Petre Ispirescu, povestea din spatele basmelor

Petre Ispirescu s-a născut în ianuarie 1830, la București, în mahalaua Pescăria Veche, în familia frizerului Gheorghe Ispirescu, mama, Elena, fiind de origine transilvăneană. De la părinți și de la clienții tatălui său, Ispirescu a auzit, în copilărie, numeroase basme și povești care l-au fascinat întreaga sa viață.

Din inițiativa mamei, Petre a fost învățat să citească de dascălul Nicolai de la biserica Udricani din cartier, apoi a studiat cu cantorul Lupescu de la biserica Olteni. La 12 ani a început studiul muzicii psaltice cu profesorul George Voiculescu de la biserica Domnița Bălașa, iar după doi ani adolescentul a intrat ucenic la tipografia condusă de Zaharia Carcalechi, sperând că acolo unde se tipăresc cărțile se poate studia. Lucra aici câte 14 ore pe zi, a învățat meserie, iar în 1848 a devenit tipograf calificat.

În 1854, Petre a părăsit tipografia lui Carcalechi și s-a angajat la tipografia Copainie, unde se tipăreau traduceri din Jonathan Swift, Jean-Jacques Rousseau, Alexandre Dumas, Victor Hugo și Miguel de Cervantes.

În 1858, în momentul tensionat de dinainte de Unirea Principatelor, tipografia la care lucra Ispirescu a acceptat să imprime, fără a prezenta înainte textul cenzurii, corespondența secretă a principelui Nicolae Vogoride, caimacamul Moldovei la acel moment, cu Constantinopolul. Scrisorile lui Vogoride fuseseră furate chiar de soția lui, Ecaterina Conachi Vogoride, pentru a dezvălui complotul antiunionist al acestuia.

Scrisorile lui Vogoride au făcut înconjurul presei din Europa. Au fost publicate şi în Moldova sub numele “Estract de scrisori secrete trimise caimacamului Moldovei de deosebite feţe politice”. După dezvăluirea complotului, Puterile Garante au obligat Imperiul Otoman să-şi reevalueze poziţia faţă de Principatele Române şi să accepte reluarea alegerilor.

Dar până la acel moment, poliția i-a arestat pe toți participanții la operațiunea de tipărire a documentelor și Ispirescu a petrecut trei săptămâni în închisoare, pierzându-și serviciul și rămânând timp de trei luni fără lucru. La sfârșitul anului, Vasile Boerescu, politician unionist și viitor ministru de externe, i-a oferit posibilitatea să conducă o tipografie mai modernă, care deținea prima presă mecanică din București și imprima revista Naționalul. Treptat, tânărul a devenit asociat la tipografie, Boerescu deținea capitalul, iar Ispirescu se ocupa de conducerea propriu-zisă a afacerii. A fost perioada cea mai bună a vieții scriitorului, în care a reușit să scape de grijile financiare și să îi ofere mamei sale liniștea că are un fiu împlinit. lspirescu și-a cumpărat o casă pe strada Sălciilor și a intrat în contact cu scriitori importanți ai epocii: Ion Ionescu de la Brad, Nicolae Filimon, Ion Ghica și Dimitrie Bolintineanu.

În 1862, a publicat primele șase basme culese de el în ziarul Țăranul român, la îndemnul lui Nicolae Filimon. Este vorba despre nemuritoarele “Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte”, “Prâslea cel voinic și merele de aur”, “Balaurul cel cu șapte capete”, “Fata de împărat și pescarul” și “Fiul vânătorului”, toate fiind reunite în prima sa culegere de basme.

După ce în 1863 Vasile Boerescu, asociatul său, a vândut tipografia, C. A. Rosetti, viitor ministru, l-a invitat să lucreze ca director al imprimeriei ce tipărea Românul, ziarul liberalilor. Împreună cu Rosetti, scriitorul a participat la înființarea primei “Case de ajutor reciproc a tipografilor din România”. În 1864, guvernul a suprimat apariția ziarului Românul, iar Ispirescu, împreună cu doi asociați, Walter Scarlat și Frederic Göbl, a înființat Tipografia Lucrătorilor Asociați.

După abdicarea lui Alexandru Ioan Cuza în 1866, la propunerea ministrului de interne Ion Ghica, scriitorul a acceptat să conducă Imprimeria de Stat, iar după doi ani, împreună cu alți trei prieteni, a înființat “Noua tipografie a laboratorilor români”. De-abia în 1872 și-a reluat activitatea de publicare a basmelor, cu colecția “Legende sau basmele românilor”. După ce a devenit unic asociat al imprimeriei, Ispirescu a redenumit-o Tipografia Academiei Române. Zece ani mai târziu, în 1882, la îndemnul lui Vasile Alecsandri, Petre Ispirescu a reunit toate basmele sale într-o culegere completă: “Legendele sau basmele românilor”.

La scurt timp după apariția volumului, a primit o scrisoare plină de entuziasm pe care o reproducem integral:

Domnule Ispirescu,

Privind la volumul de poveşti poporale ce mi-ai trimis la ţară, îmi pare că mă aflu faţă cu o comoară pe care aş fi pierdut-o de mult şi am regăsit-o într-o zi de noroc.

Un geniu fermecător iese din cuprinsul lui şi vine să mă ia pe aripile sale ca să mă transporte în timpul copilăriei mele şi în lumea aceea mult ademenitoare, locuită de zmei, de balauri, de pajuri, de cai năzdrăvani, de paseri măestre, de strâmbă-lemne, de sfarmă-piatră, de feţi-frumoşi, de fete de împăraţi cu plete de aur, etc., într-un cuvânt, de toate minunile ce-mi povestia maica (doica) în nopţile de iarnă, la gura sobei.

Drăgălaşe povestiri, care îmi îngânau somnul cu visuri încântătoare şi care au avut o fericită înrâurire asupra închipuirii mele de când sunt pe lume. Ele au contribuit a mă face poet!

În adevăr, aceste fantastice roduri ale imaginaţiei poporului român au un caracter de originalitate, care le ridică mai presus decât basmele altor neamuri, căci sunt şi înavuţite de tradiţii mitologice ale anticilor noştri străbuni, şi vin colorate de razele soarelui oriental. Ele dar sunt de natură a naşte mirarea şi admirarea străinilor culţi, care se ocupă cu studiul producerilor intelectuale ale seminţiilor răsăritene.

A se interesa de aceste basme feerice este un lucru natural; a le feri de nimicirea la care ar fi expuse cu timpul este o dorinţă patriotică, însă a şti de a le păstra naivitatea poetică a graiului povestitorilor de la şezători este o operă din cele mai meritorii.

Acest merit l-ai avut dumneata, domnule Ispirescu, şi eu te felicit cu toată sinceritatea unui adorator al poeziei poporului nostru pentru modul iscusit cu care ai cules şi ai publicat importanta colecţie ce ai întreprins cu multă osteneală şi mari sacrificii.

Ai făcut un bun serviciu neamului românesc, adunând într-un şirag mulţime de pietre scumpe din averea naţională, un şirag care nu mai este ameninţat de a se pierde. Recunoştinţa noastră îţi este clar câştigată pentru totdeauna. Preţiosul dumitale volum trebuie să se afle în fiecare casă, căci în el generaţiile noi vor învăţa a cunoaşte valoarea inteligenţei şi a naturii poporului român.

Cea mai scumpă recompensă pentru dumneata este de a-ţi vedea numele legat de comoara poveştilor din ţară şi de a-ţi putea zice cu fală că ai îndeplinit o sacră datorie către Patrie!

Al d-tale servitor şi amic,

V. ALECSANDRI,

Mirceşti, 1882

Petre Ispirescu a murit pe 21 noiembrie 1887, la vârsta de 57 de ani, din cauza unei congestii cerebrale, și a fost înmormântat la Cimitirul Bellu din București.

Gazeta Transivaniei consemna atunci: “Sâmbătă în 21 curent, orele 3 după amiaza, a încetat din viaţă Petre Ispirescu, neobositul culegător al basmelor poporului nostru.

Acesta om, care a adus literaturii populare române o bogăţie de izvoare, a murit în câteva ore, în mijlocul familiei neconsolate, tocmai în ajunul punerii sub presă a tuturor scrierilor sale. În adevăr, Ispirescu, modestul culegător tipograf, cum iscălea dânsul scrierile sale, avea de gând să scoată în 7 volume, însumând peste o sută coale de tipar, fructul activităţii întregii sale vieţi.

E caracteristic cum un om fără studii complete şi nevoit a munci veșnic ca să trăiască a putut să contribue într-atâta la înavuţirea unei literaturi aşa de sărace şi de puţin exploatate ca literatura noastră populară”.

Barbu Ștefănescu Delavrancea scria despre el: “Ispirescu a scris mult şi bine, dar opera lui nepieritoare este, desigur, intitulată „Basmele Românilor”. Când citeşti acest volum şi-l reciteşti şi iar îl citeşti, ţi se pare că asculţi un popor întreg. Ispirescu n-are nici dialecte, nici loc, nici asemuire parţială numai cu unele judeţe. El e de pretutindeni, din toate timpurile, naiv, glumeţ, epic, trist, bogat, ca întregul nostru popor. El ţi-apare ca un focar mare în care s-au adunat şi frânt şi răsfrânt toate razele luminoase ale românităţii simple, sărmane, muncitoare ale acestui aur curat al neamului nostru.

Dar întreg volumul de basme al lui Ispirescu e plin de farmece şi de bogăţii, pe fiece pagină simţi că geniul poporului era fatal înfipt în acest bătrân blând şi modest şi că acest geniu l-a ridicat, fără a-l ameţi, mai presus cu mult decât poporul din care a ieşit. Care povestitor a fost atât de bogat şi de poetic, atât de artist, încât să-şi spuie legendele atât de frumos şi de sensibil? În Ispirescu vezi dihăniile şi te înspăimântă, vezi voinici frumoşi şi viteji, vezi Cosânzenele şi te prăpădeşti după ele, vezi foamea leşinată şi piţigăiată şi-ţi trec fiori de-a lungul spinării.

La el, epitetele şi imaginile sunt potrivite şi artistice, sunt vii şi concrete, încât te zguduie şi-ţi transmite emoţia fără să prinzi de veste.

Dar limba? Ce laude ar fi care nu i s-ar cuveni? „Basmele Românilor” este cea mai straşnică palmă pentru acei săraci cu duhul, care strigă la fiece cuvânt că este luat dintr-un cronicar, pe care desigur că nu l-au citit. Limba poporului e vie, limba lui Ispirescu este imaginea desăvârşită a acestei limbi uitate, sărăcite, schilodite, de către mulţimea scriitoraşilor ignoranţi şi lipsiţi de talent. Fără îndoială însă că claviatura nemărginită a limbii lui Ispirescu va rămâne fără efect, nu va produce niciun ecou puternic în acele capete în care coardele limbii româneşti s-au rupt şi n-au rămas decât numai câte se găsesc şi în capetele guşaţilor, care bâlbâie, iar nu vorbesc. Aceştia, şi sunt mulţi, sunt tot atât de pregătiţi pentru a înţelege opera unui adevărat scriitor cum sunt pregătiţi pentru muzică aceia care cască gura şi admiră dibla turcilor ce călătoresc cu câte o maimuţă în spinare.

Şi lăsând la o parte marile merite ale creatorului, în „Basmele Românilor” este grămădită întreaga psihologie a poporului nostru. În această sfântă carte poţi studia fără să te înşeli:

limba poporului nostru dumicată în cuvinte;

limba poporului nostru ca alcătuire de frază;

poporul nostru ca putere de invenţie poetică;

înţelepciunea şi vorbele poporului nostru; religia poporului nostru pe jumătate păgânească, pe jumătate creştinească;

obiceiurile trecute ale poporului nostru;

prejudiţiile, multe din ele uitate, ale poporului nostru;

măiestria atotputernică și vrăjită a feluritelor animale”.