească imediat după înmormântarea prietenului său, Gen. Florescu, la care luase parte. Emoţia pe care a avut-o în faţa prietenului mort i-a prevestit ce avea să se întâmple şi moartea nu l-a cruţat. Dispariţia lui ne surprinde cu atât mai mult cu cât îl ştiam mereu jovial şi veşnic tânăr.

Cincinat Pavelescu e coborâtor dintr-o familie boierească aşa cum se găseau numai în secolul trecut, a cărui patriarhalitate o cunoscuse. Tatăl său a fost ing. Ion Pavelescu, fost director gen. al căilor ferate. Încă de tânăr a colaborat la mai multe ziare, apoi s-a dus la Paris unde și-a luat doctoratul în drept. Reîntors în tară, a intrat în magistratură, perioadă în care a colaborat la “Semănătorul” şi “Viaţa Românească”. În ultimii ani ai vieții a fost consilier de Curie la Braşov, unde formase un cenaclu literar și edita revista “Braşovul Literar”.

Cincinat Pavelescu a publicat un volum de epigrame şi poezii apărut prin 1910, a susținut o serie de conferinţe și era considerat ultimul reprezentant al boemei literare care a ilustrat secolului trecut. Prieten cu Macedonski, împreună cu care a scris drama “Saul”, aducea totdeauna în mijlocul celor între care se afla atmosfera patriarhală a trecutului pe care îl trăise.

“Epigramele sale erau scânteieri de spirit şi inteligenţă şi produsul unei mari culturi. Graţie lui Cincinat Pavelescu, romanţa a fost ridicată la un gen superior de artă. Poeziile sale sunt emotive, simple, curgătoare şi pline de emoții. Romanţele sale cu un suflu de lirism irezistibil fac să vibreze cele mai ascunse sentimente. El este unul din puținii reprezentanţi ai poeziei simboliste în ţara noastră. Retras la Braşov cu modestia proprie sufletelor mari, Cincinat Pavelescu a păstrat mereu contactul cu lumea literară. Cenaclul înfiinţat de el este o adevărată şcoală de artă. Astăzi, la vestea morţii lui, ne-am cutremurat cu toţii. Nu vom mai avea fericirea să vedem figura sa jovială, veşnic tânără şi bonomă, să auzim glasul său cu rezonanţe metalice cu care îşi cucerea auditorul de la primele cuvinte.

Noi, cei care l-am admirat, îi vom păstra amintirea sa veşnic vie, ca un suprem şi postum omagiu adus celui ce a fost Cincinat Pavelescu”, scria ziarul Tribuna în noiembrie 1934.

Radu D. Rosetti, care l-a cunoscut bine pe genialul epigramist, i-a dedicat un articol emoționant publicat în ziarul Universul:

“La radio, în divina stare sufletească pe care ţi-o lasă ascultarea unei simfonii de Beethoven, — aşa am auzit ieri noapte vocea gravă a speakerului anunţând moartea lui Cincinat Pavelescu la Braşov.

Puţini au lăcrămat ca mine la aflarea tristei veşti, şi poate nici unul nu va păstra in colţul inimii suvenirul poetului dus ca acel ce-i scrie acum panegiricul.

De Cincinat Pavelescu mă leagă amintiri ce se pierd în noaptea timpului. Am debutat împreună în literature. El, la Literatorul lui Macedonski, eu, la Literatorul şi la Vieaţa lui Vlahuţă, am fost multă vreme magistraţi în aceleaşi oraşe, ne-a legat o prietenie statornică de aproape o jumătate de secol…

Cu Cincinat Pavelescu, omenirea pierde pe unul din cei mai talentaţi epigramişti ai ei — nu este o exagerare, desfid să se găsească în literatura vreunui popor versuri de genul acesta superioare alor lui (plus cantitatea) —, iar România, un poet al cărui nume va rămâne în Cartea ei de aur.

Ironia soartei l-a făcut judecător peste oameni, şi mai apoi procuror. Suflet blând, vibrând ca o mimoză, şi-a petrecut viaţa între hoţi, criminali, escroci şi falsificatori, cerând pedepsirea lor, uneori şi achitarea, sau cel puţin circumstanţe uşurătoare.

Tragi-comedia funcţiei lui mi-a rămas întipărită în minte dintr-o scenă întâmplată într-o vară, la Sinaia, pe când era ajutor de judecător.

Popular, iubit, răsfăţat, care mai de care se întrecea să-l invite, începând cu Majestatea Sa Regele Carol I — se ştie cât era de sever fostul monarh cu alegerea oamenilor — şi sfârşind cu cutare cucoană din “lumea bună”, veselă că-şi va putea distra musafirii cu un număr de senzaţie.

Era într-o după-amiază de iulie, şi Cincinat era invitat la un five-o’clock. Probabil că persoanele pe care poetul ştia c-o să le întâlnească acolo nu-i erau indiferente, de vreme ce, nerăbdător, apropiindu-se ora cinci, îşi privea ceasul nervos, tot ascultând distrat depunerile martorilor într-un proces de bătaie ce dura de dimineaţă şi se amânase în continuare.

— E mai bine să vă împăcaţi, insistă în cele din urmă judecătorul, ameninţat cu începerea pledoariilor.

— Nu se poate; ne-au rupt hainele şi ne-au lovit de am zăcut o săptămână in spital, protestează şleahta de ţigani reclamantă.

— Nu vreţi să-i despăgubiţi?

— Ne cere trei poli și n-avem de unde să-i dăm, răspund vinovaţii.

Lui Cincinat îi veni o inspiraţie salvatoare:

— Judecata suspendă şedinţa, şi spuse în camera de deliberare aprodului:

— Cheamă amândouă părţile în proces aici.

Bulibaşii intrară, certându-se.

— Cât aţi zis că vă cer reclamanţii?

— Trei poli.

— Na-vi-i dela mine şi declaraţi repede în şedinţă că v-aţi împăcat, că vă ia mama dracului, îi dădu afară, în sfârşit liberat, judecătorul.

Şi, cu consimţământul împricinaţilor obţinut, alesul muzelor fu la ora indicată la ceai, spre fericirea duduilor ce-şi aşteptau madrigalul.

S-ar putea scrie sute de pagini despre întâmplările hazlii sau duioase din camera pe care i-o hărăziseră ursitoarele, dar fiindcă spaţiul e aci restrâns, trebuie să mă mărginesc numai să le evoc, insistând mai mult asupra luptei dusă de Cincinat ca să fie mutat la Bucureşti.

Pe când era supleant la Constanţa, preşedintele secţiei, scandalizat că tânărul nou numit venea veșnic în întârziere la serviciu, îi punea absență, chiar dacă sosea în urmă, cu scuzele necesare.

Cincinat s-a răzbunat:

“Mai riguros ca un vagmistru,

Tu mă dai lipsă la registru

La Tribunal, când sunt prezent.

Îţi iert, cu milă, răutatea,

La gândul că posteritatea

Pe veci o să te dea absent”.

Continuând lupta cu şefii lui ierarhici din Ploieşti şi Brăila, a dat Dumnezeu şi s-a văzut numit într-o zi lângă Capitală, la Buftea. De astă-dată a dat asaltul cel mare, închinând o strofă chiar ministrului de justiţie de-atunci, răposatul Georgel Mârzescu:

“Cum ştiu spiritual că eşti.

Nu vrei să facem o ‘nvoire?

Tu să mă treci la Bucureşti,

Eu să te trec la nemurire”.

Drept răspuns, logofătul justiţiei l-a dat afară şi din postul de consilier la Curtea de Apel din Oradea Mare, unde-l transferase din împrejurări independente de voinţa lui.

Deşi rănit, poetul, fin, i-a replicat cu o dedicaţie:

“Ca să izbească ‘n Cincinat,

Mârzescu prea e om sensibil.

Dar când decretu-i l-a lăsat

Afară din magistratură,

I-a zis: Te fac inamovibil!

De astăzi… în literatură.”

Şi-aşa, cu toată prietenia cu Djuvara, Take Ionescu, Dissescu, Ionel Brătianu, Titulescu, etc… — aproape cu toţi puternicii zilei — Cincinat Pavelescu a pelegrinat din loc in loc, fixat în cele din urmă în vechea cetate a Braşovului, unde l-a surprins moartea în funcţia de locţiitor de procuror general.

Talentul de improvizaţie al lui Cincinat era prodigios, fantastic, pot să zic unic. Neîncrezătorii bârfeau că improviza… de-acasă.

La câte un banchet sau la o aniversare, la o festivitate, de câte ori se prezenta ocazia, compunea într-un minut înţepături pline de duh, ca formă și ca spirit impecabile. Când era bine dispus, era în stare să fabrice sute într-o noapte.

Într-o seară, se plimbă la braţ cu excelenţa sa Alexandru Djuvara. Se uită insistent spre bolta cerească. Discutaseră până atunci despre întârzierea unui decret de decorare pe care scriitorul, vanitos ca toţi mânuitorii de condei, îl aştepta cu’nfrigurare. Ministrul vrea să ştia ce vede poetul colo sus.

“De ce la stele întotdeauna

Cu-atâta drag mă uit mereu?

Mi-e frică să nu cadă vr’una

Fără decret, pe pieptul meu”.

Altă dată e la masă cu Herz şi cu Eftimiu, prietenii lui buni. Tocmai se scosese de pe afişul Teatrului Naţional “Păianjenul” lui Herz, ca să se facă loc “Cocoşului Negru” al lui Eftimiu. E momentul să le-o toarne.

“Cocoşii toţi mănâncă gâze

Şi n’au valoare în comerţ.

Cocoşul Negru al lui Victor,

Mânca Păianjenul lui Herz”.

Cu prilejul dezvelirii bustului lui Eminescu în parcul lui Leon Ghica de la Dumbrăveni, după câteva pahare de cotnar veritabil, s-a întrecut pe el însuşi. Nu l-a cruţat nici pe autorul monumentului, alt prieten al lui, Spathe.

“Gloria lui Eminescu

O să aibă două pete.

Poate, versurile mele

Sigur: statua lui Spathe”.

Şi cu toate astea, nimeni nu se supăra. Din contra, verva lui drăcească amuza şi simpatiile îi rămâneau statornice.

Ce e curios însă, e că nu ştia de gluma altuia; o ironie cât de mică la adresa lui îl durea şi păstra ranchiună. Acum vreo doi ani, după ce citise o odă regelui la un meeting de aviaţia din Braşov, m-a întrebat “dacă a fost bine”. Mă înţepase destul în viaţa lui, ca să-mi iau revanşa.

“Când ascultarăm prea lunga-i odă,

Zis-am cu toţii: azi a sburat,

După părerea lui însuşi Vodă,

Chiar şi talentul lui Cincinat”.

Mi-a răspuns merci, jignit, şi au trebuit multe declaraţii de dragoste şi admiraţie în urmă să-l fac să uite.

Un păcat mare e că cea mai mare parte din epigramele autorului acestuia fecund, din cauza spiritului lor prea piperat, nu se pot publica în reviste. O ediţie închisă, pentru bibliofili, ar face furori. Nu trebuie să se crează, însă, că reputaţia lui Cincinat Pavelescu va dăinui numai fiindcă a fost marele epigramist despre care am vorbit.

A fost şi poet de seamă cu harpă furată din cer, mai ales în lieduri şi romanţe, ne’ntrecut. În genul lui, n-a mai cântat altul, şi nu ştiu dacă va cânta vreodată. Ca un trubadur de la vechile curţi regeşti ale Franţei şi-a risipit comoara de versuri prin toate saloanele, pe albumul şi evantaiele tuturor femeilor pe care le-a îndrăgit, pe cărţile dedicate multor prieteni şi admiratori.

Distins cu premiul naţional, a cunoscut gloria totală din viaţă. Nu era nevoie să i se spună prenumele; el era Cincinat. Cine nu-i cunoaşte “Serenada”?

“Ca să-ţi cânt dintr’o chitară,

Sub fereastră ţi-am venit;

Era vară.

Liliacul înflorit

Şi cu rozele semeţe

Risipeau printre alei

Un fior de tinereţe.

Iar în părul tău cel blond,

Caldul soare vagabond,

Raza vrând să-şi poleiască,

S’a ‘ncurcat în adevăr,

şi’n zadar vrea să ghicească,

În al buclelor tezaur,

Care-i raza lui de aur,

Care-i firul tău de păr!”

Ritm, rimă, duioşie, lumină, delicateţe, melancolie, de toate se găsesc în ea. E de mirare că nu i-a făcut muzica încă nimeni.

Nu tot aşa s-a ‘ntâmplat cu:

“Pentru ochii tăi cei dulci

O să scriu nişte poveşti

Numai tu să le citeşti

Când mergi noaptea să te culci”.

Romanţa asta sentimentală, naivă şi simplă, cu vorbe uşoare şi întorsătură graţioasă, făcută parcă anume ca să fie cântată, e tot aşa de frumoasă pe un canal din Veneţia sau sub balconul unei Carmencite din Spania.

Dar sfârşitul splendidei Primăveri?

“…şi cum prin frunze tainic moare

Amurgul serii auriu,

Din umbră o privighetoare

Îmi cântă strofele ce scriu”.

Poezia lui Cincinat Pavelescu toată şi-aşteaptă Schubertul ei, ca să devină universală.

Nu pot termina aceste linii fugare fără să arăt că, la fel ca toţi fruntaşii muzelor, problema morţii l-a chinuit şi pe poetul ironiei şi-al iubirii.

“Ce de mai sbuciume şi ură

Ce chin, ce lupte fără rost!

Dar, într-o clipă, noaptea ninge

Uitare, peste tot ce-a fost.

Nimic din noi

N-o să rămână!

Ce-ai plăsmuit a fost ţărână,

Părere, umbră şi neant”.

Îşi simte sfârşitul aproape şi, privind îndărăt, se’ntristează :

“Şi-acum, în drumul spre mormânt,

Privind amurgul auriu,

Când simt ce-aş fi putut să fiu,

Mă’nduioşez văzând ce sunt”.

Iar când nu mai are mult, se adresează direct marei secerătoare:

“Ia această carne, moarte,

Lacrămi, visuri şi argilă,

Şi prefă-o în ţărână,

Fără formă, dar fertilă…

Pierde-o’n totul tău himeric,

Şi sub tremurul de astre,

Din nimicu-i, fă să crească

Visul florilor albastre”.

Acum a fost adus, în sfârşit, în Bucureştii lui mult doriţi, cu picioarele înainte, într-un camion regal, cu mâinile pe piept, ca să rămână lângă noi pentru totdeauna. O telegramă ne anunţă că pe măsuţa lui de lucru s-a găsit o carte de rugăciuni cu pomelnicul familiei şi al fraţilor lui de vise Iosif, Cerna, Anghel, Duiliu Zamfirescu, etc…, împreună cu testamentul prin care lasă cu limbă de moarte să fie înmormântat lângă părinţi, lângă “părinţii iubiţi”, cărora le dedicase şi unicul lui volum de versuri. E încă o trăsătură a caracterului lui, rămas bun, mistic, simplu şi curat, până-n pragul bătrâneţii.

Şi ca apoteoza de poet să-i fie completă, în anunţul mortuar, printre cei care-l plâng figurează şi-o logodnică, “Pour être bon poete, il faut tenir des fous”, — o biată copilă care i-a închis ochii, ultima muză în faţa căreia visătorul înamorat veșnic de-un ideal s-a închinat pios.

În toamna asta târzie, în loc de crizanteme reci care mâine s-ar veşteji, depun pe mormântul prietenului dus floarea albă a recunoştinţei pentru amiciţia cu care m-a cinstit, pentru ceasurile de înălțare pe care mi Ie-a dăruit verbul lui înaripat”.

*** Radu D. Rosetti, Universul, decembrie 1934