Poet şi pictor ucrainean, Taras Şevcenko a evocat ca nimeni altul lupta istorică pentru libertate a poporului său la jumătatea secolului al XIX-lea.
Cu toate că, din cei patruzeci şi şapte de ani ai zbuciumatei lui vieţi, doar treisprezece ani i-a trăit in libertate, activitatea sa literară și artistică a rămas în conștiința publică până astăzi
Născut într-un bordei de ţărani iobagi din satul Kirilovka din guvernământul Kiev pe 9 martie 1814, lui Taras Şevcenko îi plăcea să deseneze încă din copilărie. Uneori, pe câte o melodie auzită de la cobzarii ce hoinăreau prin satele Ucrainei, cânta încet propriile versuri, ca să nu-l audă cineva şi să râdă de el. De la cobzari şi de la bunicul său, viitorul poet a aflat istoria țării în care venise pe lume.
A învățat carte pe apucate, apoi a fost pe rând cioban, argat și ucenic la nişte zugravi. Din întâmplare, talentul i-a fost remarcat de unul din stăpânii săi, moşierul Engelhardt, care l-a prezentat pictorului Karl Bryullov, iar acesta l-a răscumpărat pentru suma de 2.500 de ruble. Astfel, Şevcenko a devenit un om liber și a fost susținut financiar pentru a studia la Academia de artă.
Prima lui carte de poezii, numită „Cobzarul”, a apărut în primăvara anului 1840 și conținea doar opt poeme. Se spune că odată, înnoptând într-un sat, după ce a cântat împreună cu ţăranii şi le-a citit din versurile sale, poetul le-a ascultat poveștile despre viaţa grea şi lăcomia boierilor.
— Vrem să ne luăm lumea în cap, i-ar fi spus unii dintre ei.
— De ce să faceţi una ca asta? Uitaţi-vă… Şi Taras Şevcenko a scos din buzunar un pumn de mei, a puse un bob pe masă şi a zis: ăsta e ţarul. Lângă acel bob a mai pus alte câteva şi a continuat: ăştia-s boierii, generalii, ofiţerii, popii şi ceilalți oameni ai lui. Toţi priveau aşteptând nerăbdători să afle ce avea să le mai spună poetul. Atunci tânărul a mai scos un pumn de boabe din buzunar, le-a presărat peste ţar şi a rostit: iar aceştia suntem noi, poporul.
Poemul Haidamaki (Haidamacii), publicat în 1841, l-a transformat pe Șevcenko într-un erou național. Atunci când Societatea secretă Sfinții Chiril și Metodiu, la care aderase și care milita pentru eliberarea țăranilor din iobăgie, a fost interzisă în 1847 din ordin imperial, poetul a fost arestat și trimis în exil și, deși avea interdicție de a scrie sau a picta, a creat în secret câteva poeme. Șevcenko a trăit pe rând în fortărețele militare Orenburg, Orsk și Novopetrovsk și a fost eliberat în 1857, stabilindu-se la scurt timp după aceea la Sankt Petersburg, dar a rămas sub supravegherea poliției până la moartea sa prematură.
Taras Şevcenko a încetat din viață pe 10 martie 1861, într-o cămăruță sărăcăcioasă, lăsând în urmă suma de 135 ruble și un număr impresionant de tablouri și versuri. Poetul a fost înmormântat inițial în capitala imperiului.
Dac-oi muri, într-un gorgan
Să mă-ngropaţi în taină,
Sub brazdele de bărăgan
Din draga mea Ucraina.
Să se deschidă-n depărtări,
Spre Nipru, alba cale,
S-ascult în adâncimi de zări
Cântările de jale.
Frații săi, Iosif şi Nichita Şevcenko, au vrut să-i respecte această ultimă dorință, de a-și găsi odihna în pământul natal. Legenda spune că în primăvara lui 1862, cei doi ţărani de curând eliberaţi din iobăgie s-au prezentat la oficialităţile oraşului Sankt Petersburg cu o jalbă scrisă frumos de un copist şi purtând două amprente în loc de semnătură. Petiţionarii solicitau aprobarea deshumării fratelui lor din cimitirul Smolensk, pentru că, au explicat, defunctul le-a lăsat scris în testament să fie înmormîntat pe malul Niprului, pe creasta unui deal numit Călugăresc.
Jalba nu a stârnit nici un fel de bănuială şi aprobarea a fost obţinută uşor, astfel încât, după două zile, catafalcul cu osemintele marelui poet a fost pus într-un vagon şi transportat pe noua linie de cale ferată Sankt Petersburg—Kiev. Spre surprinderea mecanicilor de locomotivă, la trecerea hotarului dintre Rusia şi Ucraina zeci de oameni au oprit trenul în plin câmp şi, fără nici o explicaţie, au dat sicriul jos din vagon. Mai mulți bărbaţi îmbrăcați în costume populare ucrainene l-au luat pe umeri și au pornit spre centrul Ucrainei. Călătoria a durat câteva zile, până când procesiunea a ajuns la Kaniv, pe malul Niprului.
Înmormântarea lui Șevcenko a fost neobişnuită pentru acele timpuri pentru că, pe lângă discursurile intelectualilor ucraineni, zeci de țărani au recitat într-un glas versurile marelui poet. Timp de câteva săptămâni, prin faţa mormântului străjuit de o cruce uriaşă au trecut mii de oameni din toate ţinuturile locuite de ucraineni și, pentru a evita
turbulențele, curtea imperială a hotărât ca regimentul de jandarmi din oraşul Uman să fie mutat cu tot cu cazarmă în târguşorul Kaniv, la poalele dealului unde se afla mormântul lui Şevcenko, cu indicaţia precisă de fi instalate în permanență santinele care aveau ordin să tragă în caz de revolte.
Trimit gândurile grele,
Marea mea durere,
Să le ducă-n lumea largă,
Vântul cu putere.
Să-ţi aducă din Ucraina,
Pe hurmuz de rouă,
Gândul meu până la tine,
Când cu lacrimi plouă,
Iar tu fratele meu drept,
Să le strângi mereu la piept
Şi vom fi pe lângă tine,
Ucraina şi cu mine.
Imaginea lui Taras Șevcenko a fost exploatată de propaganda bolșevică, poetul fiind considerat un premergător al luptei împotriva imperialismului țarist, dar a devenit, după căderea comunismului, un simbol al luptei naționale pentru libertate.
