Abatele Faria, eroul din Contele de Monte Cristo, a fost un personaj real

Abatele Faria, extraordinarul prizonier din castelul If care l-a primit şi l-a instruit pe nefericitul Edmond Dantès, viitorul conte de Monte Cristo, nu a fost un personaj imaginar. Viața lui a fost aproape tot atât de ciudată ca aceea pe care i-a atribuit-o scriitorul Alexandre Dumas.

În mai 1788, sosea la Paris un tânăr de 32 de ani, zvelt, puţin adus de spate, cu faţa foarte brună. Era José Custodio de Faria. Se născuse pe 31 mai 1756 într-un sat din apropiere de Goa, enclavă portugheză în India. Tatăl său, urmaşul unui brahman hindus, se convertise la religia catolică, apoi devenise preot. Mama lui Jose s-a călugărit şi a plecat împreună cu copilul la Lisabona.

În 1776, părintele Faria s-a îndreptat spre Roma, însoţit de fiul său, care urma să studieze acolo, ca să devină şi el preot. Reîntors în Portugalia, Jose a predicat pentru prima dată în faţa curţii regale şi a fost atât de emoţionat încât tatăl său, care era de faţă, i-a strigat în limba din Goa:

Nu te teme, sunt toţi nişte capete astupate.

Curând însă s-a zvonit că tânărul abate este posedat de diavol, căci privirile lui îi fascinează pe interlocutori şi, dacă le porunceşte, aceştia adorm imediat. Din prudenţă, a părăsit ţara şi a plecat în Franţa. La Paris, tânărul a asistat la începuturile Revoluţiei franceze. Curtea regală ordonase arestarea celor doi consilieri din Parlament care ceruseră convocarea statelor generale. Colegii lor s-au declarat solidari şi, în cele din urmă, regele a cedat.

Evenimentele se discutau în cafenelele şi grădinile din Palais Royal. José era pasionat de ideile noi, dar încerca să-şi dezvolte şi darul de hipnotizator, pe care credea că-l moştenise de la străbunii săi. Citea mult, frecventa spitalele, se interesa de experienţa marchizului Puységur, discipol al lui Mesmer, care reuşea şi el să hipnotizeze unele persoane.

Abatele a salutat căderea Bastiliei în 1792 şi a fost chiar ameninţat cu arestarea, dar abia în perioada Directoratului şi-a început cariera de hipnotizator. Pe vremea aceea, la Paris era foarte gustată magia.

În timp ce Robertson prezenta pe un ecran imagini ale unor persoane dispărute (cu ajutorul unui aparat optic rudimentar — fantoscopul), Faria îşi adoarmea pacienţii, impunându-le voinţa sa. Voga lui a continuat în timpul Consulatului, deşi Chateaubriand povesteşte în „Memoriile“ sale că „la un prânz oferit de doamna de Custine, abatele Faria s-a lăudat că poate ucide un canar magnetizându-l, dar canarul a fost mai tare şi abatele a trebuit să renunţe“.

În 1811, abatele Faria este profesor de filozofie la Academia din Marsilia, probabil a vizitat și Castelul If, apoi, în anul următor preda la Academia din Nîmes. Curând s-a întors la Paris şi s-a instalat în strada Clichy continuându-și demonstrațiile de hipnoză, iar la şedinţele sale asista toată elita capitalei franceze. El neagă faptul că practică magia. „Totul depinde de efortul de voinţă“, spunea. Şi, într-adevăr, obţinea rezultate impresionante.

„Zilnic, după cum declara generalul Noizet, se reuneau la el vreo 60 de persoane şi rareori se întâmpla să nu se găsească printre acestea cinci sau şase susceptibile să intre în somnambulism. Tot Parisul văzuse experienţele lui. S-a spus că este şarlatan, dar de fapt era un om dotat în multe privinţe cu un spirit superior”.

Pe vremea Restauraţiei, Faria a fost atacat violent în presă. În 1816, un autor, Potier, a venit să-l consulte şi s-a prefăcut că se lasă adormit, apoi a izbucnit în râs : „Ei, domnule abate, dacă magnetizaţi pe toată lumea ca pe mine, n-o să realizaţi mare lucru“.

Întâmplarea a făcut vâlvă. A apărut chiar o piesă de teatru, „Magnetismomania“, care l-a ridiculizat pe hipnotizator. Faria s-a văzut nevoit să renunţe la experienţe şi să se retragă într-o cameră din strada Orties, unde a scris o carte numită „Despre cauza somnului lucid“, pe care oamenii de ştiinţă au considerat-o ulterior remarcabilă, pentru că fenomenul hipnotismului fusese între timp studiat.

Abatele Faria a murit pe 20 septembrie 1819, din cauza unui atac de apoplexie. Alexandre Dumas, venit la Paris trei ani mai târziu, a auzit vorbindu-se despre acest om ciudat şi a creat, inspirat de el, personajul bătrânului din Castelul If, cel care i-a redat lui Edmond Dantes voinţa de a trăi.