“Pe Radu Tudoran îl cunosc din adolescenţă, când a venit în acel peisaj şi în acea lume tulburătoare a petrolului — la Buştenari, în Prahova, lume râsfrântă apoi, halucinant, în romanul său, “Flăcări”. Confruntând această lume din carte cu lumea reală de unde se inspirase — şi pe care o cunoşteam bine, fiindcă m-am născut şi am trăit acolo până la adolescenţă — mi-am dat seama în ce constă puterea de creaţie a acestui scriitor: are darul ca, transpunând realitatea în ficţiune, să facă de fapt o sinteză mai limpede şi mai convingătoare decât însăşi sursa de inspiraţie. Fiindcă i-am cunoscut gesturile, faptele şi uneori gândurile în acei ani, nu mi-a fost greu să le găsesc mai târziu în cărţile sale şi să înţeleg că în scris el porneşte de la o trăire proprie. Cât de variate ar fi subiectele, totdeauna ele pleacă de la o experienţă personală care se simte că este trăită până la capăt. Radu Tudoran n-a abordat niciodată o lume necercetată în profunzime, în intimitate şi chiar în sensurile ei nevăzute. Cum spune în convorbirea noastră, el destăinuieşte cititorului tot ce ştie despre lume cu atâta convingere şi cu atâta sinceritate că este imposibil să nu i se dea crezare. Aşa îşi explică el darul de a capta cititorul — la care am să adaug: preocuparea de a nu se nega niciodată pe sine şi a rămâne el însuşi în orice carte. Cred că, într-adevăr, Radu Tudoran este egal cu cărţile sale.
După cincizeci de ani de când ne cunoaştem, l-am rugat să ia parte la un dialog — cel reprodus mai jos — şi care începe astfel:
— Foarte târzie această convorbire a noastră, ar putea să ducă la un bilanţ, la o încheiere a socotelilor, dacă n-aş fi hotărât să mai spun ceva în literatură. Dar oricum, și orice voi mai izbuti să adaug la cele spuse până astăzi, mă aflu aproape de locul unde începe tăcerea.
— Te sperie?
— Da, gândul că nu-mi voi putea scrie toate cărțile.
— Ar mai fi multe?
— Nu m-am gândit să le număr; ştiu doar ce ar putea să cuprindă.
— Ce-ai visat să faci, la urma urmelor?
— La început am visat puţin, şi tot mi se părea irealizabil: să scriu o carte; socoteam că aşa mi-aş justifica trecerea prin viaţă. Am scris-o, apoi am vrut să scriu alta.
— Câte ai vrea să mai scrii de aici înainte, ca să ajungi la o satisfacţie suficientă?
— Vreo şase, câte le am mai clare în minte. N-o să se poată; mi-ar trebui măcar doi ani pentru fiecare. Şi dacă totuşi s-ar putea, aş visa la altele. N-am nicio speranță să-mi rămână un an de odihnă la urmă.
— Te socotești în întârziere?
— Da. E adevărat că am început să scriu devreme, la o vârstă incredibilă, dar nu m-am încumetat să public decât târziu, la o vârstă, în felul ei, la fel de incredibilă. Mă paralizau scrupulele — ceea ce mi se întâmplă și astăzi. Când am publicat prima pagină, aveam scrise câteva mii, și nu cred că am ales-o pe cea mai bună; celelalte s-au pierdut, fără regrete. Apoi, mai târziu, după ce-mi găsisem drumul, a trebuit să aștept ani lungi la răspântii acoperite de ceață; nu pot să merg fără vizibilitate.
— Care sunt acele vârste?
— Opt ani; apoi douăzeci și opt. Între prima pagină, scrisă când abia învăţasem abecedarul, şi prima tipărită, s-au scurs două decenii.
— Ce şi unde ai tipărit prima oară?
— În 1938, reportaje în “Lumea românească”, tot atunci o nuvelă — “Aerodromul de la Şura Mică”, în revista “Azi”. Primul volum: “Oraşul cu fete sărace” — o culegere de nuvele, a apărut în 1940, la “Socec”.
— La început, în copilărie şi adolescenţă, când aveai timp să scrii? Nu mergeai la şcoală? Nu trebuia să-ţi faci lecţiile?
— Le făceam, de bine de rău, dar după ce terminam de scris tot ce aveam în minte. Scriam oricând şi oriunde. Sigur că se băga de seamă, numai că mulţi profesori mă priveau cu îngăduinţă, bineînţeles, în afara celor de limba română. Iar colegii de clasă îmi spuneau într-o batjocură admirativă, “maestrul”, cuvânt care şi astăzi mi se pare că ascunde o ironie; cine mă cunoaşte sau mă simte, mă cruţă.
— Ce te îndemna să scrii?
— Nu mă îndemna, ci mă silea, dar nu ştiu ce şi de unde; era o nevoie, ca foamea şi setea, şi poate că tocmai ca ele şi-ar găsi o explicaţie biologică.
— Se poate spune că era o constrângere?
— Nu, fiindcă mă supuneam cu plăcere; era o euforie. Până la prima carte publicată, pe urmă am îngheţat de frică.
— Frica de scris?
— De nereuşită, niciodată n-am fost sigur de mine; oamenii şi ideile îţi scapă printre degete, trebuie să te aţii tot timpul, chiar în clipele de odihnă. Ai văzut “rodeo”? În filme, desigur. O carte e ca un cal nebun şi sălbatic; te trânteşte de-ţi rupe oasele. Sunt în lume mulţi scriitori cu oasele rupte.
— Atunci scrisul este o caznă?
— Continuă, şi în creştere.
— Cum, fără nici o mulţumire?
— Ba da, însă o mulţumire nestatornică şi dureroasă, ameninţată de neîncredere. Un om care a scris o carte — cred eu — nu s-ar apuca s-o scrie pe a doua dacă n-ar spera s-o facă mai bună. Dar ce șanse mai ai când ai scris zece și trebuie să le întreci pe toate?
— Răsplata materială nu poate să fie o consolare?
— Desigur, numai că eu unul, în timpul când scriu o carte, nu mă gândesc deloc la forma ei tipărită şi nu aştept nicio răsplată din afară. Când am primit bani pentru cărţile mele, plătite pe numărul paginilor, nimeni nu s-a gândit la paginile aruncate. Cu cât acestea sunt mai multe, cu atât cartea poate să fie mai bună. Şi atunci în ce fel ţin la plată dacă le arunc fără ezitare şi cu satisfacţie?
— Ce faci cu banii de pe o carte?
— Îi investesc în cărţile viitoare, plătindu-mi fanteziile.
— Ai pomenit de o ucenicie lungă şi răbdătoare. Cine au fost profesorii?
— Încep cu ceea ce e mai simplu de spus: Ispirescu, Petre Dulfu, Hogaş, Negruzzi, Eminescu; pe urmă Caragiale şi Sadoveanu, citiţi cam în ordinea în care mi-au căzut sub ochi. Am râvnit la cărţile lor şi la altele, cu nasul lipit de vitrinele librăriilor. Când am descoperit biblioteca publică, nu mi-a venit să cred că puteam să intru şi să citesc tot ce-mi trecea prin minte; atunci am intuit paradisul despre care nu mă convinsese biserica. Dar cu mult înainte şi mai greu de spus, am avut ca profesori cerul, câmpul, iarba şi florile, gârla cu prundul şi lunca, şi tot ce încăpea în privirea mea de copil dornic să aflu lumea. Apoi vine clipa cea mai importantă, când am mers la şcoală şi m-am rătăcit printre planşele care voiau să-mi prezinte natura, dar nu puteau decât să mă îngheţe şi să mă prostească, m-a salvat mama, fie-i ţărâna uşoară! În locul calului din fotografie, mort şi ţeapăn, ea mi-a arătat calul din curte. Uitându-mă la el, am izbutit dintr-odată să-l descriu, cu uşurinţă şi cu bucurie, şi cred că atunci am scris în gând primele mele fraze, făcute numai de mine. Restul a fost floare la ureche; aşa se spune.
— Ai avut un program sau un plan de învăţătură?
— Nu mă socoti atât de isteţ; atunci nu ştiam nici măcar ce o să se aleagă de mine. Dacă am avut vreun plan, neteoretizat niciodată, el a constat într-o investigaţie continuă pentru a cunoaşte pământul şi oamenii. Mi-a plăcut să bat drumurile şi să mă duc din ce în ce mai departe; fiecare pas însemna o descoperire. În acelaşi timp, mi-a plăcut să privesc oamenii, să-i compar pe unii cu alţii, să-i pun pe categorii, să fac sinteze precoce. Mi-a plăcut să trag cu urechea când erau musafiri în casă și dacă ar fi să reproduc numai dialogurile rămase de atunci în minte, aș putea să umplu o carte. Ascultam oriunde se auzea o voce omenească, tot ce se spune pe lumea asta, de la botez până la înmormântare, așa că dacă mi-am pus personajele să vorbească, n-am avut decât să caut cuvintele potrivite din cele care-mi sunau în ureche tot timpul.
— Te socotesc un scriitor realist. Ai aceeaşi părere?
— Cine spune altfel, dovedeşte că nu înţelege nici măcar definiţia cuvântului. Dar e adevărat că recurg la o interpretare personală a lumii reale. Nu-mi înfrânez şi nu-mi ascund sentimentele, pe care le las să crească până la exaltare şi patimă; acestea nu denaturează realitatea, ci îi dau mai multă culoare. Iubesc culorile, într-adevăr, şi cred că în unele locuri trebuie accentuate chiar dacă devin ţipătoare; liniştea nu se simte decât în raport cu zgomotul dinainte. Îmi plac fulgerele şi tunetele, dar şi mai mult timpul dintre ele, contrastul, pe care uneori, folosindu-l, îl aduc până la ultima lui limită, când poate să facă explozie. Nu-i o artă, ci o tehnică. Mă socotesc meseriaș înainte de toate și cred că îmi cunosc meseria. Arta vine din afară, de departe. N-o comentez, n-o judec, ci o primesc cu evlavie.
— Se spune că ești cel mai citit dintre scriitorii noștri.
— E o formulă, în lipsa alteia mai greu de a fi acceptată. Nu ştiu de la cine porneşte, probabil de la cineva care cunoaşte tirajele cărţilor mele.
— Poţi spune o cifră?
— Sute de mii, deşi au fost pauze lungi între o ediţie şi alta. Nu am a mă plânge prea tare de aceşti timpi morţi (pentru cititori şi pentru mine) odată ce se spune că sunt cel mai citit dintre scriitorii noştri. Desigur, cărţile circulă din mână în mână, când lipsesc din librărie. Şi lipsesc mai toate, cu anii.
— Ai făcut concesii ca să-ţi câştigi cititori în număr atât de mare?
— Concesii în nici un caz, bun sau rău, mi-am respectat crezul. Însă m-am străduit să mă înțeleagă cât mai mulți oameni și am mers până la punctul unde o carte rămânea egală cu mine însumi.
— Care crezi că este secretul acestei adeziuni?
— În curând va fi nevoie să-ți retragi cuvântul. Iar secretul constă în dezvăluirea totală; nu-i ascund nimic cititorului. Nu-i nici simplu, nu-i nici simplitate. Trebuie să ne simţim unul pe altul, fiindcă avem de mers mult împreună. După atâţia ani şi după cărţi numeroase.
— Câte?
— Vreo şaisprezece. Spun aşa fiindcă nu ştiu dacă s-o pun la socoteală pe cea terminată deunăzi. Cu fiecare din ele am dat un examen în faţa cititorilor; nu ascund că de fiecare dată mi-a fost teamă. Cu ultima dintre cărţile apărute — “Acea fată frumoasă” — pusă într-o formulă neprevăzută şi mult mai dificilă decât celelalte, am socotit că este rândul cititorului să-şi dea examenul. O sută treizeci şi cinci de mii de exemplare într-o ediţie epuizată repede m-a emoţionat şi m-a pus pe gânduri. Dar am înţeles: şi eu şi cititorul am mers în aceeaşi cadenţă, nu ne-am împiedicat nici unul, nici altul.
— Atunci cum judeci reţinerea criticilor?
— Nu m-au descoperit încă. După ce voi scrie ultima carte, le rămâne tot timpul.
— N-ai făcut nimic să le atragi atenția?
— Nu. Gândul că ar putea să existe o asociaţie de prieteni care să mă propovăduiască face să-mi ardă obrazul de ruşine, iar presupunerea că aş fi capabil s-o iniţiez eu, sau numai s-o sprijin, mă îngrozeşte. Dacă s-a apucat cineva să-mi vorbească despre cărţile mele, mi-am lăsat capul în jos şi n-am ştiut cum să scap mai repede. Mulţi au luat stânjeneala mea drept dispreţ şi n-au mai vorbit a doua oară. Aşa vine tăcerea, cu încetul şi de departe. N-am cultivat relaţii convenabile, n-am făcut vizite, n-am trimis cărţi în redacţii, nici măcar fără dedicaţie, decât dacă un prieten a vrut cu orice preţ să mă scoată din vizuină şi m-a tras de mână. Mă chinuiesc atât de greu să scriu o carte…
— Chiar atât de greu? Ţi le-am citit pe toate; sunt prea limpezi şi prea cursive ca să întrezăresc o trudă dincolo de rândurile tipărite.
— Rândurile definitive! Ca să ajung la ele am de trecut păduri şi hăţişuri, tranşee cu sârmă ghimpată şi ploaie de gloanţe. Seara, după o zi de lucru, nu-mi recunosc glasul; mă uit în oglindă să văd dacă nu mi s-a schimbat şi faţa. Scriu atât de istovitor că mi-e imposibil să fac şi corespondenţă, în pauze. De aceea nu le-am trimis criticilor scrisori de mulţumire, nici măcar când eram mult mai tânăr, iar unii din ei s-au ocupat de mine cu o generozitate care ar putea stârni măcar curiozitatea criticilor de astăzi. Apoi am socotit totdeauna că relaţia scriitorului cu criticul trebuie să fie pe deplin depersonalizată, scriindu-mi cartea, iar el judecând-o, nu ne facem decât datoria.
— În afară de cei care se abţin să-şi spună părerea, ceea ce este de fapt o negaţie discretă, unii te neagă de-a dreptul, măcar în parte.
— Din câte îi ştiu, niciunul nu are o valoare certă. Cei mai mulţi sunt apariţii trecătoare. Îmi amintesc de unul care cred că nu s-a născut decât ca să găsească o vină infamantă şi imaginară uneia din cărţile mele, apoi a dispărut fără urmă, ca o cometă anemică. Scurta lui trecere pe lângă mine, care mai exist şi astăzi, a urmărit să facă plăcere unui confrate puternic, stins şi el astăzi, tot ca o cometă, poate cu trena mai lungă, dar care într-o zi tot are să se stingă. În ceea ce mă priveşte, haina mea de înmormântare mi-am făcut-o singur: n-o să mă despoaie nimeni după moarte. Până atunci, rămân o victimă comodă, fiindcă nu ripostez niciodată. În ziua când n-am să mai pot scrie, am să spun tot ce-am adunat pe suflet; astăzi nu-mi pot irosi timpul.
— Tocmai voiam să te întreb de cartea la care lucrai astă-vara.
— Astă-vară şi astă-iarnă, şi vara trecută; acum e gata. Un prim volum din cronica sfârşitului de mileniu pe care-l trăim de la 1900 încoace. Firul cărţii este o ficţiune, mijlocul meu de a reda realitatea, dar cadrul general rămâne cel cunoscut de istorie. Ştiu să povestesc, şi faptele le-am spus fără dificultate. Grea şi neliniştitoare a fost construcţia, întrepătrunderea şi echilibrarea celor două planuri, realitatea şi născocirea. Mă tem pentru volumele viitoare, ar putea fi încă vreo patru, ca să ajung la vremea de astăzi. Dacă n-am să izbutesc, or să rămână anticipările, trimiterile înainte, care încă din primul volum ajung până în zilele noastre. Pe urmă, ca să nu stau degeaba, am să-mi scriu memoriile, și tot o să mai fie o carte.
— Mă întorc, pentru încheiere, la relaţiile cu critica, spre a remarca preferinţele literare pe care şi le exprimă un mare critic al vremii noastre — academicianul Şerban Cioculescu — în revista “Flacăra” (nr. 36, din 8 septembrie 1977), unde te situează pe primul loc între prozatorii noştri de astăzi.
— Nu ştiu dacă o preferinţă înseamnă şi o clasificare. Dar n-am să uit niciodată că respectatului Şerban Cioculescu îi datorez cel mai folositor sfat primit în ucenicia mea literară. Eram amândoi în ascensorul unei redacţii când m-a întrebat – credeam că din politeţe – cum îmi merge scrisul. N-aveam un nume consacrat în literatură, scriam de mult și din greu la primul meu roman, “Un port la răsărit”, care până nu era gata rămânea incert ca neantul. Plângându-mă că mă împiedic în idei mărunte şi în fraze, sfătuitorul meu — aibă parte de viaţă lungă! — m-a îndemnat să trec peste aceste dificultăţi fără importanţă şi să ţintesc mai departe, într-un fel ca mersul pe bicicletă — mă gândesc astăzi: să te uiţi la drum, nu la roata din faţă. L-am ascultat şi am terminat cartea; odată ce aveam sfârşitul în mînă, ideile neclare şi frazele neterminate s-au limpezit şi s-au întregit aproape de la sine. Ducând sfatul şi mai departe, astăzi sar capitole întregi, pentru care n-am inspiraţie; şi adesea, la urmă, când mă întorc asupra lor cu mintea mai limpede, constat că unele pot chiar să lipsească. Deşi ilustrul nostru critic Şerban Cioculescu n-a făcut publică analiza cărţilor mele, a dat în schimb sentinţe, pe cât de scurte, pe atât de categorice, pentru care îi port multă recunoştinţă. Şi cred că nu fac o indiscreţie gravă dacă dezvălui că, dăruindu-mi o carte, a scris pe ea, despre mine: “Romancierului inimii mele”. Oricât ar fi de intimă, declaraţia rămâne şi ea o sentinţă”.
Interviu publicat în România literară, 1977, realizator: Ion Munteanu
RADU TUDORAN
După actul de stare civilă, Nicolae Bogza
Născut la Blejoi (lângă Ploieşti), la 8 martie 1910
Şcoala primară — la Ploieşti
Liceul — la Mănăstirea Dealul (Târgovişte)
Şcoala militară — la Sibiu
Şcoli de specialitate militară, de asemenea la Sibiu, apoi la Bucureşti
Ofiţer din 1932 până în 1938, sublocotenent, apoi locotenent.
Ziarist din 1938 până în 1942, la „Lumea românească”, „Timpul”, „Curentul” şi „Evenimentul”.
Scrieri: Oraşul cu fete sărace, nuvele — 1940; Un port la răsărit, roman — 1911; Anotimpuri, roman — 1943; Flăcări, roman — 1945; Purcelul care a ajuns boier şi Ferma coţofana veselă, cărţi pentru copii — 1946; Întoarcerea fiului risipitor, roman — 1947; Toate pânzele sus, roman — 1954; Ultima poveste, roman — 1956; Dunărea revărsată, roman — 1961; O lume întreagă, roman — 1964; Al optzeci și doilea (călătorie pe ocean) — 1966; Oglinda retrovizoare (călătorie în Italia) — 1970; Al treilea pol al pământului. roman — 1971; Maria și marea, roman — 1973; Acea fată frumoasă, roman — 1975
Ciclul “Sfârșit de mileniu” este format din șapte romane:
Casa domnului Alcibiade, 1978
Retragerea fără torțe, 1982
Ieșirea la mare, 1984
Victoria neînaripată, 1985
Privighetoarea de ziuă, 1986
O sută una lovituri de tun, 1989
Sub zero grade, 1994 (postum)
Notă estimativă asupra totalului tirajelor la nivelul anului 1977: 1.400.000 de exemplare.
Galerie foto
Surse foto:
Glasul Mureșului, 1940
România literară, 1976, 1977, 1981, 1988
