HomeVizionariiPictori și sculptoriConstantin Baraschi, creatorul “Kilometrului 0”, un sculptor uitat

Constantin Baraschi, creatorul “Kilometrului 0”, un sculptor uitat

Constantin Baraschi
DS TW

Constantin Baraschi s-a născut pe 17 noiembrie 1902 la Câmpulung și a devenit unul dintre cei mai cunoscuți sculptori români în perioada interbelică. Printre operele sale se află două altoreliefuri pentru Arcul de Triumf, două basoreliefuri pentru fațada Institutului Botanic din Capitală și ansamblul statuar Fântâna Modura de pe Aleea Cariatidelor (numită la acel moment Aleea Restaurației) din Parcul Herăstrău, ce ducea spre Pavilionul Regalității, ridicat pentru a marca Luna Bucureștiului. Lucrarea a fost realizată în 1939, dar a fost distrusă în anii ‘50 pentru a face loc statuii lui I.V. Stalin. Grupul statuar amplasat astăzi la intrarea în Herăstrău a fost realizat de sculptorul Ionel Stoicescu în 2006, pe baza imaginilor operelor inițiale și a unei cariatide originale ce a fost descoperită în Cimitirul Bellu.

Baraschi este autorul busturilor lui Nicolae Bălcescu, Alexandru Sahia și George Coșbuc din Parcul Carol I, al celor 15 panouri decorative cu tematică astrologică de pe blocul Zodiac, construit în perioada interbelică, al monumentului Kilometrul 0 din fața Bisericii Sf. Gheorghe din București, al Monumentului Eroilor de la Predeal, al statuilor lui V. Conta, A.D. Xenopol (singura care mai există astăzi) şi Titu Maiorescu ridicate la Iaşi.

Constantin Baraschi

Lucrarea din Piața Sf. Gheorghe era descrisă astfel de presa vremii: “În mijlocul unui vast cerc de piatră albă este aşezată o bilă neagră de proporţii impunătoare. Lucrată din marmură neagră, această sferă cu un diametru de circa 3 metri reprezintă locul kilometrului 0. Sfera de marmură este aşezată pe o stea cu zece colţuri, tot de marmură neagră. Între colţurile stelei se află un frumos mozaic, reprezentând stemele celor zece provincii ale ţării. În interiorul cercului de piatră albă care înconjoară monumentul se află scrise numele principalelor oraşe ale ţării, cu distanţa exactă în kilometri, pornind de aici, de la kilometrul 0. Numele oraşelor sunt scrise în dreptul provinciei din care fac parte, în raza de deschidere a celor două colţuri de stea ce cuprind mozaicul cu stema şi numele regiunei.

Oltenia, Muntenia, Moldova, Basarabia, Dobrogea, Bucovina, Transilvania, Maramureşul, Banatul şi Crişana îşi au toate principalele oraşe înscrise pe bordura de piatră, cu indicaţia kilometrică exactă, pornind de la kilometrul 0 din Piaţa Sfântul Gheorghe.

Deasupra sferei de marmură urma să fie aşezată statuia Sfântului Gheorghe, opera sculptorului Baraschi, care a fost aşezată, până la urmă, în Parcul Regele Carol al II-lea (actualul Herăstrău).

Acum, cei care se ocupă de acest monument care va înfrumuseţa una din cele mai frumoase pieţe ale Capitalei vor decide ce statuie ar trebui să fie aşezată pe acest loc simbolic.

Ne permitem a da în această privinţă o sugestie d-lui primar general şi consilierilor săi artistici. Credem că deasupra sferei de marmură neagră care simbolizează inima ţării întregite — inima geografică şi inima sentimentală — ar fi foarte potrivit să se ridice o statuie Reginei Maria, cea care a luptat atât de mult pentru unitatea acestei ţări.

Vedem, în vasta piaţă a Sfântului Gheorghe care ar trebui să poarte numele Reginei ce a plecat dintre noi, o statuie a Celei ce a suferit atât de mult pentru idealul nostru naţional, în costumul ei simplu de soră de caritate.

Să nu uităm că în momentele cele mai grele prin care a trecut neamul nostru, inima Reginei a bătut numai alături de inima poporului său şi toate piedicile i-au fost îndemn şi mai puternic în lupta pentru victoria finală. Ca un simbol de marmură, s-ar ridica aici nu numai ştiinţificul monument al „Kilometrului 0” care uneşte îmtr-un singur punct cele mai depărtate oraşe ale ţării, ci însăşi unirea noastră: Regina.

O simplă sugestie, care ar aduna, credem, toate sufragiile bunilor români”, scria, în 1940, revista Ilustrațiunea română.

Constantin Baraschi

Sugestia gazetarilor nu a fost ascultată de oficialități, sculptorul Constantin Baraschi a propus cam în aceeași perioadă ca deasupra sferei de marmură neagră să fie amplasată o statuie a lui Făt-Frumos omorând un balaur, dar monumentul nu a fost ridicat, iar după începerea celui de-al Doilea Război Mondial proiectul completării ansamblului a fost abandonat. După încheierea războiului, stemele și numele Basarabiei și Bucovinei au fost șterse de pe monument, în 1952 sfera a fost demontată, iar bazinul circular a fost acoperit cu pământ.

“Kilometrul 0” a fost restaurat după 1989 și a fost inaugurat pe 9 iunie 1998, în locul sferei de marmură neagră fiind amplasat un glob pământesc realizat din bronz de sculptorul Ioan Bolborea.

“Prima mea lucrare, cea adevărată, va fi monumentul regelui Carol I”, spunea sculptorul C. Baraschi-Musat într-un interviu acordat revistei Rampa, dar realizarea statuii lui Carol I i-a fost încredințată, în urma unui concurs, sculptorului Ivan Mestrovici.

Baraschi şi-a închinat peste 40 de ani din viaţă creaţiei artistice. Din anul 1924, artistul a fost prezent cu lucrări de sculptură la saloanele oficiale, a organizat expoziţii personale în ţară, a participat la numeroase expoziţii de artă plastică în străinătate, a fost profesor la Institutul de arte plastice „Nicolae Grigorescu” și este autorul  unui „Tratat de sculptură” (2 volume) publicat în anul 1962.

“În Str. Brezoianu nr. 34, o casă cu aspect banal. Doar dacă arunci o privire indiscretă prin fereastra mare de la stradă zăreşti înăuntru îngrămădite la un loc statuete, busturi, lucrări care te fac să înţelegi că te afli în fața unui atelier de sculptor. Într-adevăr, aici locuieşte Constantin Baraschi – Muşat, cunoscut de publicul bucureştean din expoziţiile și operele sale expuse la Salonul Oficial. Sun. Un băiețaş în salopetă brună, mânjită de ipsos, îmi deschide și intru în atelier. Pe Constantin Baraschi îl găsesc cocoţat pe o estradă pe care se află monumentul Sfântului Gheorghe omorând Balaurul.

Îmbrăcat cu un halat alb, cu o bască bine înfundată pe cap, cu o daltă şi o vială în mână, Constantin Baraschi face ultimele retuşuri acestui monument ce va constitui, cu siguranţă, una din operele lui de seamă.

Cu un salt uşor e lângă mine, îmi întinde mâna. O mână fermă şi o privire în care ghiceşti un suflet bun pe care buna dispoziţie nu-l părăseşte niciodată.

Am rămas, în tot atelierul, numai noi doi. Constantin Baraschi începe din nou să sculpteze. Braţele lui aleargă pe pasta moale a argilei, căutând să creeze o capodoperă din gipsul ce-l frământă.

„Mâna mea sculptează fără să mă gândesc’’. Studiind artele frumoase cu maestrul Paciurea, devii fără să vrei serios şi conştiincios. Îți formezi un strat solid din care mai rămâne ceva, chiar când zgârii la suprafaţă. Paciurea a fost un profesor admirabil şi Baraschi un elev de seamă, spre cinstea unuia şi a altuia. Mai târziu, la Paris, Antoine Bourdelle a insuflat lui Baraschi lecţia unei munci bine disciplinate şi încăpăţânate. De aici păstrează Baraschi o dragoste pentru puritatea formelor care resuscită în fiecare din operele lui o melodie fără seamăn.

— Ce te-a atras spre sculptură?

— Ce m-a atras spre sculptură…, îmi răspunde C. Baraschi, cu figura-i simpatică, plină de viată, cu zâmbetul pe buze… Mă faci să-mi dezgrop amintiri. Încă din frageda copilărie am fost atras pentru artele plastice. Indiscutabil că și mediul a fost acela care a influenţat asupra mea.

— Dar unde te-ai născut că ai putut să resimţi o asemenea influență de mic?

— M-am născut într-o mahala de olari: mahalaua Olari, deci dintru’nceput am fost pus în contact cu pământul, îmi aduc şi astăzi aminte cu multă plăcere de meşterii olari cu feţe vesele şi cu mâini bătătorite. Purtau toţi câte-o poreclă, din tată în fiu, şi cu timpul numai aşa puteau fi cunoscuţi. Cei mai vestiţi prin partea locului erau Brânzoi, Făcăleţ şi Nenea Ţurloi. Purta pe drept acest nume, căci era neîntrecut în fabricarea ţurloaielor şi iubit de toţi copiii, pentru că ne învăţa să fluierăm din ele, imitând multe dintre păsările cerului.

Tot în apropiere de mine se mai găseau şi câţiva meşteri pietrari. Iară vecinul meu de casă era Piedrro Fabris — lumea îi zicea Pietru Italianul — de la care am învăţat să mânuiesc dalta, ciocanul şi viola. Chiriaşul nostru de-atunci era şi el pictor. Profesor de desen la liceul „Dinicu Golescu”. Ei, spune şi d-ta dacă într-un asemenea mediu nu deveneai artist şi fără să fi vrut?

—Într-adevăr. Dar mai ales când o doreai din toată inima, cum se întâmpla probabil cu d-ta! Dar acum, fiindcă am pornit pe făgaşul amintirilor, să mai dezgropăm una, când ai debutat şi în ce împrejurări s-a manifestat acest debut?

Baraschi zâmbeşte amintirii.

— Prima mea lucrare a fost acum 21 de ani… Eram numai de 24 ani când făcusem din pământ nişte crini pe care mi i-a văzut o cucoană care a cerut să fie făcuţi pe crucea bărbatului său, mort de curând. Nu pot să nu spun bucuria, dar şi teama groaznică ce am avut! Mi se punea pentru prima dată la dispoziţie o cruce mare de marmoră lucrată gata, lăsat de cioplit numai locul unde trebuia să fie crinii. Nu se poate spune în cuvinte teama ce am avut, dar până la urmă am reușit așa de bine, încât mi s-a dat un preţ de trei ori ca cel cerut de mine.

Baraschi tace o clipă, clătinând resemnat din cap.

— Azi nu se mai întâmplă așa ceva! Apoi redevine serios. Prima mea lucrare însă, cea adevărată, încă n-am făcut-o! Ea va fi monumentul regelui Carol I pentru care am muncit enorm, pentru care am studiat, am sperat și mai sper încă.

— Ai lucrat până acum în atelier?

— Atelier propriu vorbind n-am avut și m-am dezvoltat touși în simple camere înguste, cu lumină cum dă Dumnezeu.

— Atelierul nu joacă însă nici un rol în alcătuirea operelor plastice?

— Nu, căci fără dar de sus, atelierul nu are un rol mai mare în compunerea operelor plastice ale unui sculptor decât ar juca marca pianului Bösendorfer în compoziţiile maestrului Beethoven. Incontestabil că un bun atelier cu lumină constantă îi ajută artistului să desăvârşească creaţiile lui. Fiindcă lumina joacă un rol important în sculptură, fără însă să fie cauza determinantă.

— Care-i metoda d-tale de lucru?

— E aceea de a mă lăsa condus numai de instinctul meu artistic. Când vibrez în faţa unui model sau a unui subiect, ştiu că această vibraţie se va transmite în ansamblu lucrării şi în toate amănuntele operei mele şi prin ea, în sufletul celui ce o priveşte. Numai în felul asta nu vei semăna cu nimeni şi nu vei imita pe nimeni”.

*** Paul D. Marian, Rampa, 1937

Constantin Baraschi

Sculptorul a încetat din viață pe 22 martie 1966, la vârsta de 63 de ani. Profesorul Dan Simionescu, un cercetător remarcabil al istoriei literaturii române vechi, scria în acele zile:

“Ca să împărtăşiţi sentimentele plăcute şi duioase izvorâte din amintirile mai îndepărtate despre Constantin Baraschi, ar trebui să vă reprezentaţi imaginea Câmpulungului (Argeş — Muscel), unde ne-am născut amândoi pe aceeaşi stradă, el la 17 noiembrie 1902, venind pe lume cu 25 de zile înaintea mea. Am fost, deci, prieteni şi vecini de mahala, mahalaua Olarilor, de când am putut să ne ţinem pe picioare, de când ne-am putut juca împreună. Casa lui cu pereţi de paiantă azi a început să se strice, dar atunci era o casă în stil ţărănesc, văruită curat de mâinile harnice ale mamei lui. Era o casă ca la munte, cu pridvor, de-a lungul camerelor cu muşcate care râdeau pe palimar.

„Coana Zoe”, mama lui Baraschi, născută Muşetescu, era dintr-o veche familie get-beget câmpulungeană. Oameni cinstiţi, muncitori, săraci. Vecinătatea casei lui Baraschi erau olarii cartierului. Cu atenţie încordată urmărea copilul Baraschi cum olarul Copăescu, cel mai maistru dintre ei, crea cele mai variate forme de vase şi obiecte decorative de artă populară, îşi făcea o plăcere ajutându-l la frământarea argilei si la prepararea vopselelor.

Acesta a fost universul în care s-a mişcat copilul Baraschi. În şcoala primară am fost colegi de bancă, dar acum s-a adăugat un prieten nou, scriitorul atât de cunoscut şi drag tuturor, Tudor Muşatescu, care, după tată, era din familia ţărănească Muşat, din comuna Măţău (5 km spre est de Câmpulung) şi nu era rudă cu Muşeteştii din Olari.

Cei trei prieteni eram temperamente total deosebite, poate de aceea prietenia noastră a durat armonioasă şi fără întreruperi, pentru că ne completam unul pe altul. Constantin — Titi îi ziceam noi — terminând şcoala primară, a intrat la şcoala comercială, iar eu şi Tudor Muşatescu am urmat liceul, însă timpul liber, vacanţele eram mereu împreună pe Grui şi pe Flămânda, un platou şi un deal între care stă Câmpulungul, în vale udat de Râul Târgului. Pe aceste înălţimi ne jucam liberi şi neînfricaţi şi am învăţat să iubim cununa de munţi de la Iezer şi Păpuşa Mateiaş şi Piatra Caselor (lângă Dragoslavele) până la Leaota.

Mama lui Baraschi, văduvă, l-a crescut pe copil cu acul. Era o mică lenjereasă. Muncea din greu, dar două mii nu ajungeau ca să răzbească greutăţile vieţii. Copilăria lui a fost chinuită şi plină de privaţiuni. Era un copil inteligent, vioi şi nu suporta să fie nedreptăţit şi umilit. Într-o zi, l-a trimis Coana Zoe cu lenjeria lucrată La prefectul judeţului. Acesta i-a trimis vorbă să aştepte în bucătărie. După o lungă aşteptare, apăru prefectul, îi aruncă rufele în obraz strigâdu-i (citez cuvânt de cuvânt din ce povestea Baraschi): „Spune-i mă-tii să deschidă ochii când coase nasturii la betelia ismenelor, că mă strâng peste burtă”. Venind acasă cu pachetul de rufe, Constantin spuse mamei lui: „Mamă, dacă mai lucrezi de azi înainte, să ştii că am să mă spânzur”. Din acel moment, simultan cu şcoala, Baraschi a început să lucreze ca să câştige bani să-şi întreţină mama, a cărei vedere slăbise îngrijorător.

Picta cutii, semne de carte, coup-papier-uri pe care le vindea librăriei Staicu din Câmpulung. În clasă, unii profesori se supărau când îl vedeau că, în loc să ia notiţe, modela sub bancă portretele lor. Profesorul bucovinean D. Scurei, elev al lui Aron Pumnul la Cernăuţi, coleg si prieten al lui Eminescu, a fost, fără să ştie, primul model al lui Baraschi, care i-a făcut un bust foarte reuşit. Primul atelier de sculptură al lui Baraschi a fost pupitrul băncii din şcoală. De atunci, Baraschi a fost încurajat de Scurei şi de profesorii Gh. Sapcaliu, D. Baciu, Alex. Muşatescu. Această elită a corpului didactic din Câmplung a înţeles că Baraschi nu era un copil obişnuit şi a intuit de atunci pe marele sculptor de mai târziu.

Baraschi a dat iama prin luturile olarilor vecini, a preparat material de modelat din pământul argilos al Gruiului şi s-a aşezat cu pasiune să lucreze sculptură. Şi astăzi în curtea casei din Câmpulung se află nişte bolovani aduşi de pe Râul Târgului pe care Baraschi i-a cioplit în chip de oameni. Fireşte, sunt realizări primitive, dar se citesc în ele vigoarea şi pasiunea artistică de mai târziu.

În Câmpulung trăia şi lucra marele pictor Nicolae Grant, care în acuarele şi ulei a pictat natura, străzi şi monumente pitoreşti ale oraşului. Din generozitate pentru tinerii talentaţi, dar săraci, din iubire pentru artă, Grant adună în jurul lui discipoli pe care i-a orientat în pictură (N. Patraulea, I. Fleşariu). Baraschi era fericit să-i facă mici servicii — adică să-i poarte şevaletul, să-i spele pensulele — pretext ca să poată sta cât mai mult pe lângă maestrul Grant, ca să prindă şi să înveţe cum se amestecă vopselele, cum se aplică pe pânză şi astfel a intrat Baraschi şi în taina artei picturale. Grant îl îndrăgeşte ca pe copilul lui şi-i dă explicaţii cu o bunăvoinţă excesivă, caracteristică nobleţii caracterului şi măiestriei acestui mare pictor.

Constantin Baraschi

Ceea ce cultivase nativ ca măestrie artistică la Câmpulung desăvârşeşte sistematic şi ştiinţific la Institutul de Belle-Arte din Bucureşti. Era în toamna anului 1921. Vorbea cu recunoştinţă de maeştrii lui, în mod special de Frederic Storck şi Dimitrie Paciurea. Fără niciun ban, dar stimulat de un curaj şi o voinţă uluitoare, pleacă în 1927 la Paris, cu speranţa că i se va trimite bursa obţinută prin concursul de care a beneficiat, pare-mi-se, doi ani. Se înscrise ca student, însă deja format, la Academia Julian, unde a audiat lecţiile lui Bouchard, dar mai ataşat se simţea Baraschi de Şcoala liberă la „Grande Chaumiere”(L’Ecole libre de la Grande Chaumiere), pe care o conducea Antoine Bourdelle (1861—1929). Această şcoală cu titlu rustic corespundea temperamentului lui, care nu se împăca cu dogme şi canoane, iubea libertatea şi individualitatea în concepţie şi execuţie. De aceea, la Bourdelle preţuia originalitatea statuii lui Hercules întinzând cu vigoare arcul pentru că era o prezentare în mişcare, altfel decât îl reprezentau pe Hercules statuile statice antice.

Întors in ţară, Baraschi a introdus în atelierul său de lucru de la Bucureşti şi Câmpulung ceva din atelierul lui Bourdelie: atenţia pentru monumental, încurajarea începătorilor, o atmosferă degajată de glumă şi veselie şi, mai presus de toate, pasiunea de a munci. Muncea mult, fără să ţină seama de inima lui bolnavă; muncea pentru pasiunea creaţiei, dar şi pentru că avea nevoie să-şi asigure existenţa.

(…)

Iubea copiii, pe care i-a imortalizat cu feţe senine, privirea sus, spre lumină, spre izbândă. S-a spus adesea că Baraschi a fost un zgârcit. Nu era un risipitor. Sunt în măsură să precizez adevărul. Mi-a satisfăcut odată dorința de a-i aranja biblioteca şi dosarele lui de hârtii personale. I-am clasat, cu acest prilej, numeroase scrisori de mulţumiri şi recunoştinţe din partea celor bolnavi, de la foştii lui colegi loviţi de vreo nenorocire. În sărbători încărca maşina cu pachete pe care le lăsam, împreună cu Ion, şoferul lui, la diferite persoane.

Era iute la mânie pentru că, întrebuinţând propriile-i cuvinte, nu suporta să fie „călcat… pe coadă”. Atunci parcă se pornea taifunul, dar se liniştea imediat, mânia trecea tot aşa de repede, pentru că nu era un om ranchiunos.

Mobilizator, când era sănătos, antrena la muncă şi iniţiative creatoare pe colaboratorii din jurul lui. Pe toţi îi trezea la viaţă, la voie bună, la optimism. Glumea, dar simultan amesteca pămîntul pe care trebuia să-l modeleze. L-am văzut înfăşurând statui mari în saci uzi, l-am văzut ridicând statui, dar de multe ori l-am văzut şi punând mâna pe inimă”.

*** Dan Simonescu, Amintiri despre Constantin Baraschi, Argeş, septembrie 1976

Latest comment

leave a comment