Culorile iubirilor lui Marc Chagall

Marc Chagall, pe numele său real Moșe Segal, s-a născut pe 7 iulie 1887 la Vitebsk, în Rusia, și a fost primul copil al familiei de evrei Zachar și Faiga Segal, oameni săraci și foarte credincioși. Părinții erau analfabeți, dar copilul a învățat să scrie, să citească și să cânte la vioară la școala evreiască, apoi a fost înscris la o școală laică.

În 1906, a intrat ucenic la un fotograf, dar în paralel a mers timp de două luni în atelierul pictorului Iehuda Pen, de la care a primit primele lecții de artă, iar un an mai târziu a plecat la Sankt Petersburg, unde, în 1907, a devenit elevul lui Nicolai Roerich, directorul Academiei de Arte Frumoase.

În anul 1910, tânărul a participat la expoziția colectivă organizată de școală, a decis apoi să plece în Franța, dar, înainte de a începe călătoria, s-a logodit cu scriitoarea Bella Rosenfeld, care l-a așteptat la Vitebsk timp de patru ani. Ajuns la Paris, artistul a locuit în cartierul Montparnasse, apoi s-a mutat în La Ruche, unde existau multe ateliere de pictură, dar a trăit în sărăcie cea mai mare perioadă a timpului. Noaptea picta în atelierul lui pe pânze improvizate din fețe de masă, cearșafuri sau cămăși de noapte, iar ziua studia. I-a cunoscut pe poeții Max Jacob și Guillaume Apollinaire și, datorită sprijinului pictorului Robert Delaunay, lucrările lui au fost primite la Salonul de Toamnă.

În 1914, și-a vizitat familia în Vitebsk, fiind surprins aici de izbucnirea Primului Război Mondial și a rămas în Rusia timp de opt ani. În primul an de război, artistul a lucrat ca funcționar de stat în Sankt Petersburg, i-a întâlnit pe poeții Vladimir Maiakovski, Serghei Esenin și Alexandr Blok, un an mai târziu s-a căsătorit cu frumoasa Bella Rosenfeld și au avut primul lor copil, pe Ida.

 

În anul 1918, Chagall a primit funcția de comisar al artelor în gubernia natală, Vitebsk, iar un an mai târziu a inaugurat școala de arte frumoase din oraș și muzeul municipal. Curând pictorul a avut un conflict cu artistul Kazimir Malevici, a fost forțat să-și dea demisia și s-a mutat la Moscova, unde a pictat decoruri de teatru și a realizat decorațiile pereților Teatrului Evreiesc. Totuși, picturile sale nu se încadrau în tiparele estetice impuse de revoluția bolșevică, astfel că, în 1922, a decis să emigreze.

Prima etapă a exilului s-a desfășurat la Berlin, oraș în care se aflau mulți emigranți ruși. În anul 1923, a părăsit Germania îndreptându-se spre Franța, unde a participat la câteva expoziții.

Ambroise Vollard, proprietarul unei galerii și editor de gravuri, i-a comandat ilustrațiile pentru “Suflete moarte”, romanul lui Gogol, apoi a ilustrat și alte cărți, printre care “Fabulele” lui La Fontaine și Biblia. Situația materială a pictorului s-a îmbunătățit, a călătorit în Palestina, Olanda, Spania și Italia, iar din 1939 s-a stabilit cu familia în sud, la Mediterană.

După ce Germania a invadat Franța, Chagall a rămas în țară, fără să știe că evreii francezi, cu complicitatea guvernului de la Vichy, erau deportați în lagărele de concentrare naziste. Foarte implicat în munca sa, a înțeles târziu ce se întâmpla, a aflat că cetățenii de origine evreiască fuseseră eliminați din toate pozițiile publice și academice și, în cele din urmă, a realizat pericolul real în care se afla el însuși.

 

Mulți alți artiști ruși și evrei renumiți erau în aceeași situație – Chaim Soutine, Max Ernst, Max Beckmann, Ludwig Fulda, Vladimir Nabokov, care, deși nu era evreu, era căsătorit cu o evreică, dar și medici, psihologi, ingineri, profesori, poeți, muzicieni, economiști și cei mai mulți dintre ei s-au mutat temporar în Marsilia, așteptând o soluție să emigreze în America.

 

Datorită intervenției Idei, fiica lui Marc și a Bellei, și cu sprijinul lui Alfred Barr de la Muzeul de Artă Modernă din New York, numele familiei Chagall a fost adăugat pe lista artiștilor a căror viață era în pericol din cauza naziștilor, iar Statele Unite au început să facă demersuri pentru a-i extrage din Franța ocupată. Jurnalistul american Varian Fry și Hiram Bingham IV, vice-consulul Statelor Unite în Marsilia, au desfășurat o amplă operațiune de salvare pentru acești artiști și intelectuali, oferindu-le vize pentru America.

În aprilie 1941, lui Chagall și soției sale li s-a retras cetățenia franceză. Cei doi au rămas într-un hotel din Marsilia, au fost arestați împreună cu alți evrei, dar jurnalistul american a reușit să facă presiuni asupra poliției franceze obținând, cu mari dificultăți, eliberarea lor.

Marc Chagall a fost unul dintre cei peste 2.000 de intelectuali care au scăpat de naziști datorită acestei operațiuni riscante și a ajuns la New York, împreună cu Bella, pe 23 iunie 1941.

America i s-a părut fascinantă, deși nu vorbea încă limba engleză, a intrat în cercul scriitorilor, pictorilor și compozitorilor care, ca și el, fugiseră din Europa în timpul invaziei naziste, își petrecea timpul vizitând galerii de artă și muzee și se plimba prin cartierele evreiești.

Pierre Matisse, fiul lui Henri Matisse, a devenit agentul său și a gestionat expozițiile Chagall din New York și Chicago. După câteva luni, pictorul a primit de la coregraful Léonide Massine misiunea de a picta costumele baletului “Aleko”, spectacol care a avut un succes uriaș.

Foarte afectat de evenimentele dramatice din Europa măcinată de război, pictorul și-a găsit refugiul în muncă. Pe 2 septembrie 1944, iubita lui soție, Bella, a murit brusc din cauza unei infecții cu un virus, nefiind tratată corespunzător din cauza lipsei medicamentelor.

După încheierea războiului, în 1948, Marc Chagall s-a întors în Europa și a început o relație cu pictorița canadiană Virginia Haggard, fiica unui diplomat, cu care a avut un copil. Cei doi s-au stabilit la Orgeval, în apropierea Parisului, iar relația lor a durat până în aprilie 1952, când Virginia Haggard l-a părăsit Chagall pentru fotograful Charles Leirens, devenind ea însăși fotograf profesionist.

Pictorul a întâlnit-o apoi pe Valentina Brodski, emigrantă evreică născută în Kiev, și s-au stabilit împreună la Paris, în apartamentul Vavei, pe insula Saint Louis. S-au căsătorit în iulie 1952, iar în 1966 cei doi s-au mutat la Saint-Paul-de-Vence, lângă Nisa. Chagall a vizitat de mai multe ori Israelul, unde a realizat picturi murale pentru clădirea Parlamentului din Ierusalim, iar în ultimii ani ai vieții a pictat mult, s-a ocupat de sculptură, ceramică și litografie, a realizat mozaicuri, tapiserii și a proiectat vitralii.

“Eu mă înflăcărez numai când ţin în mină pensula sau creionul şi de fiecare dată simt că am dreptate. }ntr-o discuţie, şi de fapt cu mai multe persoane, nu pot fi totdeauna eu însumi până la capăt. Am să spun totuşi că nu cred că universul luat în sine este într-un fel sau altul.

Dacă iubeşti viaţa, ea este într-adevăr frumoasă. Eu unul iubesc iubirea. Orice aş înfăţişa este o expresie a iubirii şi a destinului nostru. Dragostea este aceea care mă ajută să găsesc culorile necesare. Aş putea să spun chiar că dragostea singură găseşte culorile, iar eu nu fac decât să le aştern pe pânză. Dragostea e mai puternică decât mine, ea vine din adâncul sufletului. Aşa văd eu viaţa, aşa văd şi ce este frumos, şi ce este groaznic în viaţă şi ceea ce este ciudat, poate tocmai şi de aceea este ciudat pentru că îl priveşti prin prisma iubirii.

Hitler, Auschwitz… da, da, toate acestea au existat şi au fost îngrozitoare. Totuşi, totdeauna a existat şi iubirea şi, odată cu ea, şi culoarea. Despre această iubire vorbesc în arta mea. Şi am făcut-o din anii cei mai îndepărtaţi ai copilăriei.

Culoarea înseamnă puritate. De asemenea, culoarea înseamnnă artă. Cu această culoare trebuie probabil să te naşti…”, mărturisea în 1973.

La solicitarea scriitorului André Malraux, ministrul Culturii la acel moment, a decorat, între anii 1963-1964, spectaculosul plafon al Palatului Garnier, sediul Operei din Paris.

— Puţinor oameni le poţi spune „maestre”, sub semnul adevăratului respect, și fără o fărâmă de lingușire. Printre ei se numără și Chagall. Chagall e încununat de glorie. Aș vrea să aflu ce înseamnă ea pentru dumneavoastră.

— Ce întrebare! De ce vorbești de glorie în legătură cu mine? Nu, cuvântul nu este cel potrivit. Glorie? Habar n-am ce este asta. Adevărat, în Franța, guvernul m-a onorat adesea. Forurile oficiale îmi sunt simpatice. Dar, vezi, eu sunt un neliniștit încercat de îndoieli. Am îndoieli, iubite prietene — iar împotriva lor sunt neputincios. Am îndoieli. Dacă se spun despre mine lucruri bune, le uit repede; când se scrie frumos la adresa mea, nu cred mai nimic — din păcate. Atent sunt doar la ocări. Așa e viața, nu prea senină.

— Câți ani aveți, maestre Chagall?

— Să lăsăm vârsta. Nu-mi place să vorbesc de ea. Cred că sînt bătrân. Destul de bătrân.

— Totuși, arătați splendid!

— Da? Păi… nu beau și nici nu mănânc mult. Vinul îmi place, însă numai cu măsură. E unul din cele mai bune lucruri de pe lumea asta. Nici șampania nu-i rea. Muncesc în patria șampaniei, o gust până și cu ochii — dar la băut nu mă prea încumet. Știi de bună seamă cum e după șampanie… Mă culc devreme. Aş vrea să lucrez seara, ba chiar noaptea, însă o supără pe nevastă-mea. Și-apoi, nu sunt fabricant de tablouri. Îmi pot permite, căci am talent.

— În viață sunteţi tot un neliniştit?

— Dintotdeauna am fost. Pe vremuri, mama îmi povestea că izbucnise în sat un mare incendiu tocmai când mă năşteam eu — şi, spre a ne salva, ne purtau pe amândoi de colo-colo, cu pat cu tot. Poate că din cauza aceasta sunt mereu neliniştit. Totuşi, veselia şi zâmbetul nu-mi lipsesc. Oamenii îmi sunt teribil de dragi; şi nu mă lamentez niciodată. Fireşte, mă întristez când citesc prin ziare toate câte se întâmplă în zilele noastre. Da, atunci sunt trist. Dar îi admir pe tineri.

— Cum vi se pare tineretul de astăzi?

— Doamne, cât îmi sunt de dragi tinerii! Dumneata însuți ești un tânăr; o, cât ești de tânăr, cu părul dumitale negru! Zău că sunt gelos uneori pe tineri. Azi, ei sunt nişte răzvrătiţi, înainte de primul război mondial, eram şi eu, cu Delaunay şi cu alţi prieteni. Purtam pantofi de culori diferite; eu, unul roşu şi altul albastru. Şi, dacă nu mă înşel, vestă verde. Făceam nişte tablouri groaznice, întoarse pe dos, cu personaje fără capete. Le iert totul tinerilor, până şi ciudăţenia de a-şi irosi timpul. Dar nu trebuie să uităm. Sunt atât de drăguţi!

— Îi preferaţi pe cei care muncesc?

— Fireşte. Trebuie să munceşti, să munceşti, să munceşti mereu. Nici o idee nu poate fi realizată fără muncă. Cât despre creaţia de artă, ea pretinde un aport de sută la sută. Nouăzeci nu e destul, înseamnă lipsă de talent. În orice meserie trebuie să munceşti până ţi se taie respiraţia. Trebuie să munceşti fără a pune condiţii. Nu pentru bani, ci pentru calitate. Viaţa are rost numai datorită calităţii. Cât de fericiţi

vor fi tinerii aceştia, când vor munci — şi încă bine. Azi poate tocmai asta le lipseşte niţeluş.

— Vremurile de astăzi…?

— Nu mă întreba. Îmi place şi mie să fac lucruri fantastice, tablouri, cărţi, poezii. Dacă-l scuipi pe unul între ochi, se spune azi că e ceva fantastic, deşi — după părerea mea — nu-i nici măcar interesant. Iar ziarele, radiodifuziunea, îţi spun mereu că undeva este ucis cineva! Însă foarte rar auzi la radio că s-a scris o poezie genială.

— Războiul încă există…

— Războiul. Da, războiul. De ce mai citim mereu Shakespeare? Şi Evanghelia? De ce nu-l privim pe Rembrandt? De ce nu preferăm muzeele, unde putem vedea astfel de lucruri? De pildă, la un concert se interpretează Mozart; pe urmă, ieşind din sală, te împiedici de un război. Mereu aceeaşi demenţă. Pentru ce muncim? La ce bun Mozart, Shakespeare, Biblia? Pentru cine? Cât timp pierdut fără folos, ce risipă de timp, atâta vreme cât mai există încă războaie!

— Pictura v-a înrobit încă din prima tinereţe, unde trăiaţi pe atunci?

— M-am născut la Vitebsk. Oraşul acesta e cunoscut doar pentru că Napoleon l-a cucerit, făcîndu-l una cu pământul. Vitebskul figurează adesea în tablourile mele. L-am văzut pe tata muncind din răsputeri pentru pâinea de toate zilele. Avea opt copii — și îmi dădeam seama că n-aş putea face la fel. Eram un elev bunicel, însă mă bâlbâiam. Odată m-a mușcat un câine și nu ştiam ce să fac. Un student mi-a arătat un desen alb-negru; l-am întrebat ce era aceea, iar el mi-a răspuns: poţi să mergi şi tu la bibliotecă, ceri un tablou şi-l copiezi. Aşa am început să smângălesc. Şi mi-am dat seama cât de mult îmi place treaba asta… Ei, dar n-o să-ţi istorisesc acum toată viaţa mea.

— Maestre, voi cita ceva din propriile dumneavoastră cuvinte. În 1910 spuneaţi: „Am sosit la Paris, călăuzit parcă de însuşi destinul meu. Năboiau din mine cuvinte ale încântării, mi se tăiase respiraţia, mă bâlbâiam. Cuvintele năzuiau să se desprindă din mine, străduindu-se să-mi risipească anxietatea pe care mi-o dădeau luminile Parisului’. Aşa aţi sosit in Franţa?

— Ei, da, a fost ceva miraculos. Pornit din Vitebsk, după o călătorie de patru zile, soseam în Gara de Nord. Cafenelele ticsite, nenumăratele lumini mă orbeau, luminile pe care le-au pictat impresioniştii. Delaunay, Monet. Eram orbit, pentru prima dată în viaţa mea. Şi am simţit că trebuie să trăiesc şi să mor în Franţa.

— Luminile Parisului s-au răsfrânt asupra vieţii şi a tuturor operelor dumneavoastră.

— Uluitoare lumini! În secolele XIX şi XX, artiştii din toate colţurile lumii au venit la Paris de dragul lor. Gândeşte-te la bietul Van Gogh. Scuză-mă că pomenesc de el. Însă tablourile lui sumbre şi umbroase au căpătat luminozitate după ce a venit încoace. Cu mulţi alţi artişti s-a întâmplat la fel. Dar nu vreau să-i enumăr. Critica nu e meseria mea.

— Ce-ar fi să spun despre arta lui Chagall că este logica din logică?

— Arta nu poate fi reală fără un dram de ireal. Am afirmat-o încă din tinereţe, în 1907, cînd m-au întrebat pentru ce pictez morţi pe o stradă şi un muzicant pe acoperiş: ce anume vreau să spun prin aceasta? Simţeam că frumosul se inversase. Nu-ţi pot explica, nu pot — dar o simt. Poate că Freud ar desluşi mai bine lucrurile. Apoi a venit Breton şi, odată cu el, suprarealismul. Dar — după cum îţi spuneam — dacă opera de artă nu conţine nici un element de dincolo de realul palpabil, atunci nu există nici realitate. Nu-ţi pot explica mai clar. Nu sunt teoretician.

— Pânzele dumneavoastră reflectă vise, elevaţie, dorinţe.

— Fireşte — de vreme ce ele ne alcătuiesc viaţa! Gândeşte-te cum arată planeta noastră! Plutim în aer — şi nu ne prăbuşim. Păi, un vis se cheamă asta? Nu ştiu. Când eram mic, aveam impresia că suntem urmăriţi. De aceea personajele mele au zburat spre cer încă înaintea cosmonauţilor. Aşa-numitul fantastic este necesar în viaţă, ca şi în artă, însă nu trebuie să forţezi nota. Suntem aidoma cum ne-am născut. Eu n-am tras nici o învăţătură din viaţă înainte de a mă fi căsătorit. Ori te naşti talentat, ori nu. Nici eu n-am frecventat universitatea pentru a învăţa ceva acolo, învăţătura se ia de la părinţi. Da, cred că aşa este. Şi, pentru mine, şcoala a fost casa părintească, tata, muncind din răsputeri, bându-şi ceaiul, răsucindu-şi ţigara, obosit; mama, gătind pentru opt copii — iată şcoala mea. Mi-am pictat totuşi tablourile, fără academie. Cum anume trebuie să desenezi? N-are a face; îmi place să desenez prost, e bine şi aşa.

— V-aţi caracterizat arta în câteva cuvinte. Credeţi că peste 200—300 de ani se va vorbi despre Chagall?

— A, dumneata pui nişte întrebări formidabile! Dar ce vrei să-ţi răspund?! Ciudat om, cu întrebările astea ale dumitale. Cine crezi că ar avea curajul să-ţi dea un răspuns? Un singur lucru vreau să spun. De ce nu s-ar păstra în muzee tablourile atârnate pe pereţi; de ce nu s-ar păstra, dacă nu intervin războaie, catastrofe, incendii, cutremure de pămînt?! Să nu-ţi imaginezi că vreau să mă laud. Un arhitect dăinuieşte şi el, vreo două sute de ani, în clădirea construită.

— Nu cred. Ca să se poată îndepărta de undeva un tablou, el trebuie mai întâi să fie așezat în acel loc.

— Ai dreptate. Nu pot vorbi despre calitate. Nu avem dreptul să vorbim despre calitate. Azi ne imaginăm poate că cutare sau cutare lucru este de-a dreptul miraculos — dar cine știe dacă peste cincizeci de ani mai face două parale? Nu la mine mă refer. Căci dacă ar fi să mi se întâmple una ca asta, m-aș răsuci de zece, de o sută de ori în mormânt, însă nu din modestie. Mai degrabă mi-aș zice că am avut un rateu miraculos. Oricum, nici vorbă de modestie din partea mea.

— Agreaţi cuvîntul „iubire“?

— Da, da, neapărat. Iubirea e unica politică. Ce altceva mai există pe lume? Prin iubire poţi realiza orice.

— În 1910, trăind în Bouche, în „stup“, eraţi liber ca Max Jacob şi ca Apollinaire. Dar acum?

— O, da. Eram foarte liber şi foarte bogat: 125 de franci pe lună. Ţin minte că la bancă mă întrebau dacă îi vreau în hârtii sau în aur… Eu ceream bancnote, zicând că altfel îi pierd. În aur, suma aceasta reprezintă doar cinci monede mititele cât unghia. Îmi era teamă să nu le pierd. Eram cel mai bogat om din stup. Modigliani, Soutin și ceilalți îmi băteau la uşă — ba unul, ba altul — zicînd: o, Chagall, hai să înghiţim un biftec. Sau cumpăram ficat de viţel — singurul pe care știam să-l gătesc ca lumea. Cendrars venea des și nu avea nici o lețcaie. Totuși, din când în când făcea rost pe undeva de ceva bani, îl invitam la masă. Cu un franc te puteai descurca. Lucram toată noaptea; ziua mi-o petreceam la expoziţii şi prin muzee. Doar noaptea mă duceam acasă şi lucram.

— Credeţi că Modigliani şi Soutin ştiau, puteau şti că vor deveni ceea ce sunt astăzi?

— Nu, nu; fireşte că nu! Însă, într-un fel, trăia în noi toţi, latent, presentimentul că vom deveni ceva, că vom fi cândva mari. De ce să nu mărturisesc? Ar fi o tâmpenie s-o neg. Îmi amintesc de Cendrars, spre exemplu, venea în stup să ne citească poezie. Poate din pricină că era un mare poet nu-l prea înţelegeam, dar simţeam — şi eu, şi ceilalţi — că va fi sau că vrea să fie cel puţin tot atât de consacrat ca Apollinaire… „Soir de Paris” nu-i tipărea imediat toate poeziile, însă el voia să devină mare. Iar pentru mine era. Max Jacob voia şi el să fie mare. Nu există artist, nu există poet care să nu-şi spună că într-o bună zi are să fie mare. Nu există. Căci, în acest sens, a fi mare echivalează cu perfecţiunea. Când eram şi eu în stup, Modigliani se ocupa de sculptură, nu picta. Când plecam la Berlin, el voia să lucreze în atelier. Îşi zicea şi el că va deveni mare, adică desăvârşit.

— Lucraţi mult?

— Da. Mă scol la opt. Trec în atelier, citesc, contemplu, pictez. Nu am multe tabieturi. Doar graba strică. Orice comandă mă face foarte nervos. Astfel de comenzi au fost, printre altele, tavanul Operei, sau vitraliile din Ierusalim și Metz. Mi se cerea să mă grăbesc.

— Un dicton îndeobște cunoscut spune: am venit la Paris să caut albastrul. Există aşadar anumite culori legate de anumite ţări?

— Da, da. Există culori legate de anumite ţări şi de anumite persoane. Albastrul îmi place. Nu ştiu de ce. Poate că te naşti legat de o anumită culoare.

— Ce aţi face dacă într-o bună zi vi s-ar cere, ca unui ziarist, o critică a operelor lui Chagall?

— Aşa ceva nu e cu putinţă. Pot să critic operele celorlalţi. Cred că le înţeleg destul de bine. Dar asupra propriilor mele lucrări nu mă pot pronunţa.

— Totuşi, nu aveţi un tablou preferat?

— Nu.

— Sunteţi mulţumit de plafonul Operei din Paris?

— Da.

— Pentru ce?

— Eşti un individ teribil! Sunt mulţumit, pentru că a fost o lucrare excepţional de amplă.

— N-aţi frecventat nici un fel de şcoală sau academie; tot ceea ce ştiţi, deci, aţi invăţat observând oamenii din stradă?

— Da. Acasă, la părinţi — şi mai apoi în Franţa. I-am văzut pe oameni muncind la piaţă; i-am urmărit în 1910, în 1911; metoda îmi plăcea. Şi-apoi, e destul să priveşti pânzele lui Chardin şi ale lui Monet. Pentru mine aceasta este Franţa. Minte îţi trebuie în materie de Monet şi de bucătărie franţuzească. Aceasta e arta.

— Vi se intimplă să fiți gelos?

— Da. Ai dreptate. Sunt gelos pe Mozart, pe Rembrandt, pe câteva din portretele lui Goya. Sunt gelos pe bătrânețea lui Tizian. Și sunt gelos pe tinerețea dumitale.

— Sunteți mai tânăr, mult mai tânăr decit mine…

*** Interviu realizat de Mike Ervin și publicat în România literară, 23 mai 1974

Pictorul a murit pe 28 martie 1985 în Saint-Paul-de-Vence, la vârsta de 98 de ani, și a fost înmormântat alături de ultima sa soție, Valentina “Vava” Brodsky Chagall, în cimitirul multiconfesional din Saint-Paul-de-Vence, Provence.