Mihail Drumeș, al cărui nume real a fost Mihail V. Dumitrescu, s-a născut pe 26 noiembrie 1901 în orașul Ohrida, la acel moment parte a Imperiului Otoman. Familia lui, care era de origine aromână, s-a stabilit în Oltenia, la Balș, unde adolescentul, ajuns la vârsta de 14 ani, a editat revista Licăriri, “revistă enciclopedică lunară pentru elevi și tinerime”. Publicația avea 16 pagini și era finanțată chiar de tatăl lui, iar cel care l-a încurajat să scrie a fost Paul Ionescu Pastion, un judecător local, el însuși scriitor, care a popularizat publicația și i-a convins pe oameni să-și facă abonamente. Adolescentul a urmat apoi liceul la Caracal și Craiova, obținând bacalaureatul în 1925.
Între anii 1924 și 1928, Drumeș a urmat Facultatea de Litere și Filosofie a Universității din București, apoi a primit postul de profesor de liceu.
Tânărul a debutat în revista Flamura în 1922 și a publicat volumul de nuvele și schițe “Capcana” în 1927, devenind ulterior profesor universitar și cronicar de teatru al ziarului Rampa din București.
În același an s-a înscris în Societatea Scriitorilor Români, apoi în Societatea Autorilor Dramatici. Trei ani mai târziu a publicat în foileton, în ziarul Dimineața, primul său roman, “Sfântul Părere”, care a apărut în același an și la Editura Cartea românească.
În 1932, Mihail Drumeș a scris, la invitația lui Nicolae Iorga, prima sa piesă, “Ioana d’Arc”, care a fost pus în scenă la Teatrul Național din Cluj. Romanul “Invitația la vals”, care a avut, de-a lungul timpului, 35 de ediții și un tiraj impresionant, a apărut în anul 1936 la Editura Vremea și, datorită succesului la public, a devenit unul dintre cei mai citiți scriitori din perioada interbelică. În anul 1938, a apărut romanul “Scrisoarea de dragoste”, iar în 1946, cartea “Elevul Dima dintr-a șaptea” l-a transformat în cel mai citit autor pentru adolescenți ai momentului, poziție pe care a deținut-o pentru mult timp de atunci înainte în topul tinerilor cititori. În 1967, Mihail Drumeș a fost primit în Uniunea Scriitorilor, în 1969 i-a apărut povestirea istorică “Iancu Jianu”, în 1974, Editura Albatros a publicat romanul “Arde Prahova” și trei ani mai târziu, Editura Ion Creangă a tipărit volumul “Povestiri despre cutezători”.
În 1937, revista Rampa, al cărei colaborator era, a publicat un interviu cu prolificul autor, în care a vorbit despre debutul literar, dar și despre povestea adevărată care l-a inspirat să scrie “Invitația la vals”.
“În literatură, mai mult ca oriunde, cunosc două feluri de oameni, demarcaţi cu o dezolantă precizie: cei care anunţă că vor scrie şi… cei care scriu.
Tapajul cel mai mare, se înţelege, îl fac cei dintâi. Ei au întotdeauna “pe şantier” patru, cinci lucrări, şi în fiecare toamnă apar “cu două deodată, dragă” .
Dacă totuşi nu apar nici măcar cu una, — fiindcă nu apar niciodată, — de vină sunt “măgarii de editori, domnule”.
“Auzi dumneata, să nu-mi aconteze o carte, mie!”
Şi se urcă subit cu acest mie absolut, inapelabil, la o altitudine ameţitoare, de unde privesc contemporaneitatea cu milă, spunând, cel puţin cu aerul lui Stendhal: “Voi fi cetit pe la 1980!”
Tare mi-e poftă să dau câteva nume.
.. Dar nu, fii pe pace amice! Fii pe pace, Escule care faci tabula rasa din toată literatura noastră perorând la un pahar cu apă în vitrina cafenelii!
Fii pe pace! Voi avea laşitatea să-ţi conced că procedeul meu s-ar numi “lipsă de tact”.
…Ştiu, ştiu. Nu eşti numai tu, Escule, în joc, ci e vorba de prestigiul însăşi al castei.
Să spălăm aşadar, mai departe rufele în familie, după toate regulile diplomaţiei geneveze. Cu atât mai la largul meu mă simt deci, când e vorba de a doua categorie, de cei cari scriu cu adevărat, fără a aclama “urbi et orbi”.
… Oameni cari nu sunt de găsit în fiecare zi la cafenea, — debitori ai chelnerilor, — dedându-se la aceea o prodiguă bîrfeală cancanieră, care nu spun că editorii sunt asasini, iar cetitorii “mizerie dragă, mizerie”, care, în sfârşit, nu-şi prelungesc boema cu deceniile, terorizând ministerele cu “Aşa l-aţi ucis pe Eminescu”.
Oameni cumsecade. Printre aceştia, se situează şi d. Mihail Drumeş care îmi dădea întâlnire tot la cafenea — fiindcă n-avem unde — de la o oră matinală, mai întâi, pentru a nu suporta examenul celor douăzeci de ochi întrebători de la masa consacraţilor, şi, pe urmă, “să fim în doi”.
— Domnule Mihail Drumeş, vorbeşte-mi despre începuturile d-tale literare.
— Am debutat în 1925, în revista craioveană “Flamura”, printre întemeietorii căreia mă număr, alături de N. I. Herescu, R. Bardeş, A. Pop-Marţian, Radu Gyr, Bănescu-Ulmu, Sever Anina şi alţii. Mă leagă amintiri frumoase de vremurile acelea de idealism şi entuziasm. Mai târziu, tot în editura “Flamura” a apărut primul meu volum, “Capcana”, care s-a bucurat de elogile unanime ale criticii literare. Aproape un an şi jumătate am fost cronicar dramatic al ziarului “Rampa” pentru Teatrul Naţional craiovean.
— Poţi să-mi spui ceva despre romanul “Sfântul Părere”?
— În vara anului 1929 făcându-mi vilegiatura pe malurile Bosforului, am dat gata în două luni romanul “Sfântul Părere”. Deoarece n-aveam un nume de circulaţie, m-am gândit că e mai bine să-l public mai întâi în foileton, într-un ziar de mare tiraj.
A fost primit şi de “Universul” şi de “Dimineaţa”, rămânând să apară în ziarul care-l va publica mai repede. Şi s-a grăbit “Dimineaţa”. În urma acestui fapt, m-a ocărât mult bietul Barbu Cecropide, care totuşi avea o inimă de aur.
Mai târziu, romanul a apărut în editura “Cartea Românească” şi s-a bucurat de un succes dublu: de critică şi de public, întrucât acum un an editura a tras o nouă ediţie.
— Care a fost prima d-tale incursiune în teatru ?
— Cu cariera de autor dramatic a mers ceva mai greu. Aş putea spune chiar greu de tot. Recunosc însă că sunt singurul vinovat de asta. Am vrut să încep prea devreme. Şi aceasta e o carieră de… maturitate. Pe când Davila era directorul general al teatrelor şi i se prezenta un autor cu manuscrisul respectiv la subsoară, îl întreba mai întâi ce vârstă are. Dacă nefericitul număra mai puţin de 30 de ani, nici nu se ostenea măcar să-i ia în cercetare lucrarea. Poate că avea dreptate: până nu cunoşti viaţa nu poţi să scrii teatru, căci n-ai ce să pui acolo.
Dac-aş fi ştiut la timp de procedeul lui Davila n-aş fi bătut zadarnic la atâtea porţi greu ferecate. Aş fi aşteptat pur și simplu împlinirea vârstei… dramatice.
Prima piesă am scris-o la… 16 ani, pe când erau în clasa IV liceală. Era o piesă istorică în 3 acte, Alexandru Lăpușneanu, dar care în afară de eroul principal n-avea nici o altă legătură cu nuvela lui Negruzzi. M-am documentat, nevoie mare, ba ţin minte că am venit într-adins la Bucureşti ca să cumpăr Letopiseţele lui Kogălniceanu. Am trimis-o comitetului de lectură al Teatrului Naţional din Craiova şi după o lună de înfrigurată aşteptare, m-am pomenit cu o telegramă, care m-a înnebunit complect, pe termen de încă o lună. Telegrama suna așa: (n-am s-o uit niciodată): “Lucrarea admisă cu elogii. Imposibilă însă reprezentarea ei deocamdată, din lipsă de personal”. Am uitat să adaug că tragedia mea avea peste o sută de personaje, iar bietul teatru craiovean abia număra pe atunci 17 actori şi actriţe.
Totuşi, directorul teatrului, răposatul Olteanu, mi-a dat o scrisoare de recomandație cu care am venit la profesorul I. Peretz, directorul de pe atunci al Naţionalului bucureştean. Cu acest prilej, am făcut cunoştinţă cu profesorul meu de mai târziu de la Universitate, Mihail Dragomirescu, care m-a încurajat, dar mi-a spus să… mai cresc. Se vede că şi el ştia de procedeul lui Davila.
Mai târziu, am încercat tot la Craiova, de astă dată cu o dramă modernă, “Rămăşagul”, care s-a şi pus în repetiţie, dar nu s-a jucat nici până azi.
După asta, am mai scris vreo zece piese, care mai toate zac în cartoanele tuturor teatrelor din Bucureşti. În materie de teatru, a scrie o piesă e cel mai uşor lucru. Greutatea începe abia după ce ai scris-o. Fără un nume şi mai ales fără relaţii, nu poţi pătrunde în teatru. E lege!
— Ţi s-a jucat, totuşi, “O crimă pasională”.
— Piesa asta am scris-o în 1929. I-am dat-o lui Puiu Iancovescu. Pe vremea aceea era în compania Bulandra. Mi-a dat toate asigurările c-o citește, mai ales că i-am destăinuit c-am scris-o special pentru el. Timp de doi ani, am alergat după rezultat, dar rezultatul a fost că nici până azi nu l-am putut determina s-o citească. Într-o zi, regretatul A. de Herz (pe atunci director al Naţionalului din Craiova) întâlnindu-mă, mi-a cerut piesa ca s-o joace la Craiova, “s-o verifice”, cum spunea el, şi apoi, dacă are succes acolo, i se deschide drumul şi poate fi jucată în Capitală. l-am dat-o, dar de jucat, n-a jucat-o, deoarece a trebuit să plece de la direcţia teatrului. În urma acestor insuccese, renunţasem la ea. Între timp, scrisesem o nouă comedie. În rolul principal îl vedeam pe Maximilian. Şi iată-mă înfiinţat în str. Str. Elefterie, în grădiniţa de o palmă a marelui nostru comic. Nici comedia n-a avut o soartă mai bună. I-am spus d-lui Maximilian că mai am şi alte piese, îngrozit, de perspectivele noilor torturi, mi-a spus să i le trimit mai târziu, peste două luni, când pleacă la moşie să-şi petreacă vacanţa şi când are timp destul s-o citească. Eu m-am gândit că nu face s-aştept încă două luni, şi i-am trimis printr-un om de serviciu piesa “O crimă pasională”, cu rugămintea s-o citească atunci când o pofti. Dar nu trece o săptămână şi-mi trimite vorbă că i-a plăcut lucrarea şi că va deschide stagiunea viitoare cu ea.
Ceea ce s-a şi întâmplat. Piesa a prins şi s-a jucat la Teatrul Regina Maria de 26 de ori, ceea ce pentru o inaugurare de stagiune tot e ceva. Critica dramatică şi în special criticii mai vârstnici mi-au adus elogii neprecupeţite. Confraţii din generaţia mea însă m-au înjurat ca la uşa cortului, mergând până acolo încât m-au acuzat pur şi simplu de plagiat.
Anul următor, în 1935, d. Zaharia Bârsan mi-a jucat “O crimă pasională” la Cluj. Tot d-lui Maximilian îi datorez şi asta. Am avut succes şi la Cluj, unde am avut parte de o distribuţie minunată. Sunt câţiva actori la Cluj, care ar face o deosebită cinste Teatrului Naţional din Bucureşti şi e de neînţeles cum elemente de valoarea lui Virgil Vasilescu, Voicu, etc., n-au parte sau nu vor să joace la Bucureşti.
– Dar despre noua d-tale lucrare, Ioana d’Arc, ce-mi poţi spune ?
— Când în 1926 am văzut Sfânta Ioana a lui Shaw, jucată la Teatrul Național, îmi venea să săr în sus de ciudă că autorului îi scăpaseră atâtea efecte de mare importanță. Niciodată o lucrare dramatică nu m-a contrariat, nu mi-a impus mai puțin ca această piesă. Una se juca pe scenă şi alta parcă aş fi vrut să se joace. Aici trebuia să fie aşa, dincoace altfel. Am să-i arăt eu lui… Bernard Shaw cum trebuie să trateze acest subiect de un dramatism inegalabil.
Şi m-am apucat să scriu o “Ioană” proprie. Nu ştiu cum am dus-o la capăt, dar ştiu că toată lumea mi-a dat la cap cu Shaw şi Schiller. E temerar să te lupţi cu forţa prestigiului sau să clădeşti pe domenii socotite că aparţin exclusiv altora.
Fără să afirm că lucrarea mea ar avea vreun merit şi dacă aş afirma-o eu însumi, sunt sigur că nu m-ar crede nimeni, susţin totuşi că Sfânta Ioana şi Fecioara din Orleans sunt cele mai slabe opere ale respectivilor Shaw şi Schiller.
Totuşi, Ioana d’Arc a mea se va juca la Cluj, în stagiunea viitoare şi va fi a treia sau a patra premieră a Teatrului Naţional de acolo. Am găsit la d. V. Papilian, el însuși un romancier şi autor dramatic de valoare, o largă înţelegere şi un preţios sprijin.
— Aşadar, cronologic, ajungem la noul d-tale roman “Invitaţia la vals” Care-i geneza acestei lucrări ?
— Subiectul romanului mi s-a furnizat de un fapt petrecut în realitate. Pe când eram student, locuiam la o bătrână proprietăreasă, văduva unui colonel. O chema Alexandra (ea e Alexa din roman, dar… întinerită mult). Toată casa era plină de fotografiile unei fete de o frumuseţe neobişnuită. O chema Virginia şi era fiica proprietăresei. Într-o zi mi-a destăinuit durerea ei. Virginia (în roman. Micaela) se măritase cu un tânăr profesor de liceu, dar după un an divorţase pentru a se remărita cu un funcţionar de la finanţe. Tânărul de asemenea se însură cu fiica unui politician şi ajunse deputat. Până aici toate bune. Virginia însă nu se putea consola de pierderea lui Traian (aşa-l chema pe primul ei bărbat). ÎI iubea, el, de asemenea, o iubea, şi, deşi ambii îşi întemeiaseră câte o căsnicie liniştită, deşi Traian avea perspective să ajungă un om de frunte prin calităţile de cari dădea dovadă, hotărâră să-şi curme zilele. Nu se știe nici până azi dacă hotărârea o luaseră printr-o prealabilă înţelegere, pentru că Traian se împuşcă trei zile după sinuciderea ei și fostei sale soţii nu lăsă vreun rând scris…
Drama s-a consumat în anul 1920 şi toate gazetele au scris despre ea coloane întregi.
Proprietăreasa, văzând că mă interesează atâta cazul, îmi povesti o mulţime de amănunte pe cari, în parte, le-am utilizat in roman. Dar cel mai semnificativ şi tragic dintre toate faptele relatate, era desigur acesta: soţul Virginiei, moştenind o însemnată avere, îşi cumpărase înainte de căsătorie o casă (chiar casa în care locuia gazda mea), iar după despărţire o dăruise Virginiei. Acest lucru m-a intrigat la culme. Cum, ce fel de om a fost acesta, care, despărţindu-se de soţia lui, îi constituie zester ca să se mărite cu altul, o casă care însemna toată averea lui?
Pe aceste schematice fapte de viaţă am ridicat zidăria romanului, împlinind lipsurile datelor ce-mi lipseau din propria mea fantezie.
Dar, afirm încă odată, cele mai multe lucruri sunt adevărate, petrecute în realitate… Mă gândesc ce figură va face buna mea gazdă dacă îi va cădea în mână romanul propriei ei dureri. Acest lucru îmi strânge inima, ca și cum aș fi comis o impietate dând în vileag taine cari nu trebuiau să vadă niciodată lumina tiparului.
— Ce proiecte literare ai?
— Multe. N-am mai apărut în vitrină de câţiva ani, dar asta nu înseamnă că în acest timp am stat degeaba. La toamnă voi publica, probabil tot la “Vremea” unde am găsit o caldă ospitalitate, un nou roman, “Jocul dragostei”, precum şi un volum de nuvele.
Actualmente, transcriu o piesă, “Năluca”, pe care intenţionez s-o prezint Teatrului Naţional. De rândul acesta experimentez o formulă nouă: realizarea psihologicului pe scenă, pe un singur plan. O încercare similară a mai făcut dramaturgul american O’ Neill, dar care scenic n-a prins întrucât, acţionând două planuri, dispersa atenţiunea spectatorului.
Mai am gata, mai de mult, o comedie satirică “Nae S. T. B.”, dar până acum n-am izbutit s-o plasez nicăieri, deoarece n-am găsit un director de teatru care să aibă curajul s-o joace.
În condiţiile nefaste în cari se dezvoltă literatura noastră dramatică este un blestem greu de îndurat să fii autor dramatic autohton. Ar fi o mană cerească pentru noi dacă s-ar lua iniţiativa înfiinţării unui Studio, anexă a Teatrului Naţional, unde să se joace numai piese originale. Dar nu mai mult de 7 reprezentaţii fiecare, ca să vină rândul şi altor piese. Cele cari ar înregistra un succes franc să fie obligator transportate pe scena Teatrului Naţional şi jucate acolo până la epuizare. În felul acesta ar avea posibilitatea să vadă lumina rampei circa 30 – 40 de lucrări pe stagiune. Dintre acestea e imposibil sâ nu se recruteze 3 – 4 succese categorice. Teatrul Naţional are mijloace băneşti şi rezerve actoriceşti suficiente ca să traducă în fapt fără greutate acest deziderat, cred, al tuturor autorilor dramatici autohtoni. Înfiinţând acest Studio Experimental, de care şi-a legat nu numai toate preocupările, dar i-a închinat însăşi viaţa, şi-ar lega numele pentru totdeauna de teatrul românesc.
Iată cetitorule, care este Mihail Drumeş scriitorul şi dramaturgul!
Spaţiul nu-mi ajunge — şi părerea mea de rău e mare să redau şi pe Mihail Drumeş omul.
Şi acesta este însă, tot atât de sincer, tot atât de modest, tot atât de calm, în aparenţă şi de tumultuos dincolo de ea. Aşadar, să se adauge la valoarea scriitorului aceea loială a omului.
*** Interviul a fost publicat în revista Rampa, martie 1937
Mihail Drumeș s-a stins din viață pe 7 februarie 1982 la București, la vârsta de 80 de ani, lăsând în manuscris numeroase piese de teatru și scenarii de filme pe care nu apucase să le tipărească. A fost înmormântat la Cimitirul Străulești II, unde se odihnesc și scriitorii Mihai Gafița, Teodor Mazilu, Gheorghe Tomozei, Alexandru Ivasiuc și Anatol Baconky.
rusu teodor / November 28, 2021
CE ADOLESCENT CARE A CITIT „ELEVUL DIMA ” POATE UITA UN ASEMENEA SCRIITOR ?
/
Contra / November 28, 2021
Mie nu mi-a placut!
/
tild / November 28, 2021
Mi-a placut desi nu eram tocmai adolescent cand am citit-o. Scrisa cu umor, sintetizeaza toate amintirile noastre, bune si rele, de cand eram pe bancile scolii.
/
Elena / February 9, 2022
,,Invitatia la vals”,este una dintre cele mai frumoase cărți.Mi-a placut foarre mult.
/
Breniuc Gherghina / February 9, 2022
Preferata mea este “Invitatie la vals” . Este una dintre cele mai frumoase povesti de dragoste pe care le-am citit. O recomand!
/
Miza Palaghiu / October 7, 2022
Multumim pentreu tot!
/