HomeVizionariiScriitoriLiviu Rebreanu, în dialog cu… Tudor Mușatescu

Liviu Rebreanu, în dialog cu… Tudor Mușatescu

Liviu Rebreanu
DS TW

Liviu Rebreanu a fost, pentru mulți scriitori, un model și un protector în lumea literară interbelică. Presa epocii este bogată în interviurile pe care romancierul le oferea mai tinerilor confrați, dar cel publicat în 1928 de revista Rampa este special și datorită autorului: gazetarul care îl intervievează pe Rebreanu este viitorul dramaturg Tudor Mușatescu.

„Era imediat după război. Abia acceptat în paginile revistelor literare, mă simţeam dator să-mi iau în fiecare zi „schwartzul” la Capşa, ca orice poet care se respectă. Nu cunoşteam, nici măcar din vedere, pe «maeştrii» scrisului românesc.

Acolo însă îi puteam găsi aproape pe toți, mă puteam simţi oarecum alături de ei încorporându-mă şi eu — cu de la mine putere şi pe cont propriu — în acel impresionant şi tulburător “Ai noştri”…

Într-o zi, am văzut intrând pentru prima dată pe un domn voinic, falnic, cu pălărie mare, cu păr de aluminiu şi fața tânăra, rasă americăneşte… Nu-l cunoșteam. Ne-am încrucişat în ușă și am profitat de ocazie ca să-mi aprind ţigara de la el.

Când am ieșit, un confrate de-al meu (nu de-al lor) m-a întrebat cu admiraţie:

— Ce vorbeai la uşa cu Rebreanu?

— Cu cine?

— Cu Liviu Rebreanu…

— Eu?

— Tu! Adineauri, în uşă, când ți-ai aprins ţigara de la el…

— Aaaa! Cu Rebreanu?… Ce să vorbesc, m-a întrebat ce mai fac, ce mai scriu… Mă apreciază foarte mult… Mi-a vorbit de ultima mea poezie…

— I-a plăcut?

— O știe pe din afară… Mi-a spus chiar câteva versuri din ea.

În ochii confratelui meu, care avusese în aceeași revistă cu mine, pe aceeași pagină, o poezie, licărea invidia…

— Trebuie s-o fi citit și pe-a mea…

— Sigur… Nu mi-a spus însă nimic de ea… Nu i-o fi plăcut!

Şi după ce confratele meu plecă, cu buzele livide de ciudă, intrai din nou în cafenea pentru a face cunoştinţă, în felul meu, cu d. Liviu Rebreanu…

Urcând scările imobilului din str. Popa Tatu 85, unde locuieşte d. Rebreanu (Doritorii sunt rugaţi a nu nota adresa) îmi aminteam de această întâmplare şi mă gândeam să i-o povestesc înainte de a începe interviul…

Dar am început să vorbim despre alte chestii la ordinea zilei şi am uitat.

Domnul Liviu Rebreanu se ocupă de aproape de ultimele evenimente din lumea teatrală şi artistică. Le cunoaşte pe toate şi le judecă binevoitor pentru toţi, ca şi cum ar dori câştig la câteși patru ponţii unei mese de pocker.

Discutăm despre “Cazul Iancovescu”, despre succesul lui “Fritz” şi al „Nunţii cu repetiţii”, despre fostul viitor Teatru al Autorilor Dramatici Români, despre… despre… despre…

—Mi se pare că v-am întrerupt din scris, domnule Rebreanu?

— Nuuu…

—Văd pe birou o pagina începută proaspăt și tocul alături, cu pana udă de cerneală…

— N-are nicio importanță…

Îmi pare rău că sosirea mea a întrerupt pe d. Rebreanu din scris…

A întrerupe pe un scriitor când scrie, singur, cu gândurile în pumni, în faţa foilor albe, ca să-i iei un interview, este tot atât de nepotrivit ca şi când ai întrerupe pe un credincios din ruga lui în faţa icoanelor ca să-l întrebi cât e ceasul sau ca să-i ceri o batistă împrumut.

Dar d. Liviu Rebreanu n-a luat în consideraţie sacrilegiul şi, jovial şi binevoitor ca totdeauna, s-a așezat Ia birou, în așteptare.

— Dar cu hârtiile alea ce faci?

— Scriu pe ele ceea ce o să-mi răspundeți dvs.

— Prin urmare nu e de glumă cu d-ta?

— Nu.

— Și ce vrei să-ți spun? Haz ai, dom-le ! Poftim, întreabă-mă!…

(…) Printre primii scriitori pe care i-am cunoscut în Bucureşti, a fost Ilarie Chendi. Într-o zi, având o bucată în buzunar, Chendi mi-a spus: „Du-te şi citeşte-o la cenaclul lui Mihalache Dragomirescu”.

Cenaclul ăsta, al „Convorbirilor Critice”, era singurul cerc literar activ, pe-atunci, prin 1908- 1909.

Liviu Rebreanu
Liviu Rebreanu si fiica sa, Puia-Florica

Conducătorul lui era dl. Mihail Dragomirescu şi, luându-mi inima-n dinţi şi manuscrisul în buzunar, m-am dus la d-sa şi i-am spus cum stă chestia cu mine.

Foarte binevoitor, mi-a răspuns :

— Vino şi dumneata astă-seara la mine fiindcă tocmai e şedinţă. Ai să-i cunoşti şi d-ta, au să te cunoască şi ei. Adu şi o bucată de-a dumitale s-o citim…

— La ce oră să viu ? am întrebat eu, obişnuit cu punctualitatea străinătăţii din care descinsesem…

— Apoi… aşa… cam pe la opt…

La opt fără cinci — în seara aceea — eram în faţa porţii. La opt punct sunam…

Domnul Dragomirescu mă întâmpină cu şervetul la gât, foarte jenat…

— A! Dumneata? Ai şi venit?… Încă n-am luat masa…

Şi neavând ce să facă, mă pofti și pe mine la masă… Acolo mai erau şi alţi invitaţi, scriitori, dintre favoriţii cercului.

Atunci am cunoscut pe Minulescu, care cânta seara după masă cântece apăşeşti, fiindă venise de curând de la Paris, pe Cincinat Pavelescu, cu epigrame şi paraepigrame, pe Gârleanu, pe Corneliu Moldovanu, pe Davidescu, pe Nanu şi pe Alexandru Stamatiad.

Ăştia toţi erau „maeştrii” cenaclului.

Ciurucurile, începătorii — cărora am fost afectat şi eu — veneau după masă… Erau printre ei Sorbul, Săulescu, Gregorian şi alţi câţiva.

Şedința literară a „Convorbirilor” avea loc seara, după masă.

Se citeau diferite „opere” de-ale participanţilor, se schimbau opinii critice, se recunoşteau talente şi se lansau scriitori şi volume.

Stamatiad, Minulescu şi cu Davidescu, erau revoluţionarii cenaclului. Şedeau de-o parte, într-un colț, și refutau „vechile tipare”.

Printre cei contestaţi de revoluţionarii „Convorbirilor”, cel mai aprig era Eminescu.

Mi-aduc aminte că — chiar atunci, în prima seară a participării mele la şedinţele cenaclului— d. Mihalache Dragomirescu a propus o lectură din Eminescu, pentru dovedirea acuzaţiilor pe care i le aduceau revoluţionarii.

Nu-mi aduc aminte ce anume bucăţi s-au citit. Ştiu însă că revoluţia a căzut, căpeteniile ei recunoscând eroarea lor şi valoarea poetului.

Eu aşteptam cu mare emoţie ca d. Mihalache Dragomirescu să citească şi bucata mea pe care i-o înmânasem discret.

Se făcu însă, unu… două… şedinţa se ridică şi bucata mea nu se citi.

Am plecat foarte impresionat. Nu ştiam ce să cred şi fel de fel de presupuneri îmi chinuiau mintea.

A doua zi de dimineaţă primii însă o carte poştală de la d. Dragomirescu în care îmi spunea că, neavând timp să citească bucata mea înainte de a o prezenta cenaclului, nu voise să mă expună unui eşec. Că, citind-o ulterior, îi găseşte calităţi şi o va publica în “Convorbiri”, unde a şi apărut.

O amintire despre Vlahuță

Am văzut în interviurile pe care le publică „Rampa” că majoritatea celor interogaţi aveau întinse cunoştiinţe în lumea scriitorilor, artiştilor şi actorilor mari. Unii cunoşteau personal pe Eminescu, alţii au fost prieteni cu Caragiale, unii vorbeau de Matei Millo şi de Alecsandri, iar alţii ar fi fost în stare să spună chiar, într-un moment de antrenare, că au fost colegi de bancă cu Heliade Rădulescu…

Eu n-am cunoscut pe niciunul dintre scriitorii mari, afară de Vlahuță. Și pe el, l-am cunoscut după război.

Eram cu Nichifor Crainic când l-am întâlnit.

Crainic prezentându-mă, i-a spus:

— Uite, îți prezint pe Rebreanu… Ăsta e Liviu Rebreanu, prozatorul…

Vlahuţă îmi strânse mâna cu prietenie…

— Da… da… Ştiu… ştiu… îl cunosc… şi adresându-mi-se mie:

„Foarte frumoase poezii faci… Mi-au plăcut mult de tot”. Nici până astăzi nu ştiu dacă Vlahuţă a făcut o ironie sau o gafă.

Ziarist și cronicar dramatic la Rampa

După început, a mers foarte greu. Eu n-am avut norocul unor succese imediate, ca alţi colegi ai mei, ca Herz şi Eftimiu, spre exemplu. Ei erau faimoşi, celebri şi eu, nimic…

Numai într-un cerc foarte restrâns de scriitori parcă mi se recunoştea „ceva”. Dar era atât de puţin şi-atât de discret!

A trebuit dar să mă apuc de gazetărie. La „Rampa” aceasta — în paginile căreia combaţi dumneata zilnic, — am început şi eu să combat…

Făceam „Cronica Dramatică”. Mă specializasem în „Cronica Dramatică” pentru că marea mea pasiune de teatru nu mă părăsise nici atunci, cum nu m-a părăsit nici până astăzi şi urmăream toate spectacolele de-atunci, cum le urmăresc şi pe cele de azi.

De aceea scriam eu „Cronica”. Şi-apoi, cronica dramatică de azi e excesivă în a critica… însă pe vremea când am început s-o scriu eu la „Rampa”, toți actorii erau geniali, toate piesele, capodopere. Nu era obiceiul să se spună nimic rău despre ei și despre piesă în cronici.

Eu, însă, am început să procedez altfel… Să «înjur» cum se zice obișnuit în materie, ori de câte ori mi se părea că așa trebuie să fac.

Din această cauză nu erau puţini cei care ziceau despre mine: „Uite-te, domnule! A venit boanghinul să ne facă nouă zile fripte”.

Atunci erau în redacţia „Rampei”, M. Sorbul, Săulescu şi cu mine.

Secretar de redacţie, era, mi se pare, Matei Gheorghiu. Colaborau Vinea, A. de Herz şi Irimescu-Cândeşti, ăsta cu „afacerea petroliferă”.

Camil Petrescu debuta sub iniţialele K. Mill.

Pe lângă ăştia, mai scriau şi fruntaşii literaturii de pe atunci.

Păstrez colecţia „Rampei” din vremea aceea şi ţin foarte mult la tot ceea ce am scris în paginile ei…

Cam în acela timp cu activitatea mea de „cronicar dramatic”, desfăşuram şi o alta de „redactor literar” şi „redactor de politică externă a ţărilor subjugate” la ziarul Ordinea.

Eram plătit cu 60 de lei pe lună.

Liviu Rebreanu

Retribuţia mea de ziarist era, bineînţeles, insuficientă nevoilor mele… Duceam, prin urmare, o existenţă muncită greu, fără a avea totdeauna asigurată ziua de mâine.

Aşa sunt însă suferinţele oricărei vieţi de scriitor care nu are alte venituri în afară de munca lui şi cred că numai prin astfel de suferinţe poate ajunge vreodată să se realizeze.

Nu-mi fac niciun fel de onoare sau de ruşine din a spune că am îndurat mult în viaţa mea de scriitor, pentru că am îndurat alături şi la fel cu cel puţin 80 la sută dintre colegii mei.

Am impresia însă că noi priveam lipsurile şi nevoile toate cu mai mult stoicism decât colegii noştri mai tineri de azi.

Foarte mulţi dintre aceştia îşi închipuie că dacă au scris o poezioară sau o nuvelă trebuie numaidecât răsplătiţi cu bani şi glorie.

Nu sunt puţini cei care vin şi spun: „Aşa aţi făcut şi cu Eminescu. Aţi lăsat să-l sugrume mizeria”.

Omul care vrea să reuşească în cariera grea a scrisului care este, poate, una dintre cele mai puţin rentabile cariere, trebuie să fie pregătit ca să reziste tuturor neajunsurilor.

Talentul e ceva aşa de insezisabil, atât de greu de judecat, încât trebuiesc o mulţime de împrejurări, o sumedenie de încercări, ca să-l poţi recunoaşte şi să te poţi fixa asupra lui.

Din neajunsurile şi suferinţele mele personale, nu regret nimic.

Toate mi-au fost necesare, toate mi-au folosit ca să-mi înmulţesc cunoştinţele de viaţă şi de oameni.

Am învăţat ceea ce se numeşte pătrunderea psihologică şi-am mai învăţat încă să păstrez o perfectă seninătate în faţa vieţii oricum s-ar manifesta ea…

Un singur regret am păstrat, totuşi, din epoca aceasta a vieţii mele literare.

Acela că în şase ani de zile, de la 1909 la 1915, n-am putut să scriu decât zece nuvele adunate în volumul „Golanii”, apărut în 1916.

Dacă viaţa mea ar fi fost mai uşurată, dacă colegii mei care aveau conducerea vieţii literare de pe atunci ar fi avut mai multă încredere în mine ca scriitor, aş fi scris, poate, un roman ori două în tot acest timp.

Abia când am putut ajunge să am o independenţă materială, m-am putut consacra complet scrisului…

Şi-atunci mă gândeam cu părere de rău la cei șase ani pierduţi ca să spun în cronici „D-l X. a fost bine, d-ra Igrec, în notă”, etc.

Toate se întorc însă spre un bine şi un folos.

Toate sunt, cu siguranţă, dictate de undeva şi au un rost pe lume.

Toate contribuie spre o îmbunătăţire a aluatului sufletesc al omului.

În cei şase ani — fărâmiţaţi în pagini de gazete — am fost amestecat complet cu viaţa şi asta o să-mi folosească până la moarte, în tot ce voi face şi în tot ce voi scrie.

(…)

— Dintre prozatorii români, Mihail Sadoveanu e autorul meu preferat.

Eu, ţi-o spun drept, cred că Sadoveanu este un scriitor mare. Şi să-ţi motivez de ce. Fără discuţie că, din anumite puncte de vedere, Odobescu, Creangă, Caragiale, pot fi socotiţi scriitori mai mari decât el.

Dar scriitorul mare, după părerea mea, este numai acela care izbuteşte să creeze complet o lume nouă… Şi Sadoveanu e prozatorul român — printre puţinii — care a izbutit acest lucru şi, faţă de toţi, el aduce un plus considerabil: se sprijină pe o operă mare şi calitativ, şi cantitativ.

Cartea preferată

— Mă întrebi ce carte prefer? Uite-o colo pe birou. Cartea aia groasă cu scoarţe negre…

E o carte în care se află toată înţelepciunea lumii, trecută şi viitoare… N-o ţin niciodată în raft… Îi zice BIBLIA…

Rebreanu

Biblioteca specială

Toată lumea citeşte. Poate că exagerez afirmând aceasta. Poate că spun prea puţin (s-ar putea spune că toată lumea citeşte mult…) Fapt cert este că în viaţa fiecărui individ (iar mi se pare că exagerez) biblioteca ocupă un loc oarecare. Că unele biblioteci se compun din aventurile lui „Raffles” sau din suferinţele acelei faimoase „Dispărute în noaptea nunţii”, ori din colecţia completă a clasicilor lumii, nu interesează. Fiecare citeşte ceea ce îi permite mintea să înţeleagă şi gustul să aprecieze.

Dar din toate lecturile unui om — fie pe bază de roman foileton sau pe Critica Raţiunii Pure — se alege o bibliotecă specială.

Un mănunchi de cărţi pe care nu te mulţumeşti să le deschizi numai odată.

Un mănunchi de cărţi în care te uiţi des, ca la un tablou preferat…

Am căutat să aflu, vag, din ce autori şi-a populat domnul Liviu Rebreanu biblioteca sa specială şi iată ce-am aflat!

Dintre cei mai vechi: Balzac, Flaubert, Dostoievki, Dickens…

Dintre cei noi: Thomas Hardy, Thomas Mann, Merejkovski, Joseph Delteil (ăsta mai ales).

Domnul Rebreanu îşi mărturiseşte cu greu preferinţele. Ţine secret, cum se zice… Totuşi, cei numiţi au evadat, în cursul convorbirii noastre, din hrubele discreţiei d-sale.

Domnul Rebreanu se plimbă cu paşi mari, măsurând birou. Mă gândesc la o întrebare pe care am pus-o de curiozitate multora din cei pe care am avut cinstea să-i intervievez.

Întrebarea e asta: Dacă ar fi să vă începeți viața de la început, cunoscând pe cea care aţi trăit-o, tot cariera asta aţi alege-o?

O formulez. Domnul Liviu Rebreanu se întoarce brusc și îmi răspunde hotărît:

— Tot asta aș alege! N-aş vrea să mă fac nimic altceva decât scriitor, nici a doua oară…, apoi continuă să se plimbe prin birou…

Toți cei cărora le-am pus această întrebare, mi-au răspuns la fel: Tot asta m-aș face!

(…)

— În afară de literatură, ce altceva vă pasionează?

— Medicina. Ți-am spus că, încă din copilărie, voiam să mă fac doctor. Dragostea asta pentru medicină mi-a rămas până astăzi. Înainte de război am vrut să mă înscriu la facultate… După război chiar, puțin mi-a lipsit ca să nu ajung student în medicină… Voiam să studiez medicina ca să mă pot apropia de biologie, de începuturile vieţii, pentru că trebuie să-ţi fac o mărturisire.

Pe mine m-a chinuit şi mă chinuie şi astăzi întrebarea aceea banală: De unde venim şi unde mergem?

Pentru acest lucru, deopotrivă cu Teosofia, mă interesează medicina în părţile ei care ating viaţa şi cele dintâi începuturi ale ei. Dar…

S-a făcut târziu. Amurgul timpuriu şi-a semnalat prezenţa la ferestre încercănându-le sub draperii de umbră… Îmi strâng notiţele şi pun domnului Liviu Rebreanu o ultimă întrebare:

— Aveţi o fotografie? La asta nu se aştepta. Rămâne o clipă pe gânduri, apoi mărturiseşte zâmbind:

— N-am… Am, dar nu am aici. Am de un an nişte poze la un fotograf şi, fiindcă veni ocazia asta, am să mă duc acuma să le iau…”

*** Autorul interviului publicat în revista Rampa din octombrie 1928 este Tudor Mușatescu

Prima fotografie: Nunta fiicei lui Liviu Rebreanu, Puia-Florica, cu sublocotenentul Radu Vasilescu. Nașii cuplului au fost Iuliu Maniu și Elena Coșbuc, văduva lui George Coșbuc.

DS TW
Latest comment

leave a comment