Mircea Crișan, pe numele său real Mauriciu Kraus, s-a născut pe 8 august 1924 într-un vagon de tren, în timp ce părinții lui, artiști ambulanți, călătoreau prin Maramureș.
La vârsta de 19 ani s-a angajat ca vânzător de mezeluri și în aceeași perioadă a debutat la Teatrul Barașeum, ca figurant. Timp de doi ani, până în 1946, a urmat cursurile Conservatorului de Artă Dramatică, la clasa Mariei Filotti, fiind apoi angajat la Teatrul Armatei, la Teatrul Savoy și la Teatrul Constantin Tănase.
Extrem de iubit de public, Mircea Crișan a jucat în zeci de spectacole tv de divertisment, a participat la emisiunile radiodifuziunii, a făcut turnee peste tot în țară, fiind pretutindeni înconjurat cu multă simpatie.
“Dacă eşti sensibil la cele mai mici zgomote, dacă tresari când pocneşte un pneu de bicicletă, dacă faci crize de nervi când trece tramvaiul prin faţa ferestrei tale, dacă tremuri când auzi câinii lătrând, dacă, în sfârşit, n-ai nervii destul de tari, nu te gândi la o întrevedere cu actorul Mircea Crişan.
În preajma sa capeţi temperatură, transpiri, tremuri… pentru că Mircea Crişan sugerează lei, șacali, locomotive, pisici, avioane etc. Cu o singură excepţie: cămila.
Când i s-a cerut să imite cămila, Crişan a răspuns:
— Nu pot să sufăr cămila… în primul rând, pentru că deşertul mă indispune. Nu sufăr farfurii, castroane, ulcele sau pahare deşerte. În al doilea rând, deșertul îmi sugerează desertul, ceea ce este sinonim cu sfârșitul mesei, și în al treilea rând, cămila are un obicei pe care nu-l concep: ţine mîncarea în guşă în loc s-o consume… Nu… nu pot să imit cămila, dacă ar fi numai pentru acest fel al ei de a se comporta…
În apropierea lui Mircea Crişan nu poţi rămâne un om drept: numai după cinci minute de convorbire, te strâmbi… de râs…
— Întâmplări cu haz? Zece mii… Scrie…
— N-am loc pentru mii… Câteva…
— Asta-i! Câteva… Și nu-mi vine în minte nici una.
— O bâlbâială celebră…
— N-am! Pentru că de câte ori m-am bâlbâit, spectatorii au crezut că imit pe câte un coleg…
★
— Adesea primesc de la cetăţeni scrisori, semnalând unele deficienţe şi încheindu-se cu îndemnul: “Luaţi-le în tărbacă, pe scenă…” Ba, o dată, mi s-a întîmplat să fiu chemat la telefon tocmai de la Tulcea. Un tovarăş, care epuizase pesemne toate mijloacele pentru a determina un magazin să-i repare aparatul de radio în cadrul unui termen de garanţie, îmi povestea ce-a păţit. Convorbirea se lungea cu amănunte din partea sa şi cu întrebări din partea mea, încât, când am terminat-o, telefonista a spus: “Convorbirea dv. costă 43 lei”.
Vă închipuiţi ce lipsită de haz ar fi fost întâmplarea dacă cetăţeanul de la Tulcea m-ar fi chemat cu taxa inversă!
★
…Se spune că din cauza unei glume poţi pierde un prieten. Eu, tot din cauza unei glume am pierdut… o sesiune. La examenul de conducător auto, mi s-a arătat o piesă din motorul automobilului şi am fost întrebat:
— Ştii unde se găseşte această piesă?
— Știu, am răspuns, la Tehnometal.
★
…Aţi văzut că apreciatul actor Gărdescu şi-a sărbătorit atâţia ani de activitate pe scenă câţi ani am eu cu totul, în viaţă. Aflaţi că am fost mărul discordiei în familia sa, fără voia mea, dar precis din cauza mea. Într-o emisiune de satiră şi umor la radio, Gărdescu, care fusese programat, n-a venit. Am fost nevoit să joc în locul lui, dar nu să fiu Crişan, ci chiar Gărdescu. Adică să-l imit cât mai bine.
Cât de bine am reuşit să-l imit, nu ştiu. Ceea ce ştiu precis este că încercarea lui Gărdescu de a-i demonstra soţiei sale că n-are nimic de încasat de la radio, pentru că n-a jucat el, a rămas fără succes, soţia lui pretinzând că ştie să deosebească glasul soţului ei de acela al unui imitator… Ce a urmat, nu ştiu!
Într-adevăr… Sunt şi indivizi care mă scoală din somn ca să le fac ca… raţa, probabil tocmai când ei consumă pasărea asta… pe varză. Şi pe mine mă pun pe… jăratic.
Deşi obosit, fac şi ca raţa, fac şi ca porcul, numai să mă lase în pace. În treacăt fie spus, niciodată încă nu m-a deranjat un cățel cu rugămintea să tușesc ca… stăpânul său sau să mă roage o pisică să sforăi ca stăpâna ei!
Și, apropo de pisică, într-o noapte, o suavă voce feminină mă roagă să fac ca… pisica. I-am făcut pe plac, mieunând cât mai fidel: “Miau… miaaaaau…” Şi socotindu-mi misiunea terminată, eram gata să pun receptorul în furcă, când auzii din nou glasul femeii: “Vă rog… puţin mai tare…” Am repetat mieunatul: “Miaaaaaau… miiiiiiaaau!” Şi am întrebat: “Aşa a fost bine? V-a plăcut?” “Mulţumesc… Îmi pare rău că n-am putut să vă aud şi eu, dar am ţinut receptorul sub pat, pentru că de acolo se auzea ronţăitul şoarecelui care nu mă lăsa să dorm…”
Am sfătuit-o să-şi cumpere o capcană, deoarece a doua zi urma sa plec în turneu… La succesele mele artistice trebuie deci să adaug și titlul — altul nici n-am: spaima șoarecilor.
★
Mircea Crișan rămâne o clipă pe gânduri:
— Întâmplări cu haz? Nu… nu-mi amintesc nici una… Poate să aibă haz pentru dv… dar pentru mine…nu… nu văd cum… În orice caz, am să caut să vă spun câteva… altă dată!
Dar noi nu putem aştepta ca el. Deh, sătulul —nu zâmbiţi! — nu crede flămândului… de interviuri!”
*** Flacăra, octombrie-decembrie 1960
În 1955, actorul a debutat în cinematografie în pelicula “Și Ilie face sport”, o comedie de 30 de minute în care a fost distribuit alături de Aurelia Sorescu, Puiu Călinescu, Aurel Cioranu, Horia Căciulescu, Vasile Tomazian și Constantin Ramadan. Urmează, în 1965, “Mofturi 1900”, apoi „Corigența domnului profesor” și “Șeful sectorului suflete”.
Despre experiența pe platourile de filmare va vorbi el însuși în paginile revistei “Flacăra”, în 1955:
“— Să fiu artist de cinema!… Câţi n-au rostit, măcar o dată, vorbele acestea!
Unul se simte atras de film când își vede pe ecran actorul preferat galopând năprasnic prin stepa nemărginită… Altul, când palpită de emoţie alături de eroul aviator care înfruntă cu zâmbetul pe buze primejdiile unei lupte aeriene… Eu personal am fost atras spre cinematograf din momentul în care am văzut în filmul “Volga, Volga” un acordeonist simpatic, care… o săruta pe Orlova!
Dar, lăsând gluma la o parte, trebuie să spun că orice actor își îndreaptă privirile spre cinematografie cu convingerea că filmul îi oferă posibilităţi largi de interpretare realistă a rolurilor. De asemenea, şi autorului dramatic filmul îi pune la dispoziţie posibilităţi mult mai largi de exprimare.
Mai cu seamă, în cazul unei comedii sportive, scenariul cinematografic trebuie să aducă în fața spectatorilor o serie întreagă de scene care în teatru ar fi imposibil de realizat. Degeaba s-ar strădui regizorul de teatru să mă facă să sar pe scenă de pe o trambulină de mulți metri! Oricât ar fi apa de artistic pictată, tot n-ar reuși să mă convingă…
Unii spectatori care au văzut “Şi llie face sport” pe scena Teatrului de Estradă, îşi amintesc poate de păţaniile dolofanului Ilie, speria de sport şi de eforturile pe care pracicarea vreunei discipline sportive le-ar cere, plecat într-un concediu cu dorinţa expresă de a se odihni, unele Ilie trece prin asemenea încurcături — fireşte, unele provocate voit de tovarăşii lui care vor să-l “dezmorţească” — încât, până la urmă, vrând-nevrând, devine un sportiv de clasa întâi.
Filmul ne permitea să subliniem mult mai puternic ideea principală a scenariului şi anume că orice om sănătos poate şi trebuie să facă sport, că, desigur, începutul e greu, dar apoi nu se poate să nu-l îndrăgească. Ideea aceasta poate fi susţinută prin discursuri şi prin muncă de lămurire de la om la om, dar noi ne-am gândit că nimic nu poate fi mai convingător decât să se vadă cum “Ilie face sport”, vorba aia, negru pe alb (că tehnicolor încă nu facem). Voiam să-l facem pe spectator să încerce, împreună cu Ilie, emoţia primei reprize de box, să urce cu el pe munţi sau să sară de pe trambulină. Desigur, Ilie întâmpină o mulţime de greutăţi, că — deh! — nu-i merg toate “ca la cinema”, dar, până la urmă, atât el, cât şi — doream noi — cei care au asistat la film să plece convinşi că nu are rost să te laşi pe tânjeală, să te năpădească buruienile sclerozei pe la încheieturi.
Iată de ce Alexandru Andy şi cu mine am fost ispitiţi să transpunem comedia “Şi Ilie face sport” într-un scenariu cinematografic.
Zis şi… până l-am văzut făcut, numai noi ştim cât am avut de furcă! Multe scene, situaţii întregi care la teatru “prindeau”, şi-ar fi pierdut orice haz în faţa obiectivului, care are cu totul alt specific,
Dialogurile, poantele de replică, trebuiau înlocuite cu imagini. Astfel că, o dată scenariul literar terminat, am constatat că el nu prea mai semăna cu piesa. Dar lucrurile nu s-au oprit aci. Scenariul regizoral, la rândul lui, nu prea mai semăna cu scenariul literar. De astă dată ieşea în evidenţă mai puternic faptul că ceea ce-l determină pe Ilie să facă sport nu este numai dragostea lui pentru Mioara, ci ambianţa sportivă din jurul lui, frumuseţile naturii, exemplele pe care i le dau tovarăşii lui, astfel că transformarea lui Ilie apare mai veridică, mai firească. Şi noi sperăm că în felul acesta şi efectul educativ, de stimulent, al filmului să fie mai puternic.
Noutăţi multe am aflat, însă, nu numai ca autor dramatic. Ci şi ca actor de film. Ceea ce m-a surprins mai mult, ca începător în arta cinematografică, a fost “viteza” cu care actorul de film trebuie să intre, cum se spune, în pielea personajului. La teatru ai timp, de-a lungul celor trei ore ale unui spectacol, să te încălzeşti, să te contopeşti cu personajul pe care-l interpretezi şi să creşti, o dată cu el, încetul cu încetul.
Pe platoul de filmare, însă, stai de vorbă cu un prieten, te machiezi sau mănânci un sanviş, când deodată auzi vocea regizorului: “Atenţiune, turnăm!” şi trebuie în câteva minute să te transformi din Mircea Crişan în Ilie N. Ilie, din aşezatul “nea Costache” Ramadan în sprintenul tăietor de lemne, din hazliul Puiu Călinescu în “fiorosul” super-fotbalist Tudorică!…
Pentru a vorbi în termeni sportivi, un alt “obstacol” pe care l-am avut de trecut a fost — în scenele de prim plan — lipsa partenerului. Pentru că, în timp ce la teatru declarația de dragoste o faci privind în ochii partenerei, la filmare nu ai în faţă decât aparatul pătrat şi negru, căruia — vrei nu vrei — trebuie să-i declari iubire veşnică!
Munca actorului de film îţi cere maximum de concentrare. Trăiam, la un moment dat, toată groaza lui Ilie, care se dă îndărăt din faţa unui obstacol. Ochii dilataţi trebuiau să se uite ca fascinaţi la pericolul care apare. Dar nu ştiu care parte a ochilor şi care circumvoluţiune a creierului puteau să-mi oprească mersul îndărăt la vederea pericolului reprezentat de… o linie făcută cu creta de către operator!
De lumini, ce să mai vorbesc!… Până m-am obişnuit, vedeam, după turnare, numai stele verzi. Îmi amintesc că în prima zi de filmare operatorul-şef Sandu Roşianu mi-a spus: “Aici unde se află mâna mea e direcţia vilei Brăduleţ. Când spui replica, priveşti aici”. Repetiţia a mers foarte bine. Dar deodată s-a auzit un prelung “luminaaa!” şi, când în spatele mâinii la care mă uitam (alias direcţia vilei Brăduleţ) s-a aprins un arc voltaic de nu ştiu câte zeci de mii de lumini, am uitat şi cum mă cheamă. O priveam cu admiraţie şi, mărturisesc, cu puţină invidie pe Aurelia Sorescu. Oricâte reflectoare i se îngrămădeau în faţă, tot nu izbuteau să o facă măcar să clipească din ochi!
Cu toate aceste greutăţi, nimic nu poate înlocui marea satisfacţie pe care o oferă actorului, cinematografia. În primul rând, trebuie să subliniem posibilitatea de autocontrol permanent pe care îl prilejuieşte filmul. Şi, de altfel, mult mai la îndemână îţi vine să spui: “Ah, ce frumos e la munte!” atunci când te afli într-adevăr în mijlocul brazilor semeţi de pe culmile Bucegilor decât atunci când eşti cocoţat pe o ladă acoperita cu un covor verde, mărinimos intitulat “iarba din tabloul III”!…
Dar în munca încordată de creaţie intervin uneori şi întâmplări hazlii. Ţin minte cum, în timp ce se pregătea turnarea unei scene de exterior, maestrul Constantin Ramadan, interpretul şugubăţului tăietor de lemne, se plimba în preajma locului de filmare. Tipul creat era atât de autentic, încât o bătrânică l-a oprit:
— Băiete, nu vrei să-mi spargi nişte lemne?
Alt episod la care s-au amuzat copios cu toţii, în afară de subsemnatul, a fost momentul în care s-a filmat săritura lui Ilie N. Ilie de pe “trambulina cea mare”. În timp ce înaintam spre capătul trambulinei, pe scândura care se balansa sub paşii mei la o înălţime de 9 metri, ultimul gând înainte de a plonja a fost: “Ah, doamne, de ce n-am scris în scenariu “trambulină de trei metri” şi m-am ambiţionat s-o fac de nouă?”…
În fine, mi-am luat inima în dinți și am sărit. Apoi, în timp ce ieşeam din apă răsuflând uşurat că am trecut cu bine și acest “hop”, am auzit vocea operatorului şef:
— Foarte bine!
— Serios? A ieşit bine?
— Da! A fost o repetiție minunată. Acum sări din nou, ca să putem filma!
Cred că dacă în momentul acela nu l-am aruncat în apă cu aparat cu tot, nu m-a oprit decât calmul meu, disciplina și jumătatea de metru cu care el este mai înalt decât mine…
★
Cu bucurii și necazuri, dar mai cu seamă cu multă tragere de inimă, filmul nostru de scurt metraj a fost dus la capăt. Colectivul de actori format din Constantin Ramadan şi Mişu Fotino, artişti emeriţi, Aurelia Sorescu, Vasile Tomazian, I. Antonescu-Cărăbuş, Puiu Călinescu, Tudorel Popa şi alţii au pus mult elan în realizarea acestei prime comedii sportive romîneşti a cărei muzică a creat-o compozitorul N. Kirculescu.
După cum se vede, pentru “meciul” cu publicul, Ilie N. Ilie şi-a pregătit o selecţionată destul de tare. Aşteptăm rezultatul cu emoţie, sperînd că nu va fi… nul”.
*** Flacăra, ianuarie-martie 1955
În 1967, după ultimul spectacol din turneul pe care l-a făcut împreună cu alți artiști români de la Teatrul “Constantin Tănase” la Paris, Mircea Crişan nu a mai aterizat la Băneasa, ci la Prefectura Parisului, pentru a demara formalităţile de azil politic. La București au început represiunile asupra familiei (soția sa, actrița și cântăreața Sorina Dan, a fost concediată de la teatru, și fiul, Teodor, a avut, la rândul său, de suferit), moment în care cunoscutul actor a decis să-i trimită un “mesaj” lui Ceauşescu, reprodus în presa postdecembristă:
“Stimate tovarăşe Ceauşescu,
Am auzit că în România ar circula un zvon despre mine, cum că aş fi fugit. Aceasta este o calomnie şi o minciună sfruntată. Eu n-am fugit nicăieri. Eu sunt aici, la Paris. Pentru că eu sunt un artist, şi aşa cum ne-a învăţat Lenin, arta nu are hotare. Şi, în afară de asta, de ce să fi fugit? Ce e rău în România? Spuneţi şi dumneavoastră, că doar acolo trăiţi, vă lipseşte ceva? N-aveţi în România tot ce vă visaţi … Nu sunteţi liber şi faceţi tot ce vreţi?… Şi nu numai d-voastră, care sunteţi şeful statului, dar toată lumea, de pildă simpatica dvs. soţie şi drăgălaşii d-voastră copilaşi. Unde, decât în România, ar putea ei s-o ducă aşa cum o duc? Şi am auzit şi alte zvonuri despre mine, că acum, dacă mă aflu aici, o să încep să fac bancuri despre dumneavoastră şi despre prea distinsa d-voastră soţie, şi să vă iau în balon la postul de radio “Europa Liberă” şi la “Radio Londra” şi la “Vocea Americii” şi la o mulţime de alte posturi şi voci. Că eu doar v-am cunoscut şi personal, aşa că material, slavă Domnului, aş avea destul! Dar nici asta nu e adevărat: cum aş putea să-mi bat joc şi să-l fac de râsul lumii pe un om care sunt sigur că o să mă înţeleagă şi o să dea ordin imediat ca familia mea din România să fie lăsată in pace? Închei strigând, aşa cum ne-a învăţat fratele şi învăţătorul nostru Mao-Tze-Dun: “Trăiască lupta pentru libertate!”
Cu stimă, Mircea Crişan
Sorina Dan și fiul cuplului au plecat în cele din urmă și ei din România comunistă, dar cuplul a divorțat la sfârșitul anilor ’80.
Parcursul său în exil a cuprins la început o serie de turnee în Israel, unde a fost bine primit de emigranții care plecaseră din România în anii ’60. Actorul s-a stabilit apoi în Germania, continuându-și cariera și devenind cunoscut publicului datorită serialelor de televiziune în care a fost distribuit.
Revenit în vizită în țară după Revoluție, Mircea Crișan a primit în 2006 Premiul special pentru teatru de revistă din partea UNITER. Actorul a încetat din viață pe 22 noiembrie 2013 la Düsseldorf și a fost înmormântat în Germania.
Surse:
Teatrul (1960, 1964, 1967)
Flacăra (1955, 1959, 1960)
Puteți citi și:
