Nicolae Corjos s-a născut la Hotin, pe 22 mai 1935, și a absolvit secția de regie a Institutului de Artă Teatrala și Cinematografică din București în 1956, an în care a fost angajat la Buftea. A debutat în cinematografie în 1967, ca regizor secund al filmului „Dacii”, a fost apoi regizor secund la „Ciprian Porumbescu” (1973), „Nemuritorii” (1974) și „Toate pânzele sus” (1977). În 1979, a realizat filmul „Ora zero”, urmat de “Alo, aterizează străbunica!”, “Pădurea nebună”, „Declarație de dragoste”, “Extemporal la dirigenție”, “Un studio în căutarea unei vedete” și îndrăgita serie “Liceenii”.
“— Întrebat fiind „Cine eşti dumneata, Nicolae Corjos?” răspundeaţi simplu: „Un om care învaţă”. Mai învăţaţi, Nicolae Corjos?
— Fără îndoială. În treizeci de ani de film n-am încetat o clipă să învăţ. Am fost mai bine de două decenii regizor secund. Am semnat în această calitate 16 filme artistice, de facturi foarte diferite, alături de regizori şi ei foarte diferiţi, din experienţa cărora s-a tors şi experienţa mea.
— Puţini ştiu că între aceste şaisprezece filme se numără “Duminica la ora șase”, “Stăpânul”, câteva din seriile cu „Haiduci”, serialul tv după “Toate pânzele sus”, “Baltagul”, “Mirii anului doi”.
— Am mai spus şi altădată şi nu obosesc să spun că am învăţat de la Lucian Pintilie cum se lucrează cu actorul, de la Malvina Urşianu — cum se scrie un decupaj regizoral foarte bun, de la Mircea Mureşan — siguranţa punerii în cadru, de la Gheorghe Vitanidis — forţa discursului în artă şi nu numai, de la Sergiu Nicolaescu (alături de care am lucrat ani de zile ca regizor secund) — cum se insuflă pe platou senzaţia de viaţă în acţiune şi aşa mai departe. Apoi, dincolo de toate acestea, trebuie să fie la mine şi un tic povestea aceasta cu învăţatul…
— Un tic?
— Da. Părinţii mei au fost învăţători. De la trei ani am crescut în clasă. Probabil că acele clase modeste din Bucovina copilăriei mele, în care tăceam desenând mai multe ore pe zi, învăţând înainte de vreme scrisul şi cititul, m-au modelat într-un fel anume.
— Dacă mai adăugăm şi faptul că aţi absolvit o şcoală pedagogică de învăţători… Ce aţi păstrat din această apropiere cu profesia de dascăl?
— Dragostea pentru muzică (am cântat la vioară mulţi ani după ce terminasem şcoala pedagogică, iar azi, în familia mea, muzica este o profesie) şi familiaritatea cu mediul şcolar. În multe din filmele mele (în cele la care am fost regizor secund, în cele peste treizeci de documentare, în cele cinci lungi metraje) şcoala, clasa cred că sunt un fel de laitmotiv. O anume plăcere de a filma şcoala, pe care o înţeleg probabil mai bine decât alţii, trebuie trecută la acest capitol.
— Cine, ce v-a făcut să renunţaţi la cariera pedagogică?
— Foarte probabil că actorul Ion Dămian, care îndruma echipa de teatru (mai bine zis de recitatori) a şcolii noastre de învăţători, unde mă remarcasem. Dar de renunţat cred că n-am renunţat. Munca într-o echipă de filmare are mult din atributele profesoratului.
— Ar accepta şi actorii ceea ce spuneţi?
— Sunt convins că da, pentru că actorii cu care am lucrat îmi cunosc vorba: „la mine face fiecare ce vrea“, asta înseamnă că înţeleg să lucrez cu colaboratorii mei într-o atmosferă de destindere (care evident, nu exclude exigenţa), în care starea de creaţie să nu aparţină doar regizorului, ci tuturor, mai ales actorilor. În ce mă priveşte, sunt un regizor de echipă. Cred că nu se poate face nimic bun în afara unor relaţii de echipă bine sudate. Odată câştigat acest punct, las actorilor deplină libertate. Cred că e necesar ca ei să simtă că ceea ce fac este al lor şi nu o dorinţă impusă de regizor, pe care, vor-nu vor, trebuie s-o îndeplinească. Aşa că priceperea pedagogică, tactul — atât cât l-am avut de la natură sau l-am deprins, poftim, la şcoala de învăţători mi-a folosit în fiecare clipă.
— Unde aşezaţi actorul în mecanismul realizării unui film?
— În punctul cheie. Am învăţat, cum spuneam, de la Lucian Pintilie ce capital minunat este actorul, natura umană ca instrument artistic şi am rămas fidel acelor revelaţii de tinereţe. În locul dialogului pe care-l purtăm acum, ar fi fost cu siguranţă mult mai nimerit un interviu cu oricare dintre interpreţii filmelor mele. În faţa publicului, ei, actorii, sunt întruchiparea ideilor noastre regizorale, prin ei sunt valorificate toate eventualele noastre calităţi.
— Ultimele două filme pe care le-aţi semnat — şi care v-au adus şi o mare popularitate în rândul spectatorilor — sunt filme cu şi despre tineri. Înainte de a vă întreba asupra opţiunii tematice, ce a însemnat lucrul cu actori foarte tineri, ba chiar şi cu neprofesionişti, în “Declarație de dragoste” şi “Liceenii”?
— Ceva asemănător muncii unui învăţător în acele clase din vreun cătun de munte, unde trebuie să predea simultan unor copiii de vârste diferite. Asta ca să rămânem în axa comparaţiilor cu mediul didactic. Altfel spus, un efort suplimentar de aducere la acelaşi numitor — al stării de creativitate — a fiecărui interpret, indiferent de vârstă, de experienţă, dar, cred eu, şi un câştig care a venit ca o răsplată pentru riscurile asumate: sinceritatea, autenticitatea. Dacă “Declaraţie de dragoste” şi “Liceenii” au avut un asemenea succes de public este, probabil, pentru că ele au reuşit să vorbească limba tinereţii, fără prea multe bâlbâieli. Reuşita o datorez, în egală măsură, colaborării cu scenaristul, profesorul şi scriitorul George Şovu, un „profesionist al sufletului tânăr”, ca să zic aşa.
— Filmul cu tineri şi despre tineri e o opţiune conjuncturală?
— Nu cred. Am iubit şi iubesc necondiţionat meseria de cineast şi, în toţi acei ani cu „am învăţat” spre a o putea face pe cont propriu, semnând deci ca regizor principal propriile mele filme, n-am încetat să-mi definesc opţiunea. Mi-am dorit şi-mi doresc să fac filme cu sentimente tinereşti, hrănite de o stare de spirit tinerească. Vreau să fac, mai departe, filme de dragoste, pentru că, vorba (întoarsă pe toate feţele!) lui Marin Preda: dacă dragoste nu e, film nu e. Eu cred că astăzi, ca întotdeauna, tinerii au nevoie de astfel de filme, de filme care să emoţioneze, care să ajungă la sufletul lor prin emoţie, prin sensibilitate, prin frumuseţe. Mulţi socotesc asemenea lucruri ca fiind desuete, depăşite de noile stiluri cinematografice.
— Nu credeţi în modernitate?
— Nu în modernitatea cu orice preţ. După cum nu cred nici în ideea că filmele mele cu tineri ar ţine de „stilul retro”. Cred că, în materie de stil, criteriul este unul singur: sinceritatea. Este inutil să ai „stil” dacă ceea ce faci este inautentic, desprins de cerinţele celui mai elementar realism.
— Credeţi că viaţa liceenilor este exact aşa cum o prezentaţi?
— Cred că este şi aşa. E firesc să nu poţi reda întreagă complexitatea realului. Eu aleg un unghi, o „felie” a realităţii, pe care o „colorez“ conform sensibilităţii mele, conform bagajului de idei pe care le propun. Chiar dacă viaţa tinerilor nu este numai aşa cum o prezintă filmele mele, important mi se pare că el aderă la acest model de existenţă prin emoţie participativă. Succesul de public al ultimelor două filme pe care le-am făcut m-a asigurat că merg pe un drum durabil.
— Aţi colaborat la realizarea multor filme de război, istorice, de aventuri, filme cu mari desfăşurări de forţe umane. Cum se explică totuşi opţiunea dumneavoastră pentru această zonă stilistică a filmului de dragoste?
— Probabil că aici sunt eu cu adevărat, iar experiența anterioară a fost menită doar să-mi echilibreze structura. În orice gen există, în sâmbure, toate genurile, așa, ca niște ecouri. O scenă de dragoste nu se poate realiza cinematografic fără o vastă experienţă cinematografică, fără exerciţiul filmării realului din toate unghiurile, pentru că nimic nu este în sine, totul este în legătură, în complexitate. Nu e mai puţin adevărat că nu tot ceea ce am făcut, ca regizor secund, ca autor de filme documentare, ca regizor principal, în filmele mele mai vechi sau mai noi, fie “Ora zero”, “Pădurea nebună” sau “Alo, aterizează străbunica”, ori acestea, mai recente şi mai cunoscute, “Liceenii”, “Declaraţie de dragoste”, un laitmotiv al nostalgiei, al sentimentalismului (nu mă feresc deloc de acest termen!), al sensibilităţii. Acesta sunt eu şi înţeleg să nu mă falsific tocmai în ceea ce mă reprezintă mai profund: profesia.
— Cum aţi primit succesul, fie el şi de public, al ultimelor dumneavoastră filme?
— L-am dorit, desigur. M-am pregătit ani şi ani pentru întâlnirea cu el. Cum l-am primit? Cu sentimentul că am găsit calea de comunicare cu spectatorul. Nu există satisfacţie mai mare pentru un artist decât aceea de a se face înţeles de cei care-l receptează.
— Ce veţi face in continuare?
— Lucrez la un alt film cu tineri şi despre tineri, care se va numi “Extemporal la dirigenţie”. Cum vedeţi, sunt consecvent. Deocamdată nu mă gândesc decât la ceea ce fac. Mai departe, vom trăi şi vom vedea. Tot ce pot să-mi doresc este ca fiecare film al meu să primească premiul tinereţii. Va fi un semn că mai am dreptul să vorbesc despre această vârstă care, cred eu, deţine cheia a tot ce este mai profund omenesc. Luaţi tot ce voi face de aici înainte ca pe o declaraţie de dragoste către spectatorii filmului românesc, către toţi cei cărora le datorez şansa acestei profesii.
*** Flacăra, 28 august 1987, un interviu realizat de Tania Radu
Așa cum mărturisea, timp de peste un deceniu, începând din 1981, Nicolae Corjos a fost și regizor de filme documentare la Studioul „Alexandru Sahia”, perioadă în care a realizat 50 de producții, printre care Mănăstirea Văcărești” (1989), „Sergiu Celibidache” (1991), „Concursul Internațional George Enescu” (1992).
Regizorul a încetat din viață pe 27 februarie 2022, la vârsta de 86 de ani, și a fost înmormântat la Cimitirul Bellu.
Surse:
Cinema, 1967, 1979, 1982
Flacăra, 1963, 1987
