Mircea Șeptilici, artistul complet: actor, regizor, pictor, poet și scenarist

“Mircea Şeptilici impune totdeauna în scenă. Prin gest, voce, mimică, atitudine, cum ar spune un tânăr asistent de la I.A.T.C. Îl cunosc de foarte multă vreme. Provincial fiind, îl ştiam din nenumăratele caricaturi ale regretatului nostru prieten Neagu Rădulescu: zâmbind fericit, cu bărbia ca o minge de rugby. Apoi, într-o seară de primăvară, l-am cunoscut. Era război. Ultima primăvară de război. În Iaşi înfloreau mai multe “pâlnii” săpate de bombe decât ghiocei. Şi au venit ei. Cu Radu Beligan, cu Mircea Şeptilici, cu “Steaua fără nume”, cu un autor, atunci, fără nume pe afiş. Doamne, ce seară de teatru! Alături de exploziile frontului, erau exploziile noastre de râs. Şi lacrimi. Eram adolescenţi şi pe Mircea Şeptilici, fermecătorul cuceritor, care făcea să suspine copila de lângă mine, de la balcon, nu l-am uitat. Orice-ar face, orice nas şi ochelari şi-ar pune, e acelaşi fermecător “Domnu Actor” cu care am petrecut o seară minunată printre stive de cărţi.
Şi deşi e şi pictor, şi scenograf, cărţile nu-i sunt doar decor. Convorbirile încep cu un protocol:

– Cine sunteţi, de unde sunteţi?
— Iată o întrebare pe care mi-am pus-o şi eu de foarte multe ori şi în ciuda anilor — mulți — care au trecut de când mă ştiu şi a întâmplărilor uneori dureroase pe care le-am trăit, mi-am spus că am rămas… un copil. Un copil care, încercând să privească mereu viaţa cu ochii foarte deschişi, a izbutit, rareori, să priceapă câte ceva şi, de cele mai multe ori, să nu înţeleagă nimic, tocmai când credea că văzuse tot.

Primele aduceri aminte sunt dintr-un Bucureşti pe care n-am încetat să-l iubesc, aşa cum îşi iubeşte oricine “satul” în care s-a născut, un Bucureşti care primea, noaptea, “vizita” zepelinului, în timpul Primului Război Mondial. Copilul de pe atunci nu înţelegea de ce trebuie să se ascundă în pivniţă împreună cu alte mame şi alţi copii din cartier, când afară cerul se lumina atât de neaşteptat cu reflectoare şi explozii pline de fum şi culori. A urmat ocupaţia germană, noi nu ne mai ascundeam în pivniţă, în schimb mama mare ascundea vasele de aramă, pentru că nemţii umblau din casă în casă după aramă pentru gloanţe… Şi oricât ar părea de ciudat, imaginile şi ecourile războiului s-au amestecat în memoria mea cu primele imagini şi ecouri de teatru.

Eram de câţiva ani când am pătruns în culisele “Teatrului Liric”, unde formaseră o companie de operetă N. Leonard şi V. Maximilian. O carieră scurtă, dar strălucitoare, a făcut în acel timp şi primadona Zilly Roşianu, sora mai mică a mamei mele, al cărei tată fusese actorul, compozitorul şi traducătorul Dimitrie Ştefan Roşianu, contemporan şi coleg cu Gr. Manolescu, C. Nottara, şi bursier al statului la Paris, figurând în multe distribuţii ale Teatrului Naţional din Bucureşti şi murind foarte tânăr. În fine, ca să punem lucrurile la punct, “microbul teatrului” era în sânge, probabil.

Debutul teatral pe scenă s-a petrecut la Sinaia, când la serbarea de fine de an — clasa a II-a primară — am interpretat monologul lui Alecsandri, Clevetici, ultra-demagogul. (Poate că de la acest debut atât de timpuriu, am înţeles ce înseamnă demagogia, preferând vorbelor zgomotoase, faptele tăcute. Spaţiul acestei convorbiri nu este atât de cuprinzător pentru “poveşti” lungi şi îndepărtate…

Să ne oprim, totuşi, puţin, la Liceul Sf. Sava şi la o serie de colegi — ceva mai mari — care mă admiteau în cercul lor: Al. Sahia, Nicolae Cristea, Eugen Ionescu, Mircea Grigorescu, Horia Roman sau de aceeaşi vârstă: C. Silvestri, Neagu Rădulescu, George Macovescu, Miron Savu, Pik Colibaşi, cu care ne împărţeam — mai mult sau mai puţin, gloria literară, artistică sau sportivă la serbările şcolare, la Revista literară a Colegiului Naţional “Sf. Sava”.

Încă din timpul liceului am făcut ceea ce se cheamă astăzi “grafică publicitară”, am scris, am recitat… dar nu m-am înscris nici la arhitectură, cum aş fi vrut, nici la Belle Arte, nici la Conservator… ci la Drept şi la Litere. După un an și o serie de examene şi după satisfacerea serviciului militar la Şcoala de Cavalerie din Târgovişte unde, din ordin, am desenat, am scris şi am făcut spectacole teatrale — decoruri, regie şi interpretare — revenit în Bucureşti, am dat examen la Academia de artă dramatică şi… gata.

S-au împlinit 35 de ani de când “copilul” de care vorbeam, încercase să înţeleagă unde începe adevărul teatrului şi cât de nelimitat e teatrul vieţii… Profesori mi-au fost N. Soreanu, unul din cei mai fireşti, mai simpli şi mai adevăraţi actori pe care i-a avut teatrul nostru, Alice Voinescu, nu o “profesoară”, ci un om făcut numai din lumină şi, “în reprezentaţie”, la clasa meşterului cu voce de violoncel, pe struna lui “re”, Ion Manolescu…

Colegi de promoţie? Tantzy Cocea, Clody Bertola, Cella Dima, Mimi Enăceanu, Chiril Economu, Carmen Tăutu, Al. Alexandrescu etc. Am fost angajat încă din şcoală în Compania Bulandra-Maximilian-Storin… Am jucat, în tinereţe, mult şi de toate… comedie, farsă, comedie muzicală, dramă, revistă… Nu regret, pentru că am cuprins spectacolul teatral în aproape toate formele lui şi am ajuns — zic eu — la o oarecare mobilitate. Ceea ce regret este că nu m-am întâlnit — la ceasurile potrivite — cu rolurile pe care le-am visat. Aşa cum mi-am permis să spun şi altă dată: am dormit ani de zile cu Shakespeare sub pernă, jucând, în fiecare seară, “piesuţe” și “piesuliţe”… (Păcat, mărturisesc, în care mai cad şi acum) E, poate, o consolare să-ţi spui că rolurile cele mai frumoase sunt cele pe care nu le-ai jucat. Am trecut, din fericire destul de repede, prin rolurile albe de “june prim” şi am ajuns — tot destul de repede — la bărbaţi” şi la culorile compoziţiilor.

Și am trăit marile sărbători ale întâlnirilor cu Shakespeare, Cehov, Shaw. Wilde, de pildă. Am făcut scenografie, costume, regie, am tradus, am stilizat, am scris teatru… Am jucat împreună cu “monştrii sacri” de toate genurile: Tony Bulandra şi George Vraca, Lucia Sturdza Bulandra şi Maria Filotti, G. Timică, V. Maximilian, Ion lancovescu, Gr. Vasiliu-Birlic, Nora Piacentini şi Leny Galer, G. Storin, Ion Manolescu şi Romuald Bulfinsky (nume “de aur” din muzeul teatrului românesc, dar care, pentru mine, sunt părţi luminoase şi dureroase din viață) şi am lucrat, de asemenea, cu toţi marii regizori ai epocii: Soare Z. Soare, Victor Ion Popa, Ion Aurel Maican, Ion Şahighian, Sică Alexandrescu etc, etc.

Ce-aș putea să spun — pe scurt — că am învăţat din contactul, la început mai sfios şi mai apoi ajungând până la prietenia grea cu cea mai mare parte din aceşti “maeştri”? Cred că — în esenţă — o anume disciplină profesională, un plus de conştiinciozitate, o anumită pasiune care pune teatrul înaintea oricărei alte pasiuni.

— Dar, aşa cum se ştie, mai aveţi şi alte “pasiuni” artistice?
— Da, e adevărat, am pictat şi am scris. O mai fac şi acum, tot “printre picăturile”‘ teatrului, gândind mereu la timpul pe care-l voi avea — cândva — să pictez ceea ce n-am pictat şi să scriu cărţile pe care nu le-am scris. Câteodată îmi spun — şi cu drept cuvînt — că unele lucruri le-am început şi le-am făcut prea devreme şi altele prea târziu… iar altele poate nu le voi face niciodată…
— Teatrul, ca interpret, nu v-a dat satisfacţii depline?
— Da şi nu. Din primii ani de teatru am vrut să cuprind… “teatrul”, şi am reuşit un timp, în toate compartimentele lui. Niciodată nu m-am mulţumit să fiu numai un interpret. “Satisfacţiile depline”, de care vorbiţi, le-am avut când am realizat — e destul de mult timp de atunci — spectacolele la care am făcut regie, decoruri, interpretare şi… şi programe, afişe, în sfârşit, tot sau aproape tot.

— Puteţi să-mi daţi un exemplu de acest fel?
— Din fericire, pentru mine, am mai multe. Îndepărtate, dar am. Cel mai drag “exemplu”, pe care-l ţin în colțul cel mai cald al inimii este spectacolul cu “Steaua fără nume” de Mihail Sebastian, reprezentată în condiţiile crunte, negre, ale regimului de restricţii rasiale, “poveste” pe care

am mai spus-o, care e destul de cunoscută, oarecum, dar care, petrecându-se în plin război, a intrat într-un fel de legendă, demonstrându-mi mie, care am trăit fiecare clipă adevărată, că “după război mulţi viteji se arată”. Şi s-au arătat. În sfârşit! Sper să nu plec din această lume până când nu voi scrie paginile de tinereţe, de prietenie, de teatru, de viaţă şi de moarte, în sfârşit, de tot ce a însemnat pentru o epocă Mihail Sebastian.

— Ați scris actul al III-lea al piesei “Insula” de Mihail Sebastian, rămasă neterminată. N-a fost o încercare temerară?

— Poate. Motivele care m-au determinat s-o fac e greu, e aproape imposibil să fie explicate acum şi aici. Ceea ce ştiu este că am făcut-o cu toate îndoielile posibile. Cu toată buna credinţă şi într-un total anonimat, la ora respectivă. Ce s-a întâmplat mai târziu, n-a mai depins de mine. Că acum piesa se reprezintă, când se reprezintă — ultima oară în stagiunea trecută, la Tg. Mureş — cu actul III scris de mine e un fapt pentru care, aşa cum se spune: “n-am mişcat niciun deget”, în afară de degetele cu care am scris, de mult, în 1947, acest “act III” care a “săpat” pe unii exegeţi “post-belici” ai Iui Mihail Sehastian. Punct.
— Am auzit că aţi făcut mult sport. Când, care şi cu ce rezultat?
— Răscolim, iarăşi, un trecut îndepărtat, când o parte din sporturile foarte populare astăzi erau, în Bucureşti, în fază de pionierat. Am jucat şi am făcut parte din primele “cluburi” de volei, baschet, rugby şi am înotat în concursuri şi în câteva curse pe Dunăre, între altele cursa de fond nautic Brăila-Galaţi. Mă mândresc cu prima redactare a unui regulament de polo — eram încă în liceu — tradus şi publicat, pe vremuri, în “Vremea-Sport”.

— Câteva nume mai sonore, colegi de sport, de pe vremuri?
— Majoritatea celor care s-au dedicat sportului au fost “vedete” şi au devenit antrenori şi “maeştri emeriţi”: C. Herold, Pik Colibaşi, Lucian Popescu, C. Caralulis; iar alţii, arhitecţii Tiberiu Ricci, Ascanio Damian, G. Lichiardopol sau dr. Matei Balş păstrează şi astăzi, sunt convins, amintirea vie a “epocii de pionierat” de care vorbeam.
— Să revenim la teatru. Autori favoriţi?
— Sunt mulţi ani de când, în toate teatrele din lume, se joacă un repertoriu foarte variat, divers, vechi şi nou, punându-se foarte acut problema: cum se joacă? Încercările, căutările, îndrăznelile sunt inerente şi necesare. Timpul însă nu greşeşte niciodată şi are grijă să uite moda şi să sedimenteze adevărul. Ce pot să vă spun? Că nu-mi place Sofocle sau că O’Neill e depăşit? Că Don Juan-ul lui Moliere e mai slab decât al lui Max Frisch sau invers? Că marele nostru Nicolae Iorga a fost un autor dramatic diabolic de fecund cu nu ştiu câte zeci de piese scrise şi reprezentate într-o vreme? Că Rostand este, poate, un autor “depăşit”; dar că actorul din mine — ca să nu spun toţi actorii din lume — ar vrea să joace Cyrano? Că metafora teatrală a lui Aristofan din “Viespile” e învechită şi a lui Eugene lonescu din “Rinocerii” e modernă?

— Am vorbit mai mult de trecut. Dar în prezent?
— În prezent, repet la Teatrul de Comedie rolul titular din Volpone de Mihnea Gheorghiu după Bon Jonson, în regia riguroasă şi exigentă a lui Ion Cojar. Voi juca, bineînțeles, alături de Ion Lucian, Stela Popescu, Aurel Giurumia, Mihai Pălădescu, Cornel Vulpe şi, tot bineînţeles, străduindu-ne, toţi, să facem un spectacol care să ne justifice “statele de serviciu” şi “volumul de muncă”, greu de cântărit cu măsurile curente şi administrative.
— Şi în viilor?
— În “viitorul apropiat”, imediat după Volpone, repetăm paralel la Teatrul de Comedie un spectacol-montaj Moliere, pe care l-am pus în pagină şi pe care îl pun în scenă împreună cu Valentin Plătăreanu, încercând să redemonstrăm tinereţea lui Moliere şi dăruirea celor care, chiar fragmentar şi concentrat, se întâlnesc, bucuroşi, cu o parte din personajele acestui “atlet al teatrului”…

— Puteţi să ne spuneţi ceva despre turneele din străinătate? Aţi făcut multe şi în locuri foarte diferite, nu?
— Am răspuns de nenumărate ori la mirările celor care se întrebau cum poate avea succes un spectacol teatral în faţa unui public care nu cunoaşte limba în care se joacă. E o întrebare firească pe care ne-am

pus-o şi noi, la început. Dar, după “experienţe” şi probe făcute la faţa locului, în ţările unde am jucat spectacolele noastre fără traducere simultană, am ajuns la convingerea că “teatrul românesc” este unul din cele mai interesante produse de export “Made in Roumania”, cu care ne putem mândri oricând şi oriunde. Fără falsă modestie: “actele vorbeşte!” Nimeni — nici chiar o parte din cei care am participat la fabricarea şi desfacerea acestui “produs”‘ — n-am realizat întotdeauna cât de mare a fost surpriza, bucuria şi încântarea celor care l-au consumat. Concluzia? Românul s-a născut poet şi a devenit… actor. — Ce părere aveţi despre colegii dumneavoastră tineri, din Teatrul de Comedie?
— Zilele trecute, venind mai devreme la repetiţie şi urcându-mă spre cabine, am auzit muzică dintr-una din cabinele tinerilor. Uşa era întredeschisă. Am intrat. Aproape toţi tinerii care repetă în Volpone şi câţiva tineri şi tinere care fac figuraţie ascultau la un pick-up un disc adus de unul dintre ei… Concertul pentru pian, vioară, violoncel şi orchestră op. 56 de Beethoven, în execuţia lui Richter, Oistrah şi Rostropovici, dirijat de Karnjan. E de-ajuns?

— Şi o ultimă întrebare: care credeţi că este cea mai importantă, cea mai dragă creaţie?
— Fata mea, Rhoda. În curând are 18 ani. Bineînţeles, încă de pe acum — şi sper, pentru ea, în continuare — mult mai matură decât “copilul” cu care aţi vorbit.

Printre cele mai cunoscute filme în care a jucat regretatul actor Mircea Șeptilici (care a încetat din viață în anul 1989, în Canada), se numără: “Valurile Dunării”, “Telegrame”, “Porto-Franco”, “Celebrul 702”, “Calea Victoriei sau cheia visurilor”, “Cireșarii”, “Aventuri la Marea Neagră”, “Marele singuratic”, “Regăsire”, “Jucătorii de cărți”, “Bal în Poiana Zimbrilor”, “Ultima noapte de dragoste”.

Sursa:

Revista Teatrul, ianuarie 1974, un interviu de Al. Popovici

* Fotografia de profil îi înfățișează pe Mircea Șeptilici (în rolul lui Barbu Delavrancea) și Jules Cazaban (în rolul lui I.L. Caragiale) în piesa Procesul domnului Caragiale de Mircea Ștefănescu (Teatrul de Comedie, 1962)