Constantin Diplan s-a născut pe 10 mai 1937 la București și a absolvit Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică în 1962. Repartizat la teatrul din Târgu Mureș, împreună cu Alexandru Arșinel, Camelia Zorlescu, Ion Andrei, Harry Baranga și Harry Zamenov, actorul s-a transferat ulterior la Teatrul Național din capitală și a debutat pe marea scenă în “Hamlet”. Au urmat apoi piesele “Agachi Flutur”, “Cafeneaua anului 1900”, “Mărgeluș”, “Comoara din deal”, “Cu toată dragostea”,
“Inspectorul broaștelor”, “Mușcata din fereastră”, “Neguțătorul din Veneția”, “Sherlock Holmes și cei șase napoleoni”.
În 1966, regizorul Savel Stiopul i-a oferit primul rol în cinematografie, în comedia “Ultima noapte a copilăriei”, în care a jucat alături de L iviu Tudan, Irina Gărdescu și Anton Tauf.
Printre cele mai cunoscute filme în care a fost ulterior distribuit se numără “Păcală” (1974), „Doi ani în vacanță” (1974), „Stejar – extremă urgență” (1974), „Pirații din Pacific” (1975), „Cursa” (1975),
„Instanța amână pronunțarea” (1976), „Pintea” (1976), „Gloria nu cântă” (1976), “Bunicul și doi delincvenți minori” (1976), „Tufă de Veneția” (1977), „Iarna bobocilor” (1977), „De ce trag clopotele, Mitică?” (1981), „Buletin de București” (1983), „Un petic de cer” (1984), „Zbor periculos” (1984), „Declarație de dragoste” (1985).
“Deşi, a fost prezent pe terenurile de volei, pe pistele de apă, în raliuri şi, bineînţeles, a jucat și fotbal, pe Constantin Diplan îl ştim din piesele „Naţionalului” bucureştean şi din numeroasele filme în care a apărut, nu din sport. Ca şi pe micul ecran sau marele ecran, Diplan este la fel de simpatic şi de cuceritor şi ca interlocutor pe teme sportive.
— Sigur că prima mea legătură cu sportul am luat-o prin… fotbal. Cu fotbalul jucat în cartierul meu natal, Ghencea, cam pe unde e acum Tricodava, cu băieţii. Fotbalui… patinaj „artistic”, fără exerciţii impuse, cum ar fi spus cronicarul sportiv Diamantopol, numai cu „libere”. Făceam, nu exagerez, sport intens. Cu Ion P. Ion — actualul regizor de filme care a jucat apoi fotbal şi în divizie, şi cu Paloşanu, care avea să ajungă un mare rugbist. De altfel, ne cam bătea Paloşanu, antrenându-se încă de pe atunci pentru grămezile „ordonate”. Eu n-am ajuns să evoluez pe gazon. Ci pe zgură, pe… apă și pe parchetul sălilor, Ia volei.
— Se juca și volei în Ghencea?
— Nu, totul mi s-a tras de la o tabără, prin ’51, de la Timişul de Jos, când am întâlnit acolo lotul naţional de volei. Am jucat volei, chiar volei de performanţă, alături de „nume” celebre din acea vreme. De atunci, mă leagă o prietenie trainică cu doctorul Eugen Cristea, celebrul „ridicător” de la Dinamo.
— Iertată fie-mi indiscreţia, dar la ce echipe aţi jucat?
— Pentru că eram tânăr la… Tânărul dinamovist, apoi la Progresul I.T.B. şi la Progresul Bucureşti, fiind selecţionat chiar şi într-un lot al Capitalei. Apoi, mai bine zis concomitent, am făcut şi canotaj. La Voinţa, la schif, în echipajul de 8+1. Sportul acesta m-a ajutat foarte mult să mă dezvolt mai armonios. Că eram cam costeliv…
— În echipajul de 8+1 eraţi … „plus 1“?
— Staţi, să n-o luăm nici chiar aşa… Eram mai slăbuţ, dar nu mic! Eram unul dintre cei opt care trăgeau la rame.
— Ne-aţi spus o dată că aţi condus şi maşini la raliuri?
— Într-un fel, aş putea zice glumind că sunt neam cu manivela. Pasiunea pentru mecanică am preluat-o de la tata, când porneam un Chevrolet cu coviltir, slalomând printre gropile de pe câmp. Lucru ce mi-a folosit cu mulţi ani mai târziu (mult mai târziu, şi-mi pare rău că prea târziu!) la Raliul Bucureşti — Sibiu, în 1972, sau la Raliul României, în 1973, când am parcurs peste 2 500 km. Printre adversari — Eugen Ionescu-Cristea şi Ştefan Iancovici, de pe atunci mari piloţi. Eu a trebuit să mă rezum la „Raliurile actorilor” pentru că n-am avut timp să particip şi la alte competiţii, din cauza programului prea încărcat.
— Într-adevăr, aşa cum ne-aţi spus, n-aţi avut ocazia să evoluaţi pe gazon…
— Da, chiar dacă am mai făcut şi alte sporturi. De pildă, sărituri de la trambulină, la ștrand, la fostul „Bragadiru”, cu un prieten din copilărie, Victor Vlase, care avea la rându-i să ajungă un talentat balerin. Acum e coregraf. La fel de talentat…
— Iubiți, după câte înțeleg, sportul?
— Iubesc toate sporturile, le urmăresc cu plăcere. Pe absolut toate, având convingerea că toate sunt foarte frumoase şi foarte grele. Râdeam o dată cu Caramitru de popice, spunând că nu-i mare lucru să tragi cu o bilă în nişte beţe. Şi am vrut să demonstrez asta, alegându-mă cu o întindere musculară cu care am fost nevoit să filmez. De atunci am învăţat să respect orice sport. Iar pe marii sportivi, pe marile talente îi admir. Pe Ilie Năstase eu îl socotesc prieten, de la Dobrin aş vrea să am ca amintire un tricou, pe Nadia, când o vedeam, emoţia artistică şi sportivă era atât de mare că mi se umezeau ochii. Gaţu ne-a demonstrat ce înseamnă inteligenţa pe terenul de handbal, Lucescu şi Dinu au fost mari sportivi şi sunt antrenori de care-mi leg speranţe…
— Nu ne-ai spus cu care echipă simpatizezi la fotbal?
— Cu cine joacă frumos şi foarte sportiv. Ca Universitatea Craiova acum doi ani… Şi aş vrea să joace la fel şi naţionala, să se califice în Mexic. Pledez pentru bucuria de a juca — cu riscul de a fi socotit de „realiştii” înrăiţi un romantic — şi nu-mi place lupta acerbă pentru puncte sau pasiunile rău înţelese din tribune. Iubesc aplauzele şi ştiu că şi sportivii le iubesc. Un lucru care ar trebui să nu fie uitat de toţi cei care vin pe stadioane…”
*** Informatia Bucureştiului, ianuarie 1985
Despre rolul din “Declarație de dragoste”, actorul mărturisea: “Cu rolul tatalui din serialul de televiziune “Eroii nu au vârstă”, am inaugurat o nouă vârstă de personaje în „filmografia personală”, cum se spune. Tot un tată înţelegător, cu mari disponibilităţi sufleteşti interpretez în “Declaraţie de dragoste”. Probabil regizorul Nicolae Corjos a văzut serialul şi de aceea m-a și distribuit. În scenariul lui George Şovu, personajul e investit cu datele unui tata obişnuit, aşa cum sunt majoritatea — cel puţin aşa cred eu — în jurul nostru. Pasionat de meserie — inginer pe un şantier — tatăl din film îşi găseşte timp şi pentru discuţii cu fiul său, dovedind înţelegere pentru problemele deloc simple ale adolescentului, aflat nu doar la vârsta primei iubiri, dar şi la vârsta primelor decizii importante, asumate pe cont propriu.
Așadar, personajul meu fără nume ar putea fi nu doar un tată, ci Tatăl, în accepția generică a unui personaj contemporan din filmele noastre. Împreună cu personajul ziaristului — secundar, ceea ce nu înseamnă neimportant, din filmul lui Sergiu Nicolaescu “Ziua Z”, personajul tatălui din “Declaraţie de dragoste” marchează primele mele — îndrăznesc să sper nu şi singurele — apariţii pe ecran în 1985.”
După 1990, Constantin Diplan a emigrat în Maryland, Statele Unite. Marele actor împlinește astăzi 86 de ani.
Surse:
Cinema, 1974, 1975, 1985
Teatrul, 1972, 1978
