În martie 1857, când soţul ei a fost numit caimacam al Moldovei în locul decedatului Teodor Balş, Catrina (Ecaterina) Vogoride avea doar 28 de ani, dar era încercată ca o femeie de 40.
Nicolae (Nicolai) Vogoride a fost numit caimacam în urma recomandării pe care o făcuse Înaltei Porţii consulul Franţei, Victor Place, după ce pretendentul îi promisese, în scris, „că se leagă a nu face nimic pentru a împiedeca libertatea alegerilor”.
Dacă acest foarte avizat consul ar fi cerut însă informaţii de la unioniştii Moldovei despre protejatul său, ar fi aflat că este un om ambiţios, lipsit de scrupule şi străin de ţara pe care dorea să o cârmuiască. Beizadea Nicolae Şuţu, autorul unor foarte preţioase Memorii, spunea că “Vogoride nu strălucise, până aci, decât prin prostia şi năzbâtiile sale… Neavând nicio cultură, socotind cinstea drept o nălucă, lipsit de înţelegerea a ceea ce este morală şi onestitate, era încredinţat că onoarea bărbaţilor şi virtutea femeilor trebuie să se plece în faţa puterii aurului…”
Prima lui grijă, cum după ce a devenit caimacam, în primele zile ale lui martie 1857, a fost să-l numească la Interne pe Costin Catargi, fostul cumnat al lui Grigore Vodă Ghica, un antiunionist cunoscut de toată Moldova. Cei doi au ticluit şi au împărțit boierilor, la moşii şi la oraşe, un manifest program în care scria că Unirea avea drept scop împărţirea pământurilor la ţărani şi introducerea catolicismului în ţară!
Afişe mari, amplasate pe toate zidurile oraşelor, răspândeau minciunile acestea, iar presa, care ar fi putut lămuri lumea, se afla sub cenzură, astfel că opinia publică începuse să se îndoiască de necesitatea unirii. Ion Heliade Rădulescu îi scria din Constantinopol lui Grădişteanu, la Bucureşti, că se întâlnise pe străzile Constantinopolului cu un curier de-al lui Vogoride la Înalta Poartă, iar acesta i-a spus că în Iaşi „lumea nu ştie ce va să zică Divan Ad-hoc, şi că Sultanul, dacă vrea să-l înţeleagă românii, să le vorbească sau curat pe româneşte, sau curat pe turceşte”.
— De unde-ai auzit dumneata, îl întreabă Heliade, că românii zic să le vorbească Sultanul româneşte? De la boieri, din popor sau din capul dumitale?
— D’apoi, răspunse acesta, când am plecat din țară nu mai era altă vorbă decât că nu cunosc oamenii ce va să zică Divan Ad-hoc… şi boierii şi negustorii… că nu vor oamenii să se ducă la alegeri!
Aceasta era situația în Moldova la două luni după numirea lui Vogoride. Atitudinea caimacamului i-a îndârjit însă pe unionişti, în loc să-i descurajeze. KogăIniceanu, Negri, Ralet, Rola, Ştefan Catargi, Petre Mavroyeni au început o campanie pro-unionistă înverşunată, iar Vogoride a răspuns prin samavolnicii, tratându-i pe unionişti ca revoluţionari. Cuparencu şi Turculeţ au fost arestaţi, pe motiv că au fost prinşi prin cârciumi împărţind manifeste socialiste…
Consulul Franţei şi al Angliei au protestat, cerând să vadă manifestele, dar Vogoride le-a răspuns că-i roagă să binevoiască a nu se amesteca in afacerile interne ale ţării. La Bârlad, Th. Albu a fost arestat şi maltratat, profesorul Popescu a fost destituit, la Tecuci protopopul Dumitriu a fost dat afară, la Dorohoi spătarul Anastasiu a fost destituit din funcţia de primar pe motiv că e grec, la Bacău, Rosetti-Teţcanu a fost călcat în casa lui, la 2 aprilie, ora 10 seara, de 30 de jandarmi, la Focşani s-a oprit orice întrunire, la Roman agenţii căimăcămiei umblau din casă în casă spunând oamenilor că „cine va pomeni măcar vorba de Unire se va duce acolo unde nu se mai poate vedea soarele cu ochii”.
Toată această strădanie a lui Vogoride,care era secondat de majordomul său, Ştefan Catargi, avea ca intenție îndepărtarea unioniştilor de pe listele electorale (Costachi Sturdza şi mulţi alţii au fost pur şi simplu şterşi de pe liste, fără motiv), ca să nu intre în Divanul Ad-hoc decât oamenii guvernului și să voteze împotriva Unirii.
Care a fost în tot acest timp, atitudinea soției lui Vogoride
Mama Ecaterinei, Cocuţaei, cum i-a rămas numele în istorie, Smaranda Donici, înainte de a se căsători cu vornicul Costachi Conachi, cu care a avut-o doar pe această fată, Cocuţa, mai fusese măritată cu aga Petrachi Negri, din mariajul precedent rezultând cinci copii: Catrina Rosetti Silescu, Elena Varnav, Zulnia V. Sturdza, Eugenia (maica Evghenia) şi, în sfârşit, un fiu Costachi (1812 – 1876).
Toţi aceşti copii din prima căsătorie a Smarandei Donici, fraţi şi surori vitregi ai Cocuţei, erau patrioți înflăcăraţi şi unioniști convinşi. E deci firesc ca, în vinele Cocuţei curgând sângele curat moldovenesc al lui Costachi Conachi, al Smarandei Donici şi al lui Costachi Negri, femeia aceasta, cât de nevastă de grec era, să nu-şi fi putut dezminţi atavismul strămoşesc.
Cum a aflat că bărbatul ei a fost numit caimacam, a apucat-o o nelinişte de moarte, căci cine-l putea cunoaşte mai bine decât ea? O clipă nu i-a trecut prin cap să se mândrească, ca, înaintea ei, Catinca Balş, de cinstea care o ajunsese de-a fi căimăcămeasă, şi o secundă nu s-a gândit că ar putea eventual să ajungă şi Doamnă.
Ba chiar, dacă soţul o făcea să întrezărească această posibilitate, ea se înroşea de mânie, căci Vogoride domn în Moldova însemna doar neizbutirea Unirii, pe care ea o dorea din tot sufletul. Dar dacă numirea soţului în căimăcămia Moldovei a făcut-o să prevadă tristele întâmplări care aveau să urmeze, ce s-a întâmplat atunci când prevederile ei s-au şi realizat? Samavolniciile guvernului au amărât-o cât se poate şi ministeriatul lui Costin Catargi, atât de înfocat antiunionist încât lucra chiar peste poruncile caimacamului, nu i-au mai dat o clipă de odihnă sufletească.
Toată râvna, toată inima, toată ambiţia ei a pus-o în slujba patriei, stăruind de zi, de noapte, pe lângă soţul ei să îndepărteze pe Catargi de la Interne. Văzând că nu poate izbuti, şi-a făcut geamantanul şi a plecat la ţară, la Ţigăneştii ei, punând la cale planuri de răzbunare.
Revolta îndrăzneață a Cocuței Vogoride
La 2 Mai 1857, consulul francez Victor Place îi scria lui Alexandre WaIewski, ministrul de Externe al lui Napoleon al III-lea:
“Vogoride începea să se vadă nevoit să îndepărteze pe Catargi, din pricina chipului în care se purta soţia lui. Principesa Caterina, după ce-a sfârşit toate posibilităţile de-a convinge pe soţul ei să destituie pe Costin Catargi, s-a retras la ţară. Acolo, din toate părţile, venea zvonul fărădelegilor acestui om şi deznădejdea a cuprins cu totul sufletul acesta devotat ţării sale”.
În timpul acesta, pe când Ecaterina Vogoride se afla la ţară, un eveniment independent de voinţa ei i-a venit în ajutor: sosirea din Bucureşti la Iaşi a membrilor Comisiunei Mixte, care veneau în Moldova să constate la faţa locului cum decurgeau evenimentele electorale şi dacă repetatele plângeri ale consulului Franţei erau sau nu întemeiate. Vogoride, în calitate de caimacam, de cap al statului, de fapt un fel de voievod, era nevoit să primească “la Curte” pe aceste înalte personaje străine şi nu avea cine să facă „onorurile casei”. Le-a rugat pe cumnatele sale, pe Catrina Rosetti, pe Elena Varnav, pe Zulnia Sturdza, pe rând pe fiecare, să vină în casa lui, să primească oaspeţii. Toate au refuzat, se pare chiar că cu cuvinte puţin măgulitoare pentru caimacam.
Atunci Nicolae Vogoride a fost nevoit să-i scrie nevestei sale, rugând-o să binevoiască a-și lăsa „butadele” la o parte și să vină în grabă la Iași, să facă străinilor onorurile casei. Principesa nici nu și-a dat osteneala să-i răspundă în scris, i-a trimis răspunsul verbal printr-o rudă de-a ei, Alex. Moruzi, înfocat unionist, care a fost însărcinat să spună caimacamului că ea nu se va întoarce la Iaşi câtă vreme Catargi va fi ministru. Categoric.
Cocuţa Vogoride a trimis deci răspuns soţului ei prin gura lui Moruzi următoarele cuvinte, care, raportate de Victor Place lui Alexandre Walewski, au trecut de la Ţigăneşti la Iaşi, de la Iaşi la Paris, şi de la Paris în istorie:
„Ai venit in ţară sărac lipit pământului, n-ai altă avere decât zestrea ce ţi-am adus-o eu, fata lui Conachi. Îţi iert risipirea ce-ai făcut-o din averea mea, dar nu-ţi voi ierta trădarea faţă de neamul, faţă de ţara care-ar fi trebuit să devie şi a dumitale! Cum nu ai astăzi altă avere decât a mea, aş putea printr-un divorţ să te aşez din nou pe paiele de pe care te-am ridicat. Vezi dacă-ţi place mai bine această perspectivă promisiunilor pe care ţi le fac Turcii! Pentru moment, îţi cer darea afara a lui Catargi, şi numai atunci mă voi întoarce pe lângă Dumneata!”.
„Am aflat aceste vorbe chiar de la Moruzi”, îi scria Victor Place lui Alexandre Walewski.
Dar evenimentele nu s-au încheiat aici.
Catargi a fost înlocuit imediat, dar în locul lui a fost numit un alt antiunionist, Vasile Ghica, un continuator al prigoanei unioniștilor. Cocuţa, întoarsă la Iaşi, nu mai ştia ce să facă, iar unioniştii, exasperaţi de felul în care se întocmeau listele electorale şi văzând că niciunul din ei nu va putea pătrunde în Divanul Ad-hoc, au încercat toate mijloacele ce le-au stat în putinţă pentru a-l înlătura pe Vogoride din căimăcămie, cât mai era încă timp.
În sfârșit, au făcut un lucru puţin elegant, dar… scopul scuză mijloacele, în politică mai ales, şi chiar în istorie, care nu este altceva decât politica trecutului.
Au furat corespondenţa secretă a lui Vogoride, pentru a dovedi legăturile lui cu Turcia şi cu Austria şi a îndemna astfel puterile semnatare ale Tratatului de Pace de la Paris (Franţa, Anglia, Prusia şi Sardinia) de a interveni pentru darea afară a caimacamului şi înlocuirea lui cu un altul, care, în mod imparţial, să asigure libertatea alegerilor.
Xenopol consemna: „Unele scrisori confidenţiale încăpură, nu ştiu prin ce fericită împrejurare, în mâinile lui D. Ralet” (Ralet a fost, de fapt, inițiatorul acestei afaceri). Originalele acelor scrisori au fost depuse în mâinile Comitetului Electoral din Iași, care au făcut copii legalizate, trimiţându-le membrilor Comisiunei Mixte din Bucureşti şi celor patru ambasadori prieteni la Constantinopol. Documentele au fost publicate în “L’Etoile du Danube”, revistă românească ce apărea la Bruxelles, pe 8 august, şi au stârnit o nemaipomenită vâlvă în străinătate, îndeosebi în Franţa, fiindcă rezulta clar din cuprinsul actelor că Vogoride nu era altceva decât instrumentul Porţii şi al Cabinetului din Viena și lucra conform instrucţiunilor primite de acolo, împotriva liberei exprimări a voinţei poporului, adică împotriva Unirii.
„Gazeta de Moldova” din 21 august 1857 (ziarul oficial al epocii), neputând nega conţinutul scrisorilor publicate în “L’Etoile du Danube”, scria următoarele:
„Mai multe ziare au publicat câteva scrisori care au fost furate caimacamului Vogoride, şi nu rătăcite, după cum o spun hoţii prin ziarele lor…” Urma apoi, în acel articol, învinuirea că conţinutul acestor scrisori a fost alterat…
Așadar Xenopol scrie: „Nu ştim prin ce fericită întâmplare”, iar “Gazeta Moldovei” menționează „scrisorile furate”, fără însă a dezvălui autorului furtului.
C. Gane a încercat să facă lumina stând de vorbă cu una dintre cele mai directe surse:
“Am fost în ianuarie trecut la Iaşi să vorbesc cu fata Cocuței Vogoride, femeie de 80 de ani acum, care mi-e rudă și are capul întreg, de nu i-ai da 60 de ani. Nu a putut să-mi spună multe lucruri despre mama ei, fiindcă avea vreo 15 ani când a pierdut-o. Dar, fără măcar s-o întreb, singurul lucru care mi l-a spus cu convingere e că „ce n’est pas ma mére qui a volé Ies lettres” (Nu mama a fost aceea care a furat scrisorile).
Mărturisesc că nici nu mă gândisem la lucrul acesta. Dar acest răspuns mă băgă la idei. Am întrebat-o:
– Dar atunci cine?
– Rose Pompon. Ea a furat cheile biroului tatei de sub pernă, noaptea pe când dormea, a deschis sertarul unde ştia că sunt scrisorile şi le-a dat lui Costache Rolla.
Rose Pompon? Auzisem vorbindu-se de ea… (Rose Pompon a fost o celebră curtezană pe la mijlocul secolului al XIX-lea. Era franțuzoaică, dar este consemnată din mai multe surse prezența ei la București și la Iași în acea epocă).
Nici publicarea acestor documente nu a avut niciun efect asupra politicii Porţii, Austriei şi a lui Vogoride, nici demisia lui Cuza din postul de prefect de Galaţi (fapt care a înlesnit mai târziu urcarea lui în scaunul Principatelor Unite), nici ameninţările Franţei şi ale Angliei. Ba dimpotrivă, pentru a proceda prin surprindere, data alegerilor a fost devansată cu 15 zile, aşa încât, la sfârşitul lui iulie, ele s-au desfășurat pe tot cuprinsul Moldovei, deputaţii aleşi fiind, în marea lor majoritate, antiunionişti. Din 2.000 de proprietari mari, au fost admişi la vot numai 350, din 20.000 proprietari mici – numai 2.264, din 11.000 de profesionişti liberi – numai 1.190.
Furia lui Napoleon al III-lea și declinul lui Vogoride
Ambasadorul Franţei a protestat la Poartă, cerând anularea alegerilor. Răspunsul evaziv al sultanului l-a determinat pe Napoleon să rupă relaţiile diplomatice cu Imperiul Otoman, rechemându-şi ambasadorul de Thouvenel. Memoriile lui Joseph Alexander Hübner, ambasadorul Austriei la Paris, sunt deosebit de interesante pentru succesiunea evenimentelor. Hübner arată că Napoleon se afla la Plombiere când a primit știrea acestor alegeri timpurii şi trucate.
“Împăratul Napoleon se afla încă la Plombiere când sosi vestea cu incidentul alegerilor. Se înfuriă, exageră importanţa faptului, se crezu lovit în amorul lui propriu, în demnitatea sa, în onoarea sa şi se plânse cu hotărâre domnului Fould, care se afla atunci lângă el. Când împăratul se întoarse la Paris, s-a dezlănţuit furtuna, în faţa căreia contele Walewski a trebuit să se plece. E deci neîndoios că cererea de anulare a pornit de la împărat şi nu de la ministrul său…” Mânia lui, plecarea imediată la Paris, ordinul de a rupe relaţiile cu Poarta în caz că Vogoride nu este destituit, întrevederea de la Osborne cu regina Victoria a fost însă urmată de cedarea lui Napoleon, decepţia exilaţilor şi a patrioţilor din ţară, anularea alegerilor şi renunţarea la Unire şi la Principele străin.
Totuşi, triumful bătea la uşă. Vogoride a fost rechemat şi în locul lui au fost numiți, în conformitate cu articolul 18 din Regulamentul Organic, trei caimacami: Anastasie Panu, Vasile Sturdza şi Ştefan Catargi (în Muntenia au fost numiți Em. Băleanu, Ion Manu şi Al. FiIipescu).
Cu aceste noi guverne, alegerile s-au refăcut şi, când s-au întrunit Divanurile, membrii lor au cerut Unirea, votată în unanimitate în Muntenia şi cu o largă majoritate în Moldova.
Tot contele Hübner, ambasadorul Austriei la Paris, ne oferă relatarea întrevederii sale cu împărăteasa Eugenie, după dubla alegere a lui Cuza:
„Am fost la Tuileries. Împărăteasa mi-a spus:
– Vedeţi că Principatele vor Unirea!
– Nu, Doamnă, văd doar nişte intriganţi dibaci!
Împărăteasa, roşie de mânie, strigă:
– Nu! E dorința națională. Vor Unirea!”
Destinul Cocuței Conachi Vogoride, recăsătorită Ruspoli
Să ne întoarcem însă la Ecaterina Vogoride. De fapt, de la furtul scrisorilor, urmele ei s-au şters pentru un timp, dar putem bănui că traiul pe care l-a dus cu Vogoride în cursul lunilor iunie, iulie şi august 1857 nu a fost dintre cele mai armonioase. Înlocuirea lui Costin Catargi cu Vasile Ghica, problemele care au urmat, alegerile din iulie şi retragerea mandatului caimacamului nu au putut decât să înrăutășească legăturile dintre soţi.
Rezultatul alegerilor din septembrie 1857 şi dubla alegere a lui Cuza, ca domn al Moldovei şi al Munteniei, din 1859, trebuie să fi făcut însă să salte de bucurie inima plină de dragoste de ţară a Ecaterinei Vogoride.
Visul ei, al fratelui, Costache Negri, al surorilor şi al întregului neam fiind acum împlinit, iar pe de altă parte egoistele ambiţii ale lui Nicolae Vogoride fiind definitiv învinse, conviețuirea acestor soţi cu firi şi idealuri atât de deosebite nu mai putea continua.
Ameninţarea pe care i-o transmisese Cocuţa Vogoride bărbatului ei în mai 1857 s-a transformat în realitate în cursul anului 1860. Fiica lui Costachi Conachi şi sora lui Costachi Negri s-a despărţit de soţul ei, reluându-şi, la vârsta de 31 de ani, libertatea după care suspina de mai bine de 10 ani.
Vogoride, rămas sărac, umilit, învins, a murit în anul 1864, încă tânăr, într-o cameră de hotel din Bucureşti. Cocuţa, care era încă bogată din puţinul ce-i mai rămăsese din fosta zestre, a plecat în străinătate şi, cunoscându-l cu Emanuel Ruspoli, principe de Poggio Suasa, care a devenit primar al Romei, s-a măritat cu el prin 1861 sau 1862 (după alte surse, 1864).
Din prima căsătorie a avut patru copii, pe Emanuel Vogoride (căsătorit cu o contesă de Puy-Ségur; cuplul a trăit în Franţa, la Paris), pe Constantin, născut în 1849, urmat de două fiice: Maria, care a fost măritată cu contele de Roma, și Lucia, care a fost măritată inițial cu N. Rosset-Roznoveanu, apoi cu Dimitrie Grecianu, decedată în martie 1938.
Cu Prinţul RuspoIi a avut cinci copii, Don Costantino dei Principi Ruspoli, mort tânăr, naturalistul Eugen Ruspoli, mort într-o expediţie în Somalia, Mario Ruspoli, Caterina Ruspoli, măritată cu un ambasador italian, contele d’Ivonne, și Margherita, care a murit la vârsta de 100 de ani, în iunie 1970.
Cocuța Vogoride s-a stins din viață în anul 1870, la vârsta de 41 de ani, la 15 zile după ce a adus-o pe lume pe ultima sa fiică. Trupul ei a fost adus din Italia în Moldova și a fost înmormântat la moşia Ţigănești din Tecuci.
*** Surse:
C. Gane, Realitatea ilustrată, 1935
Adevărul literar și artistic, 1923
Adevărul, 1904
