Despre „negrii literari“, adică despre acei scriitori care, nereușind, sau neurmărind să dobândeascä un renume literar propriu, lucrau incognito pentru autori consacrați nu se știu multe lucruri, dar este cunoscut faptul că Alexandre Dumas-tatăl și Honore de Balzac foloseau serviciile unor „negri“.
În cazul lui Dumas, care a publicat peste 1.000 de volume, romane și piese de teatru, scriind câte 12 ore pe zi (în 6 luni a finalizat 14 romane), istoria literară a dovedit că se baza foarte mult pe acești „negrii“, care îi dădeau materialul brut pe care el îl stiliza.
Broșura „Alexandru Dumas et. Comp., fabrică de romane“ în care scriitorul a fost acuzat, în timpul vieții lui, pentru exploatarea “negrilor” literari este doar una dintre dovezile necontestate. Cei care au scris despre Alexandru Dumas-tatăl au confirmat însă că scriitorul avea o extraordinară putere de muncă și că „negrii“ săi literari la un loc, mulți la număr, nu-i puteau oferi tot materialul brut de care avea nevoie, așa că angaja mereu alți și alți tineri dispuși să-i livreze, contra unor sume mai mult sau mai puțin generoase, pagini întregi de manuscrise pe care le transforma în romanele pe care le cunoaștem astăzi.
Într-o zi, scriitorul Gerard de Nerval i-a trimis lui Alexandre Dumas-tatăl un tânăr cu aer de muschetar, fost profesor, care era autor al unor romane istorice inedite. Se numea August Maquet. Dumas i-a reținut manuscrisele, a ales unul dintre romane, greoi scris, l-a „periat”, i-a schimbat titlul și l-a publicat sub semnătura lui în ziarul “Le Siècle”.
Maquet a primit 1.200 de franci și, fiind o mină de material brut, Dumas l-a angajat să-i furnizeze mai multe asemenea materiale pe care le prefăcea în literatură. Așa s-au născut faimoșii “Cei trei muschetari”, deși Dumas crezuse inițial că Athos, Porthos și Aramis erau simple pseudonime.
Ca să scape de „paraziții“ care îi răpeau timpul și banii, scriitorul s-a refugiat la Saint Germain, de unde cerea mereu sute de file pentru „Regina Margot” sau pentru “Cavalerul Casei Roșii”. Maquet nu mai prididea lucrul, iar Dumas lucra cu o vervă îndrăcită.
La un moment dat a anunțat într-un ziar un nou roman ce urma să fie numit “Cavalerul de Rougeville” și… a primit o scrisoare semnată Marchizul de Rougeville, care a protestat vehement asupra titlului. A schimbat numele romanului, dar după câteva zile marchizul i-a trimis o altă scrisoare: „Sunt ultimul din familia mea și peste o oră îmi voi zbura creierii“.
Punându-i-se la dispoziție documentele sinucigașului, Dumas nu a vrut să le atingă: „Adevărul e respectabil, dar imaginația bine condusă își are drepturile ei! E permis să violezi istoria, cu condiția să-i faci un copil”, ar fi spus el.
Totuși, în “La route de Varennes”, o carte pasionantă, Dumas a refăcut tot drumul fugii lui Ludovic al XVI-lea, spre a fi cât mai documentat. Când fiul lui avea 20 de ani și se plângea că e dator, tatăl i-a propus locul lui Maquet și 50.000 de franci pe an. Tânărul a refuzat.
Părintele Muschetarilor muncea enorm și nu obosea niciodată. Romanele pe care le scria îl distrau în primul rând pe el. Râdea cu hohote la anume pasaje și „negrii” – avea mai mulți acum, nu mai pridideau cu partea lor de compoziție.
Într-o călătorie pe Mediterana, a zărit mica insula Monte-Cristo și a început lucrul cu doi negrii, inventând cele mai abracadabrante peripeții. “Mașina de romane” mergea strună. „Journal des Debats“, care-i publica zilnic un foileton. era smuls din mâinile vânzătorilor de cititorii nerăbdători. Lipsa de o zi a foiletonului deprima Franța…
Dumas nu mai inventa istoria, o crea. La Marsilia, ghizii le arătau călătorilor punctele „istorice“ din roman. Criticul literar Saint Beuv (amantul Adelei Foucher, soția lui Victor Hugo), acrit și asurzit de subiectele industriașului literar, spunea că, deși sunt bătălii câștigate operele lui Dumas, totuși ele nu aduc un profit civilizației.
Un anume Jaquot, respins de la funcția de „negru”, l-a atacat violent pe chestiunea exploatării de “negrii” literari. Broșura lui, „Alex. Dumas et. Comp – fabrică de romane”, conținea toate acuzațiile posibile, dar cea mai gravă era Țnegrul devenit exploatator de albi supranumiți negrii literari”.
Balzac a mărturisit în acele zile: “Am citit pamfletul, e idiot, însă e trist de adevărat, dar în Franța nu se ascultă dobitocii și e crezută mai lesne o calomnie spirituală decât un adevăr articulat prostește“.
Dumas s-a sinchisit foarte puțin de acel atac, cu acea ocazie a recunoscut în mod public colaborarea lui Maquet, a încheiat cu acesta un contract, iar Jaquot a fost condamnat la 6 luni de închisoare pentru defăimare.
Fiului său i se spunea: “Tatăl tău e negru”., iar acesta răspundea: “Bunicul meu a fost maimuță”. Și râdea.
Când Dumas-tatăl a fost acuzat că Monte-Cristo este scris de Fiorentino și Maquet, a suspinat: “Și nu vă închipuiți ce ușor e să se creadă că e de mine!” Zvonurile se răspândeau cu repeziciun: „Dumas pune să i se scrie romanele în pivniță, iar el șampanizează cu femeile la etaj… “Unii credeau că Dumas nu a scris nimic…
– Deci romanul acesta e scris de dumneavoastă personal?, îl întrebă într-o zi un magistrat neîncrezător.
– Oh, da, domnule, penultimul l-am făcut prin valetul meu, dar cum a avut mare succes, obraznicul mi-a cerut un spor de leafă și cu regret a trebuit să-l concediez și să muncesc singur.
Într-o zi, un prieten i-a recomandat un exilat, rugându-l să-l ia printre “minerii” care extrăgeau minereul preschimbat de el în aur. Dumas îi răspunse:
– Dragă amice, singurul meu miner e mâna mea stângă care ține cartea deschisă, în timp ce dreapta… scrie 12 ore pe zi.
Pe „colaboratorii“ săi încercați îi asemăna cu generalii lui Napoleon și avea, desigur, dreptate. Singură contribuția lui la notele “negrilor“ putea să dea atâta viață și succes imensei sale opere. Deși scria enorm, rămăsese dator câteva ziare, care au obținut sentință împotriva lui, fiins condamnat să le furnizeze vreo 14 volume în termen de 6 luni, ceea ce Dumas, amuzat, execută.
Își spunea singur vulgarizator: „Eu dau corp visurilor lui Lamartine, și limpezesc gândurile lui Hugo pentru marele public pe care cel dintâi l-ar hrăni rău, iar al doilea… i-ar da indigestie. Poporul se dezinteresează de istoria Franței, eu îi creez una pe placul lui“.
Despre cei care-l înjurau spunea: de ce oare domnii aceștia, în loc să se ocupe atâta de mine, nu scriu și ei niște Muschetari sau un Monte Cristo?
Maquet l-a dat în judecată, dar a pierdut procesul. Nu încetă să-l înjure, dar Dumas i-a păstrat simpatia. Când citea câte un articol scris contra lui, surâdea inamicului imaginar: “Ei, vezi ce articol frumos ți-am furnizat?”
La sfârșitul anilor 1860, declinul a început și pentru romanele „fabricii” Dumas. Mulți afirmau că e mai degrabă un bucătar iscusit decât un scriitor de talent căci, într-adevăr, gătea extraordinar de bine, mai ales crapul. Un mare bucătar, invidios, l-a atacat astfel: “Cu crapii lui, ca și cu romanele lui, alții îi fac și el își pune numele”.
Bietul Dumas, iată-l contestat până și în bucătărie. Fiul lui l-a găsit într-o zi cufundat în citit.
– Dar ce citești acolo, papa?
– “Muschetarii”. Mi-am promis mereu să-i citesc la bătrânețe spre a-mi da și eu seamă daca merită să fie citiți.
– Și unde ai ajuns?
– La sfârșit.
– Ce crezi?
– Sunt bine.
După câtva timp, aceeași scenă s-a întâmplat cu “Contele de Monte Cristo”.
– Ce crezi?, îl întrebă fiul.
– Da, dar nu se compară cu “Muschetarii“.
Alexandre Dumas-tatăl a purtat în el o întreagă lume de evenimente, de eroi și de trădători, de magicieni și aventurieri și chiar viața lui a fost asemuită cu însușă o dramă tumultoasă.
Scriitorul s-a născut pe 24 iulie 1802 la Villers-Cotterêts și s-a stins din viață pe 5 decembrie 1870, la vârsta de 68 de ani, la Dieppe.
Cel mai cunoscut dintre „negrii” lui, Auguste Maquet, care a murit pe 8 ianuarie 1888, a fost eroul unui film biografic numit „Celălalt Dumas”, realizat în 2010 de către regizorul Safy Nebbou.
Rolul lui Dumas-tatăl este interpretat de Gerarde Depardieu, iar cel al lui Maquet – de Benoît Poelvoorde.
*** Sursa: Universul literar, 1928
