Romanul lui Alexandre Dumas are ca punct de plecare un dosar al poliţiei pariziene din timpul Restauraţiei al cărui personaj principal era pantofarul Pierre Picaud.
Revista franceză “Historia” a redat în anii ‘70 conţinutul arhivelor care au servit ca sursă de inspirație pentru celebra carte de aventuri care a văzut lumina tiparului în anul 1844.
POLIŢIA OPREŞTE O NUNTĂ
Anul 1807. Imperiul francez are trei ani, iar împăratul se îndreaptă spre apogeul gloriei sale. Este anul când, după nenorocul trecător de la Eylau, a patra coaliţie antinapoleoniană este zdrobită prin bătălia de la Friedland, Prusia este învinsă, iar Rusia este neutralizată prin pacea de la Tilsit. Napoleon îşi poate concentra forţele împotriva Angliei.
Paris, cartierul Halelor
Tânărul pantofar Pierre Picaud este logodit cu Marguerite şi abia aşteaptă să devină fericitul ei soţ şi, mai cu seamă, fericitul posesor al zestrei fetei, care era destul de mărişoare. Bărbatul este arestat însă în urma unui denunţ, sub acuzaţia de complot împotriva imperiului. Astfel de fapte nu erau o raritate în vremea aceea, în climatul de corupţie adus de ascensiunea noului regim. Pe de altă parte, francezii, deşi l-au iubit pe tânărul general patriot Bonaparte, începeau să simtă tot mai dureros costul aventurilor lui militare şi conspiraţiile, inspirate de englezi şi regalişti, găseau deseori teren favorabil.
Organele de represiune încurajau denunţurile chiar cu riscul de a aresta nevinovaţi, situaţie ce înlesnea şi rezolvarea unor răfuieli personale. Acesta a fost cazul autorilor denunţului, se pare mincinos, contra lui Picaud. Era vorba despre cârciumarul Mathieu Loupian şi doi prieteni ai lui, Solari şi Chaubard.
Au trecut opt ani. Toată lumea ştie că Picaud a murit la ocnă. Tot ce dorise el în ajunul arestării, adică mâna şi zestrea Margueritei, a obţinut Loupian, autorul denunţului. Afacerile îi mergeau bine, dar deodată necazurile încep să se abată ca grindina asupra familiei Loupian. Mai întâi s-a confruntat cu problema creată de fata cea mare, Thérése (cârciumarul avea doi copii din prima căsătorie). Sedusă de un individ certat cu legea, ea a rămas însărcinată şi Loupian a trebuit să facă nunta în pripă, pentru a scăpa de ruşine.
N-a scăpat însă, deoarece curând ginerele, fost ocnaş, a plecat şi dus a fost, fără să i se mai ştie de urmă. Pentru a fugi de ochii batjocoritori ai vecinilor, Thérèse s-a retras, însoţită de mama ei vitregă, la țară, la Aulnaysous-Bois, unde Marguerite, logodnica de odinioară a pantofarului Picaud, avea o mică proprietate.
Într-o duminică seara, după ce a fost, ca în fiecare săptămână, să-şi vadă soţia şi fiica, Mathieu Loupian se întorcea acasă, cu brişca. Ajungând pe Boulevard des Italiens, unde-şi avea casa şi localul, vede mai întâi o forfotă neobişnuită şi apoi luminile unui incendiu. Neliniştit, dă bice calului, soseşte acasă în goană şi nu mai găseşte decât mormane de jăratic şi cenuşă. Din spusele băiatului de prăvălie Prosper, abia scăpat cu viaţă din flăcări, ca şi din cele ale câtorva vecini, reise că focul n-a izbucnit din întâmplare, căci au fost numărate nouă focare de incendiu.
Ancheta a stabilit fără putinţă de îndoială că incendiul a fost provocat; pivniţele, prăvălia de la parter şi etajul s-au aprins deodată, ca şi dependinţele din curte. Nenorocitul cârciumar simțea că îşi pierde minţile, nu numai de durere, muncindu-se să priceapă cine şi de ce l-a lovit. Iar necazurile au curs în continuare. Loupian nu era decât chiriaş; proprietarul s-a arătat neînduplecat, nu i-a lăsat nici un fel de răgaz şi s-a adresat tribunalului.
Loupian a pierdut procesul şi, ca urmare, toţi banii ce îi mai rămăseseră. Mai rămânea casa din Aulnay-sous-Bois. Cu banii obţinuţi din vânzarea ei, a cumpărat o cârciumioară modestă în Rue Saint-Antoine, unde s-a stabilit cu nevasta, cei doi copii şi cu Prosper, băiatul de prăvălie. Aici, în vara anului 1816, Thérèse a născut un copil mort.
În răstimpul celor povestite mai sus, a murit Chaubard, unul dintre cei trei denunţători din 1807. Asasinatul a rămas învăluit în mister, Chaubard a fost găsit mort, înjunghiat, într-o dimineaţă, pe Pont des Arts. Aşadar acum, în 1816, mai erau în viaţă doi dintre denunţători: Loupian şi Giulem Solari, de meserie pălărier.
În cârciuma mizeră din Rue Saint-Antoine, Loupian servea la tejghea împreună cu Prosper, care acum „făcea parte din familie”, cum spunea Marguerite. Într-o seară, pe la începutul lui august, cei doi bărbaţi jucau pichet împreună cu pălărierul Solari. Partida s-a terminat, era târziu. Matahala de pălărier a împins cărţile deoparte, a dat paharul peste cap şi s-a uitat la pendula atârnată deasupra tejghelei:
– Mă car! Altfel cocoana mea o să intre la idei…
Cum a ajuns acasă, pe Solari l-au apucat niște junghiuri groaznice la stomac. S-a zbătut în chinuri toată noaptea și a murit până în zori. Otrăvit! Pe lângă durerea de a pierde un prieten vechi, altă spaimă s-a lăsat acum pe capul cârciumarului. Dacă ar fi bănuit de otrăvirea lui Solari, l-ar aștepta ocna sau ghilotina. De data asta, însă, s-a ales numai cu spaima.
La înmormântare, altă dandana. Sicriul era aşezat în curtea atelierului de pălării, înconjurat de flori şi de fum de tămâie, vegheat de văduvă şi de cei patru orfani. Deodată, cineva observă că pe pânza cernită de pe coşciug e agăţat un petic de hârtie pe care se putea citi: Numărul Doi.
A mai trecut o lună. Suntem în septembrie, tot în 1816. E o noapte ceţoasă, una din acele nopţi în care burghezii parizieni stau zăvorâţi în casele lor. La colţul dintre Rue des Francs-Bourgeois şi pustia Rue de Sévigné, cinci vlăjgani de 18 – 19 ani îşi fac de lucru la uşa unui debit de băuturi spirtoase. Ca anunţată, poliţia apare tocmai la timp. Patru dintre cei cinci derbedei izbutesc să scape cu fuga, iar al cincilea este prins. Spre deosebire de ceilalţi, nu e îmbrăcat în zdrenţe, este chiar elegant, ca un fante de mahala. Tremură de groază şi se bâlbâie. Agenţii îl iau la întrebări.
– Numele!
– Loupian, Eugene…
La percheziţie, din buzunarele lui ies la iveală nişte tacâmuri de argint şi două medalioane de aur. De unde le are? Nu ştie, nici măcar nu ştia că sunt acolo. Aşa declară Loupian junior, iar poliţiştii se prăpădesc de râs.
– Au apărut aşa acolo, la tine-n buzunar, şi tu habar n-aveai, nu-i aşa?
– Băieţaş, dacă și la proces o să te aperi la fel, ocna te mănâncă. Găsește şi tu vreo minciună mai de soi.
Făgăduirile lui Loupian-fiul sunt zadarnice. Judecătorii preferă probele furnizate de poliţie şi îl condamnă la 20 de ani de muncă silnică.
Inexplicabila succesiune de lovituri îl frământă pe Mathieu Loupian. Oare toate acestea pot fi puse numai pe seama întâmplării? Este iarna anului 1816, restauraţia este încă la început, după a doua abdicare a lui Napoleon. „Teroarea albă” bântuie, regaliştii n-au uitat setea de răzbunare. Bourbonii şi-au învăţat lecţiile tragice ale monarhiei absolute. În acele zile tulburi, cine se mai înduioşează de soarta unui obscur cârciumar de mahala?
Au trecut zece luni de la moartea lui Chaubard; patru, de la cea a lui Solari. Din cei trei, mai trăieşte unul singur. Mathieu Loupian rătăceşte pe străzi pustii. L-a prins seara prin împrejurimile palatului Tuileries. La un colţ îi răsare în faţă un om mascat, înfăşurat in pelerină. Cârciumarul se trage înapoi, îngrozit.
– Ţi-aduci aminte, Loupian, de 1807? E anul crimei tale. Ai uitat că în anul 1807, împins de gelozie, ai trimis la ocnă un consătean, pe Picaud, care-ţi era prieten?
Şi Loupian află că în faţa lui e însuşi Picaud, pe care nu-l bănuise sub chipul tejghetarului Prosper. El este acela care-şi propusese să se ridice deasupra justiţiei, să devină instrument al răzbunării oarbe.
Ideea avea să-l preocupe profund pe Dumas când a scris mai târziu romanul lui Edmond Dantes. Pe scurt, Loupian, numărul trei, a fost ucis de Picaud în mijlocul Parisului, fără martori, într-o noapte obişnuită, când burghezii grijulii preferă să stea în dosul porţilor ferecate.
La rândul lui, Picaud a căzut în cursă. A fost prins, legat fedeleş şi aruncat într-o pivniţă întunecoasă. Când s-a dezmeticit, a aflat că are de-a face cu Antoine Allut, un al patrulea personaj care în 1807 bănuise motivele şi pe autorii denunţului, dar tăcuse din laşitate. Când Picaud a evadat, după opt ani, i-a destăinuit lui Allut numele celor trei denunţători, primind ca răsplată un diamant.
Allut a încercat să-şi vândă diamantul, l-a ucis pe bijutier, a fugit din ţară, apoi s-a reîntors, devenind un client al tribunalelor şi închisorilor. Bărbatul ştia că Picaud, înainte de a evada, a aflat de la un ocnaş muribund locul unei comori ascunse şi acum i-a cerut fostului pantofar să o împartă cu el. Picaud a fost ţintuit la zid în camera secretă cu o centură solidă de fier, a îndurat privaţiunile şi torturile temnicierului său şi în cele din urmă a fost ucis de Allut fără a-şi trăda secretul.
Chiar în noaptea aceea, Allut a zidit intrarea în pivniţă şi apoi a plecat la Calais, de unde s-a îmbarcat pe un vas şi a trecut în Anglia. După aproape 20 de ani, simţindu-şi sfârşitul aproape, a chemat la căpătâiul lui pe un preot francez, abatele Madeleine, pentru a se spovedi. I-a povestit cu de-amănuntul tot ce ştia despre Picaud şi ceilalţi eroi ai dramei.
Abatele a aşternut totul pe hârtie, punându-l pe muribund să semneze în josul fiecărei pagini. Cu ultimele puteri, Antoine Allut a urmărit cum părintele Madeleine a băgat într-un plic mare textul spovedaniei, a pecetluit plicul şi a scris pe el o adresă. Bărbatul a murit convins că are conştiinţa împăcată, după ce şi-a aruncat ochii pentru ultima oară asupra cuvintelor scrise de preot pe plicul ce conţinea teribilele mărturisiri:
„Domnului prefect al Poliţiei, Paris”.
Sursa: Revista Lumea, septembrie 1972
