Un rol de frunte în modernizarea spitalelor din Principatele Române i-a revenit doctorului Constantin Caracas, figură marcantă și personalitate progresistă a epocii.
Născut în anul 1773 în localitatea Satiște din sangiacul Monastir din Imperiul Otoman (azi în Macedonia), fiu de medic, a studiat medicina la Viena, apropiindu-se de ideile umanitariste ale iluminismului. Ajuns la București în anul 1800, Caracaș a fost numit medic al orașului în locul tatălui său, Dimitrie, care îndeplinise aceeași funcția din 1784, și s-a dedicat cu toată energia activității medicale și sociale.
La un an de la instalare, a inițiat și a aplicat pe scară largă vaccinarea antivariolică (vaccina) după metoda recent descoperită de Jenner. De altfel, Regulamentul Organic a introdus mai târziu obligativitatea vaccinării, prevăzându-se, printre altele, ca preoții să nu fie hirotonisiți «până ce nu vor deprinde meșteșugul vaccinării, ca să-l poată face în satele unde vor fi”.
Tot Caracaș a introdus medicația cu chinină în tratamentul paludismului și a participat la Războiul Ruso-Turc din 1806—1812, organizând serviciile de prim ajutor. Medicul a observat starea igienică deplorabilă a spitalelor din București, astfel că într-o monografie sanitară numită “Topografia Țării Românești și observațiuni antropologice privitoare la sănătatea și bolile locuitorilor ei”, nota:
“Cele două mari și vechi spitale din București n-au clădiri anume făcute pentru asta, nici întocmirile pe care trebuie să le aibă astfel de clădiri pentru curățenia orașului și pentru comoditate. Cel dintâi este Spitalul Colțea, în mijlocul orașului… Starea actuală a spitalului acesta este următoarea: în el se primesc treizeci de bolnavi, fără distincțiune de boală, adică cu zece mai puțin decât hotărârea donatorului…. Bolnavii, nefiind despărțiți între dânșii după felul boalelor, stau la un loc, și, unii suferind de boale cronice miasmatice și de răni infecte, atmosfera devine puturoasă. Hrana bolnavilor este neregulată, proastă și neconformă cu dieta rânduită de medic după împrejurări…”
Nici situația de la Spitalul Pantelimon nu se prezenta mai strălucit. De altfel, Caracaș a observat neregulile și abuzurile epitropilor acestor spitale, care își însușeau veniturile așezămintelor ca pe un câștig propriu. Acțiunea împotriva eforilor i-a creat numeroși dușmani, dar doctorul nu a dezarmat. Sprijinit de vornicul Băleanu, agă al Bucureștiului, și cu participarea entuziastă a păturilor largi de meseriași, negustori și boiernași, Caracaș a deschis o subscripție publică pentru ridicarea unui nou spital.
Astfel a luat naștere, în 1811, Spitalul «Iubirea de oameni», denumit mai târziu “Filantropia”, cel mai modern și mai încăpător al Țării Românești. Instituția a funcționat la început cu 50 de paturi, într-o clădire veche, dar în 1815 s-a mutat într-un spațiu nou, care adăpostea 90 de paturi. Primul medic primar a fost chiar Constantin Caracaș, care a elaborat în 1817 Regulamentul de funcționare, model superior de organizare a unui așezămînt spitalicesc pe principii etice, cu determinarea precisă a rolului fiecărui slujitor în slujba ocrotirii suferinzilor.
Regulamentul prevedea acceptarea bolnavilor “fără deosebire de naționalitate, clasă, religiune sau patimă”. Documentul prevedea că eforii nu se mai ocupă decât de latura administrativă, iar personalul trecea în întregime în subordinea medicului primar, acesta fiind dator, așa după cum prevedea punctul 60 din Regulament, “ca în toate zilele, la ora reglementară, dimineața, să viziteze pe bolnavi cu secundarul său și cu chirurgul și în unire să prescrie medicamentele necesare”.
Monografia redactată de Constantin Caracaș în limba greacă, “Topografia Țării Românești”, a apărut în anul 1830 și este o prezentare generală a geografiei, economiei și stării culturale a Munteniei, insistându-se asupra aspectelor medico-sanitare. Autorul volumului murise însă cu doi ani înainte, pe 31 octombrie 1828, la datorie, răpus de ciuma care bântuia cu furie în capitală.
