“Aron Pumnul, spunea profesorul Petru Rezuş, biograful său, a trăit şi a murit pentru înălţarea poporului. Dragostea sa, dăruită lui Mihai Eminescu, este dăruită, prin el, întregului popor român. El rămâne ca un stâlp luminos până-n zilele noastre, fiind unul dintre marii bărbaţi ai anului pentru totdeauna neuitat, 1848”.
Cărturarul s-a născut la 27 noiembrie 1818 în Cuciulata, Făgăraș, într-o familie de țărani, și-a început studiile primare în anul 1831 la școala maghiară elementară din Odorhei, trecând apoi, în 1835, la gimnaziul din Blaj, unde erau la mare preț ideile lui Micu, Maior și Șincai.
În 1841 – 1842, a frecventat Liceul Piarist din Cluj, de unde, în 1843, a fost trimis ca bursier în Colegiul Sf. Barbara din Viena. În cei patru ani cât a stat la Viena, a studiat, pe lângă disciplinele teologice, istoria și literatura. În acest timp a tradus în limba română “Fizica” lui Baumeister și cartea lui Felix Colson despre Principatele Române: “De l’état present et de l’avenir des Principautés de Moldavie et de Valachie”.
Ca bun patriot, a înființat o societate de lectură a teologilor români din Viena, numită “Rumânimea cea tânără”, premergătoare a “României June”. Aici s-a remarcat ca lingvist, promovând sistemul ortografic pe baza fonetismului limbii române. În anul 1846, s-a întors în Transilvania și a fost numit profesor de filosofie la Blaj, începând să colaboreze la “Organul Național”. Ca “amic al omenirii și ca patriot”, cum îl caracteriza Eudoxiu Hurmuzachi, protectorul său bucovinean, a fost înflăcărat de idealuri revoluționare, a redactat și a împrăștiat printre elevi faimoasa proclamație intitulată “Prochemăciune a Adunării de la Blaj din 18/30 aprilie 1848”.
Aron Pumnul a scris “Privire fugitivă asupra istoriei românilor și romanilor” și “Filosofie populară”, dar ambele sunt pierdute astăzi. La Marea Adunare de pe Câmpia Libertății din 3/15 mai 1848, a fost ales membru al Comitetului românesc de la Sibiu și s-a implicat în răspândirea ideilor revoluționare, motiv pentru care a fost urmărit de autoritățile maghiare. Cărturarul a fugit la București, de unde a izbutit să meargă pe jos în Moldova și, de aici, la Cernăuți, unde a fost introdus de Iraclie Porumbescu, tatăl lui Ciprian Porumbescu, în familia Hurmuzachi.
Pumnul a colaborat la revista “Bucovina” (1848 -1850) și a ocupat catedra de limba și literatura română la Gimnaziul din Cernăuți. Trebuie menționat că, după 1848, autorităţile imperiale aprobaseră înfiinţarea unei catedre de limba română, în urma memoriului înaintat de bucovinenii ce-l aveau în frunte pe Eudoxiu Hurmuzachi, dar nu existau manuale școlare.
Profesorul a fondat ulterior o bibliotecă, al cărei custode a fost elevul său, Mihai Eminescu. Afecțiunea pe care Pumnul a avut-o pentru el a fost atât de mare încât s-a spus, fără a exista însă documente certe, că l-ar fi înfiat.
Detalii ne sunt oferite de istoricul literar Augustin Z. N. Pop, într-un articol publicat în 1964:
“Despre soția lui Pumnul, Catrina, Iraclie Porumbescu scrie lui G. Sion la 5/17 iunie 1888 că „însurăciunea” în speță îl făcu pe profesor „mai rău decât pre „Pegazul în jug” (după Fr. Schiller: Pegasus im Joche). Muerea ceea i-a scurtat și i-a mâncat chiar zilele”.
Nu se știa însă că Pumnul, bolnăvicios, a avut un fiu, Ioan, care a trăit efemerida unei zile. Interes deosebit, însă, prezintă un alt fapt și anume rândul înregistrării finale din „conscripția” inedită a fostei parohii Pogorârea Duhului Sfânt din Cernăuți, la partida lui Aron Pumnul, din care transcriu:
Copil de suflet. Mihail 858
Nu cumva preotul înregistra „înfierea” copilului Mihai Eminescu de către Aron Pumnul? La 1858, frații mai mari ai lui Eminescu, Șerban, Nicolae, Iorgu, Ilie frecventau clasele liceale la Obergymnasium. Ei, cu toții, sunt arătați că locuiesc la Pumnul. În același 1858, toamna, copilul Mihai era pornit de către căminarul Gh. Eminovici la Cernăuți, pe pașaport comun cu ceilalți frați. Știut este că tatăl lui Eminescu îl cunoscuse de aproape pe patriotul înflăcărat, căruia îi încredințase în veghe și spre găzduire odraslele lui.
Amintirile lui T. V. Ștefanelli relatează că Eminescu, elev fiind, exprimă cald atașamentul lui A. Pumnul. Când Pumnul, deși suferind, încerca până-l părăseau puterile să-și țină cursul pe catedră, cel care-l sprijinea și-l conducea acasă cu trăsura era elevul Mihai Eminescu. Colegii lui Eminescu apreciază atașamentul lui Pumnul „iubire părintească” și menționează amănuntul prețios că pe Eminescu „Pumnul îl iubea foarte mult”.
Teodor V. Ștefanelli, coleg și prieten al poetului la Cernăuți (și mai târziu și la Viena), își mai amintea: „Pe vremea aceea noi, elevii din liceu, nu aveam o gramatică românească tipărită, ci învățam după dictatul profesorilor. Eminescu însă căpătase scriptele de la Pumnul și-și prescrisese astfel gramatica. Colegii lui Eminescu împrumutau adese manuscriptul său ca să-și prescrie și ei gramatica”.
Cărturarul s-a stins la 24 ianuarie 1866, la doar 48 de ani, lăsându-l urmaș la catedră pe profesorul I. G. Sbiera. La căpătâiul său se aflau soţia, Catrina, şi Mihai, pe care-l numea “copilul de suflet”, după ce unicul lui fiu, Ioan, murise în 1856, chiar în ziua venirii pe lume.
Acelaşi Teodor V. Ştefanelli nota în amintirile sale: „Doliul era mare în toată Bucovina şi între studenţi, iar Eminescu era neconsolat, pentru că ţinea mult la acest rar bărbat şi îl iubea ca pe un tată. Când am auzit despre moartea lui Pumnul, am alergat la locuinţa sa, ca să-l văd pe iubitul meu profesor cea din urmă oară. Am intrat în camera lui Eminescu. El îmi povesti despre ultimele momente ale acestui mare apostol al românilor din Bucovina şi acuma îl văzui pe Eminescu întâiaşi dată vărsând lacrimi de durere“.
Ceremonia funerară s-a desfăşurat la catedrala oraşului, iar cuvântarea de despărţire a fost rostită de Alexandru Hurmuzachi, care a exprimat durerea tuturor celor prezenți: „Fraţilor! Fraţilor întristaţi! Şi steaua zilei, care prin lumina sa au înseninat sufletele oamenilor şi prin căldura razelor sale au dat roade pământului, şi aceasta, după ce şi-au împlinit cursul, se pleacă şi trece de orizont…“
Foaia Societăţii pentru literatura şi cultura română în Bucovina a apărut într-un „număr special îndoliat“ dedicat marelui dispărut. Aron Pumnul a fost înmormântat în cimitirul vechi din interiorul oraşului Cernăuţi, lângă biserica Sfântul Nicolae, de către preotul Leon Popescu. În anul 1886, osemintele i-au fost mutate în cimirul nou, iar un an mai târziu a fost ridicat un monument de bronz deasupra criptei. Pe două table de marmură neagră sunt săpate inscripţiile:
„Marelui bărbat al naţiunei, Aron Pumnul. Profesor c.r. de limba şi literatura română la Gimnasiul superior din Cernăuţi (născut) 27 noemvre 1818 – (mort) 12/24 ianuarie 1866. Recunoştinţă eternă. Soţietatea pentru cultura şi literatura română în Bucovina în numele conaţionalilor, 1886″.
Românii bucovineni, ca semn de dragoste și recunoștință, au așezat pe mormântul lui un bust comemorativ. La moartea profesorului, elevii lui au scos broșura “Lăcrămioarele învățăceilor gimnaziști la mormântul iubitului lor profesor Aron Pumnul”, în care a apărut prima poezie a lui Mihai Eminescu, “La mormântul lui Aron Pumnul”, cu duioasele versuri:
Îmbracă-te în doliu, frumoasă Bucovină,
Cu cipru verde-ncinge antica fruntea ta;
C-acuma din pleiada-ți auroasă și senină
Se stinge un luceafăr, se stinge o lumină,
Se stinge o dalbă stea…
Metalica, vibrânda a clopotelor jale
Vuiește în cadență și sună întristat;
Căci ah! geniul mare al deșteptării tale
Păși, se duse-acuma pe-a nemuririi cale
Și-n urmă-i ne-a lăsat!
După înmormântarea lui Pumnul, Eminescu s-a rupt de Cernăuți, iar sora lui, Aglaia îl informa mai târziu pe Titu Maiorescu, după cum menționează Augustin Z. N. Pop:
„Gimnasiul superior nu l-au terminat aici din disperare că murise Pumnul, dar aduc aminte că, după înmormântarea lui Pumnul, și-au depus cărțile sub un scaun în grădina publică și au plecat spre casa părintească. Întrebat de părinți de ce au fugit de la școală, el, plângând, răspunse: „Mai mult n-am ce face… Pumnul nu mai este — au murit”. Părinții, în loc să-l mustre, au plâns și ei. Noi, copiii, văzând că plâng părinții, începurăm și noi, așa că acea scenă nu se va șterge niciodată din memoria mea.
Apoi el apucă drumul Ardealului spre Blaj, să studieze acolo unde se formase, unde locuise o vreme, unde profesase și unde luptase alături de Simion Bărnuț, Avram Iancu și Timotei Cipariu, părintele lui sufletesc…”
*** Surse:
Teodor V. Ștefanelli, Amintiri despre Eminescu, București, 1914
Petru Rezuș, Aron Pumnul, Iași, 1994
Augustin Z. N. Pop, Eminescu înfiat de Pumnul?, Tribuna, 1964
