În 1946, cartea “Elevul Dima dintr-a șaptea” l-a transformat pe Mihail Drumeș în cel mai citit autor pentru adolescenți ai momentului, poziție pe care a deținut-o pentru mult timp de atunci înainte în topul tinerilor cititori. Scriitorul a povestit mai târziu:
„Pe când eram elev în clasa a doua (cum ar fi azi clasa a VI-a) la Gimnaziul Ioniță Asan din Caracal, m-apucasem să scot o revistă școlară, „Carmen“. N-o tipăream la tipografie, costa prea scump.
O multiplicam în 150 de exemplare la șapirograf și o vindeam în recreație ca pâinea caldă colegilor din clasă și chiar celor din clasele superioare, iar târziu, când i-am mărit tirajul, o cumpărau și fetele de la școala profesională. De ce, zic, se vindea ca pâinea caldă?
Pentru că publicam întâmplări autentice din viața noastră școlară, fără a le literaturiza, un soi de scurte reportaje ale faptului divers, în care numele elevilor figura cu toată exactitatea.
…Anii s-au scurs pe albia timpului. Iată-mă student la facultatea, firește, de litere. Și acum scriam literatură, dar de astă dată o literatură descinsă din ficțiune. Din pricina asta, nimic nu mergea cum trebuie, totul se menținea pe de lături, undeva pe la marginea reușitei.
Căutam cu înfrigurare zi și noapte, noapte și zi, un subiect strașnic care să zguduie inerția publicului. În timpul acestor căutări fără găsire am citit amintirile din viața de elev ale lui D. D. Pătrășcanu, un scriitor prețuit din acea vreme. Сe-ar fi să scriu un roman al adolescenței, care-și trage seva din viața școlară? Cu aceste gânduri de jaf, adică la 100 de grade temperatură, m-am apucat să scriu romanul „Elevul Moroianu Adrian dintr-a șaptea“. Am să vă explic mai târziu de ce i-am schimbat titlul.
Am scris într-un an aproape trei sferturi din carte. Am scris sfârșitul (pentru că îmi plăcea mai mult), apoi câteva capitole de la început, câteva de la mijloc și am lăsat goluri pretutindeni, cu gândul că le voi umple ulterior, astfel ca acțiunea romanului să se închege rotund.
Cu acest ulterior nu m-am împăcat niciodată! În timpul elaborării, am recitit faimoasele amintiri ale lui D. D. Pătrășcanu. Nu-mi mai plăceau ca prima dată. Constatarea m-a pus nițel pe gânduri.
Ce fac?, îmi spuneam, n-am apucat pe un drum greșit? N-am mai scris un rând după aceea. Într-o bună zi, m-am dus întins la Liviu Rebreanu. În odăița lui de lucru în care abia încăpeau o masă și două scaune, am stat câteva ore de vorbă, în care timp am băut amândoi vreo 12 cafele în cești ca degetarul făcute chiar de scriitor la spirtieră, după principiul fiecare țigară cu cafeluța ei.
– Meștere, i-am spus, m-am apucat să scriu un roman, suportați să vă citesc un capitol, doar unul singur… A surâs îngerește, avea un surâs de bunătate pe care, dacă l-ai văzut o dată, nu-l mai uiți toată viața. I-am citit capitolul: “Insula fără nume”, cu scrisoarea lui John. I-a plăcut. Maestrul era sincer, cu sufletul deschis. De altfel, am descoperit rezultatul chiar pe fața lui luminată, fără să mai am nevoie de cuvinte, și atunci i-am citit alte trei capitole pe nerăsuflate.
Încurajarea lui Liviu Rebreanu mi-a aninat în spate încă un rând de aripi. În această stare incandescentă, am reluat lucrul, dar n-am reușit să înlătur toate golurile. Cum astupam unul, se ivea altul, și iar am pus manuscrisul de-o parte pentru un timp nedeterminat. La acest lucru, a mai contribuit și profesorul meu, criticul de mare prestigiu în acea vreme Mihail Dragomirescu, care, auzind că scriu un roman, s-a supărat foc.
– Lasă romanul, Drumeș, trebuie să te coci mai întâi cu schițe și nuvele, pe urmă să treci la roman. Voi, tinerii, inversați întotdeauna, săriți dincolo de cal.
Cam așa am făcut. În aceste împrejurări, „Elevul Dima” a rămas să mucegăiască în sertar, uitat și pricăjit. Poate l-aș fi pus la punct și trimis în librării, dar ce s-a întâmplat? Între timp, apăruse „La Medeleni“, trilogia lui Ionel Teodoreanu, și cum să ies peste “Medelenii”, care incendiaseră tot tineretul țării?
Nu, nu era momentul psihologic. Trebuie să mai așteptăm… Și după valuri de timp, care acoperiseră două decenii mari și late, în vara lui 1944 am rescris, la Balș, din nou și definitiv toată cartea, dospită și redospită în lunga ei perioadă de gestație, iar în 1946 am încredințat tiparului pe noul născut „Elevul Moroianu Adrian dintr-a șaptea”.
Desenatorul mi-a adus coperta. I-am reproșat pe loc: trebuie să te uiți cu telescopul ca să vezi titlul. Păi cum vreți să bag într-un rând 20 de litere? S-a mai pomenit așa ceva? Alegeți un nume scurt, ca să-mi încapă…
Hm, avea dreptate omul! Și amândoi am deschis o carte de telefon chiar la litera D.
– Elevul Dincă zice el.
– Nu, nu-mi place Dincă.
– Durma!
– Nici Durma!
– Dima, strigă desenatorul ca Arhimede în baie.
– Asta e, Dima!… Asta rămâne!
Și a rămas!… În text, Moroianu a fost pretutindeni înlocuit cu Dima..
Aceasta e, dragi cititori, în puține cuvinte, povestea trăită, dar nescrisă a elevului Dima…”
*** Oltul, septembrie 1969
