Dan Spătaru s-a născut pe 2 octombrie 1939 în comuna Aliman din judeţul Constanţa, a absolvit, în 1957, Liceul „Nicolae Bălcescu” din Medgidia, iar în 1963 a terminat Facultatea de Educaţie Fizică şi Sport din Bucureşti.
În perioada facultăţii a debutat ca solist al Brigăzii Artistice de Agitaţie a Studenţilor, apoi a devenit metodist la Casa de Cultură „Grigore Preoteasa” din Bucureşti. Prima sa apariţie pe scenă a avut loc la Festivalul de la Mamaia, ediţia din 1966, cu piesa Cameliei Dăscălescu, „Nu-ţi fie teamă de-un sărut”, iar un an mai târziu a obținut primul Disc de Aur, pentru un milion de albume vândute. Angajat la Teatrul Fantasio din Constanța, artistul s-a transferat după puțin timp la Teatrul Constantin Tănase din Capitală, cântând, în paralel, la Barul Atlantic.
Considerat unul dintre cei mai populari interpreți de muzică uşoară din România, Spătaru a fost distribuit în 1970 în rolul principal în musical-ul „Cântecele mării”, o comedie realizată în coproducţie cu sovieticii de la Mosfilm. Pelicula a fost regizată de Francisc Munteanu, iar printre colegii de pe platourile de filmare s-au aflat rusoaica Natalia Fateeva, foarte cunoscută în URSS la acel moment, Ștefan Bănică, Ion Dichiseanu, Dumitru Chesa și Emil Hossu.
Artistul a primit în 1966 Premiul pentru cea mai bogată activitate discografică, acordat de Casa de Discuri Electrecord, unde a înregistrat toate albumele sale. Printre cele mai cunoscute piese ale lui Dan Spătaru, multe dintre ele ascultate și astăzi, inclusiv la diverse evenimente cu muzică retro, se numără „Te aşteaptă un om”, „Ţărăncuţă, ţărăncuţă”, „Drumurile noastre”, „Nicio lacrimă”, „Se întâmplă câteodată”, „E cea mai simplă din poveşti”, „Nu-ţi şade bine când plângi”, „Nu m-am gândit la despărţire”, „Oare, oare”, „Îţi pare rău” sau „Trecea fanfara militară”.
Dan Spătaru a fost un personaj pitoresc în lumea show-biz-ului românesc, cu o istorie personală destul de agitată. Artistul a avut probleme serioase provocate de consumul excesiv de alcool, dar a renunțat să mai bea la începutul anilor ’80. Și-a asumat public această dependență și, întrebat care e gluma sa preferată despre băutură, a răspuns cu sinceritate: “Prefer numai apa, pentru că trebuie să fac şpriţ după cât vin am consumat la viaţa mea! Râd, dar nu era de şagă. Mulţi „prieteni” de pahar mă tot îndemnau la chefuri, şi dacă n-aveam tăria să o rup cu ei într-o bună zi, aş fi fost de mult terminat…”
Într-un interviu acordat revistei Flacăra în 1972, la momentul de vârf al carierei sale artistice, Dan Spătaru a vorbit despre succesul său formidabil:
— Direct la subiect, Dan Spătaru. Ştii pe dinafară, ca să zic aşa, de câte ori ai ieşit pe primul loc la tradiţionala anchetă de sfârşit de an a revistei noastre, «Cel mai bun actor, cel mai bun cântăreţ etc.»?
— Din 1967 încoace. Să numărăm: 1968, 1969, 1970.
— Nu ştiu de ce, dar te credeam puţin mai uituc cu propriul tău succes. Poate unde, în ceea ce mă priveşte, totdeauna mi s-a părut că succesul aleargă după tine, nu tu după el. Dar la urma urmei, ce înseamnă acest cuvint magic pentru tine, este o chestiune de viaţă şi de moarte, cum ar spune prietenul nostru, Radu Cosaşu?
— Nu cum ar spune, ci cum a spus-o după Braşovul acela nefericit, într-un admirabil articol ce se numea, îţi aminteşti?, «Dacă aş fi Dan Spătaru». Cel mai la îndemână îmi este să răspund tot cu un citat de acolo: «nu este o chestiune de viaţă şi de moarte, dar de viaţă tot este». Ce-mi aduce succesul? O anumită stare emoţională, o anumită apropiere de oameni, dar mai mult şi mai mult nelinişte sau… nu ştiu cum să-i spun, ceva care mă pune pe gânduri. Este greu să ajungi în vârf, dar să te menții este foarte greu.
— Suporţi o întrebare «neagră»? Te-ai gândit vreodată la zile, cum zic bătrânii, mai grele?
— Nu vreau să mă laud, dar cred că pot suporta orice. Se știe de unde am plecat. Am și alte meserii. Cu orice risc însă, rămân la cântec.
— Îţi cunoşti admiratorii?
— Mulţi cred că sunt preferatul elevelor de liceu, dar se înşală. Am de partea mea oameni de toate vârstele, inclusiv copii.
— Care este orgoliul tău suprem?
— Acela de a cânta, cu precădere, piese româneşti, de a nu trăi pe seama şlagărelor marilor cântăreţi la modă. N-aş vrea să fiu rău înţeles de colegi, dar, după părerea mea, nu poţi exprima sentimente adevărate decât într-o limbă pe care o cunoşti foarte bine. Eu — îndrăznesc să afirm — cunosc foarte bine limba noastră.
— Ce te supără cel mai mult in viaţa voastră, a interpreţilor de muzică uşoară?
— Faptul că nu avem o asociaţie a noastră…
— Vai de mine, ce să faceţi acolo?
— Să ne întâlnim, să ne împărtăşim bruma de experienţă, idei. Mă supără, de asemenea, expresia şuşanea (cu prescurtarea ei, suşă) întreţinută de câţiva ziarişti. Este un cuvînt urât, degradant. Indiferent unde ai cânta, când îţi preţuieşti munca şi îndatoririle, participi la un spectacol.
— Cum crezi că ai fost în 1971?
— Eu cred că am fost decent, că am stat în banca mea şi mi-am respectat obligaţiile. Am fost prezent la Mamaia, am cântat trei piese, am luat toate trei premii…
— Ce pui la cale, de acolo, din banca ta, pentru 1972?
— Mă străduiesc să-mi împrospătez repertoriul şi, la rândul lor, se străduiesc pentru mine Vasile Veselovschi, H. Mălineanu şi, bineînţeles, Temistocle Popa. Voi juca, probabil, într-un nou film al lui Francisc Munteanu, unde, de data aceasta, nu voi cânta. Mă mai aşteaptă un lung, foarte lung turneu în străinătate, aproape patru luni, un recital TV la care mă gândesc de mult timp şi în care aş vrea să am drept parteneri copii şi animale, nu domnişoare frumoase”.
Artistul a încetat din viață pe 8 septembrie 2004 la București și a fost înmormântat la Cimitirul Bellu, fiind condus pe ultimul drum de mii de oameni.
Surse:
Revista Flacăra, 1972
Revista Cinema
