În 1909, cu prilejul aniversării Unirii Principatelor, un gazetar din Iaşi, V. I. Pella, a vizitat-o pe Elena Doamna la Piatra Neamţ, unde venerabila principesă i-a descris momentele de la 1859:
“Sunt fericită, grăi Doamna, când aud că ţara sărbătoreşte Unirea şi pe Cuza Vodă. Slăvindu-se de cei de azi actele mari şi frumoase ale celor de ieri, şi faptele lor vor fi slăvite de cei de mâine.
Alegerea lui Cuza… ce timpuri, ce timpuri… deşi au trecut 50 de ani de atunci, dar pare că îi văd înşirându-se înaintea mea, cu toate durerile şi bucuriile lor.
Eram tânără. Nu ne gândeam nici eu, nici Cuza la o asemenea întâmplare, care a avut un rol atât de hotărâtor asupra vieţii noastre. Moldova era frământată de alegerea Domnitorului şi lupta se dădea mai mult între Mihail şi Grigore Sturdza. Între tată şi fiu, ambii aduseseră în Iaşi lăzi încărcate cu galbeni ca să cumpere domnia. Era la începutul lui Ianuarie 1859, acum 50 ani.
Soţul meu era colonel şi făcea şi el parte din membrii Adunării naţionale a Moldovei. În Iaşi începuseră să sosească membrii Adunări naţionale. Cuza era din Partidul Naţional, dar între membrii acestui partid, vreo 30 la număr, nu se putea face nicio înţelegere comună asupra candidatului de ales la domnie. Unii voiau pe Lascăr Catargiu, alţii pe Negri, un foarte de ispravă bărbat, alţii pe Mavrogheni. Cuza, văzând dezbinările dintre amicii săi, se dezinteresa de alegeri. Un singur lucru voia el, ca să nu se aleagă vreunul din Sturzeşti, căci aveau şi ei susţinătorii lor în adunare.
În seara de 3 spre 4 Ianuarie au venit la noi vreo câţiva amici, printre care fratele său de arme, colonelul Pisoski, ca să-l roage să vină negreşit după masă la “Elefant”, o sală de adunare, căci aşa s-au hotărât naţionaliştii, ca să se lege cu toţii asupra persoanei, care va fi susţinută la domnie. Cuza, cu toate rugămințile amicilor săi, a refuzat să se ducă, deşi eu am insistat de dânsul. Şi le-a spus: Faceţi voi ce credeţi, căci pe oricine aţi alege dintre ai noştri, eu aprob şi semnez cu amândouă mâinile, numai Mihalache sau Grigore Sturza să nu fie. Și a plecat la teatru. Eu am rămas acasă. Peste noapte pe la oarele 12 mă pomenesc cu fratele meu, Costache Rossetti, venind într-un suflet să-mi spună cele petrecute la adunare, căci îl rugasem de cu vreme, și îl așteptam neputând să dorm.
— Ghici cine s-a ales, îmi zise el!
— Nu pot, spune-mi tu în grabă.
— Bucură-te…
— Mă bucur, dar să nu fie Mihalache sau Grigore Sturdza… Dar haide odată, spune-mi.
— Tu te-ai ales!
— Ce e asta? Nu te pricep. Dar pentru numele lui Dumnezeu, spune-mi odată cine e, nu mă fierbe așa.
— Ia, cine să se aleagă? Pe Caza l-au ales şi s-au jurat cu toţii şi au semnat actul şi s-au dus să-l ia de la teatru şi să vestească alegerea.
După câtva timp a sosit şi Cuza. Era alb ca hârtia la faţă. Şi a intrat în casă, s-a trântit pe un fotoliu şi mi-a zis oftând:
— Fi-va oare bine de noi? Fi-vom oare la înălţimea nevoilor ţării şi a neamului? Şi Cuza mi-a povestit cum a aflat ştirea. Tot Pisoski i-a adus-o la teatru. Şi tot el i-a propus candidatura.
— Gătaţi-vă de treabă şi nu glumiţi cu mine, le-a zis amicilor săi Cuza. De domnie îmi arde mie? Şi apoi ce fel de domn voiţi voi să aveţi când Sturzeştii au lăzi de galbeni. Ia uitaţi-vă, eu n-am decât 5 lei în buzunar.
A doua zi, în adunare, Cuza a fost ales cu unanimitatea voturilor. Pare că văd şi acum veselia dusă pănă la delir de care erau cuprinşi ieşenii, zise mai departe Doamna.
— Oh! Cât de dragi îmi sunt mie ieşenii! Câtă recunoştinţă le port! Lumea să aduna pe străzi şi plângea de bucurie. Casa noastră era a tuturor. De dimineaţa până seara defilau cu miile şi eram slăviţi şi preamăriţi, căci Cuza era iubit în Iaşi şi cunoscut de om bun, bun din cale-afară.
Spunând apoi că la 19 zile în urmă Cuza a fost ales şi la Bucureşti, zise:
— De trei bărbaţi s-a ajutat el mult la începutul domniei; pe toţi îi iubea şi stima deopotrivă. Toţi erau moldoveni. De Alecsandri soţul meu s-a servit mult pe la curţile marilor puteri, pentru a căpăta confirmarea în domnie. Şi toate călătoriile ce le făcea în interesul ţării, Alecsandri le suporta pe propria sa socoteală. Cei de azi ar fi bine să ia pildă de asemenea exemple. De Negri s-a servit mai cu seamă la Constantinopole, în extrem de greaua chestie a secularizării mănăstirilor; iar de Kogălniceanu în ţară, pentru atâtea acte mari, între care şi împroprietărirea sătenilor.
Galerie foto
Să ştii, îmi zise Elena Doamna, încercând să se ridice şi arătând cu degetul la depărtare, că în această mare lucrare de împroprietărire a ţăranilor se află germenul detronării soţului meu. Să temeau marii proprietari că opera de împroprietărire nu se sfârşise aici, că moşiile lor vor fi rând pe rând răpite şi date sătenilor, şi de aceea s-au coalizat cu toţii şi au grăbit detronarea lui”.
Foaia poporului, 1909