“Contele de Monte Cristo”, romanul lui Alexandre Dumas, are ca punct de plecare un dosar al poliţiei pariziene din timpul Restauraţiei al cărui personaj principal era pantofarul Pierre Picaud.
Revista franceză “Historia” a redat în anii ‘70 conţinutul arhivelor care au servit ca sursă de inspirație pentru celebra carte de aventuri care a văzut lumina tiparului în anul 1844.
DIN ARHIVELE POLIŢIEI, LA „DUMAS ET CO.“
Spovedania lui Antoine Allut, redactată de abatele Madeleine, a ajuns la destinaţie. După câţiva ani în arhivele poliţiei din Paris, dosarul a fost luat, împreună cu multe altele, de un ciudat iubitor de documente vechi, Jacques Peuchet, fost arhivar la prefectura poliţiei sub Restauraţie. Filele scrise de preot şi semnate, fiecare în parte, de Allut, prinse de plicul ce purta ştampila poştei din Londra, cu anul 1835, erau însoţite de o fişă de culoare roz, pe care un funcţionar al poliţiei pariziene consemnase rezultatul anchetei.
Puteți citi prima parte aici:
Cum s-a născut Contele de Monte Cristo. Povestea lui Picaud (partea I)
Pivniţa-cavou a fost găsită la adresa indicată în spovedanie: Rue Saint-Roch. După ce au pătruns prin uşa zidită, poliţiştii au găsit osemintele răposatului pantofar în centura de fier prinsă cu lanţuri de peretele încăperii. Aşadar, incredibila spovedanie a muribundului din Londra era confirmată de probe materiale ce nu mai lăsau nici o îndoială.
Să trecem acum peste încă câţiva ani din domnia „regelui burghez” Ludovic Filip, cel atât de puţin iubit de supuşi. Erau ani în care nemulţumirile se tot adunau, în toate straturile societăţii, la fel ca în toate ţările Europei. Ne apropiem de epoca marilor zguduiri social-politice care vor duce la mişcările revoluţionare din 1848. Ajungem astfel, în sfârşit, la romanul „Contele de Monte Cristo”.
Suntem în anul 1843, la vila Médicis din apropierea Parisului. Timp de patru zile, Alexandre Dumas a scris fără răgaz la nişte „Impresii de călătorie prin Paris”, pentru a onora contractul semnat cu casa de editură Béthune et Pion. Acum, Dumas a primit vizita domnului Béthune. Printre altele, editorul şi-a exprimat admiraţia pentru succesul nemaipomenit al noului foileton „Misterele Parisului” de Eugene Sue. Oare n-ar fi bine ca domnul Dumas, în locul acestor impresii de călătorie, să scrie și el un roman de aventuri? Ceva demn de pana celui ce a creat „Cei trei mușchetari”…
Romancierul a strâmbat din nas, dar abia rămas singur, a trimis după prietenul său, Auguste Maquet şi, în aşteptarea acestuia, a început să răscolească prin bibliotecă. Ştia că are pe undeva o cărţulie ferfeniţită şi pătată cu mâncare, trebuia s-o găsească neapărat până venea Maquet. Iat-o, este „Poliţia fără taine”, publicată în 1838 de fostul arhivar Jacques Peuchet. Acum, să vină Maquet, şi să-şi spună şi el părerea.
Auguste Maquet, pe care Théophile Gautier, Arséne Houssay şi alţi prieteni literaţi l-au rebotezat Augustus Mac Keat, era colaborator al lui Alexandre Dumas de vreo cinci ani. Tânărul profesor de istorie de la Liceul Charlemagne era un pasionat şoarece de bibliotecă, în sensul cel mai bun al cuvântului, mare amator de memorii şi documente vechi. În el, autorul „Muşchetarilor” îşi găsise omul complementar, persoana de care avea nevoie.
Maquet era cel care aproviziona cu uriaşe cantităţi de materie primă uzina de romane Alexandre Dumas et Co. Tot el a fost cel care, în cursul atâtor şi atâtor discuţii începute la cină şi prelungite până noaptea tirziu, îl ajuta pe Dumas să întindă iţele pasionantelor poveşti pe care apoi scriitorul le ţesea dintr-o suflare. Aşa s-a întâmplat şi acum.
După ce au citit împreună uimitoarea spovedanie a lui Antoine Allut, au început să stabilească datele esenţiale ale viitorului roman. Noaptea târziu, după plecarea lui Maquet, Dumas revede în imaginaţie coasta Mediteranei, orizontul de azur al Marsiliei, Fortul Saint-Jean, castelul If. Îşi aminteşte şi de călătoria pe care a făcut-o, nu-i nici un an de atunci, pe Insula Elba. Atunci a auzit vorbindu-se despre o insuliţă de prin părţile acelea… O insuliţă… Montecristo îi ziceau localnicii. O explozie de bucurie.
În pragul dormitorului, pe jumătate dezbrăcat, Dumas își strigă descoperirea fericită.
– Contele Monte Cristo! Contele de Monte Cristo!
Dimineaţa, nu mai are răbdare să-şi aştepte asociatul. Dă fuga la Paris şi îl găseşte pe Maquet la masa de lucru, îngropat în dosare, hârtii de tot felul, volume groase de enciclopedii. După ce Dumas, uriaşul exuberant, îşi descarcă sacul cu noutăţi, firavul Mac Keat îi întinde o fişă acoperită cu scris mărunt, conţinând datele esenţiale privind pe abatele Faria.
Cei doi reiau discuţia de noaptea trecută. Până la urmă, întregul plan al romanului este pus la punct. Cam în felul acesta s-a desfășurat colaborarea dintre Dumas și Maquet. Celor ce îl acuză că folosește munca unui „negru”, romancierul le explică răbdător că amicul Mac Keat îl ajută de bună voie, deci nu este exploatat, și că sistemul se dovedește cât se poate de util pentru cauză.
– Și, la urma urmei, ce, Napoleon nu avea și el generali?! Muncesc din răsputeri, abia îmi ajung zilele şi nopţile ca să scriu. Când aş mai putea să scotocesc prin arhive? Nu-i un fleac să predau la tipar primul volum din „Monte Cristo” în zece zile!
Începând din 28 august 1844 „Contele de Monte Cristo” a apărut în foileton în „Journal des Debats“. Doi ani şi jumătate, 139 episoade. Uneori apariţia romanului-foileton a fost întreruptă timp de săptămâni şi chiar luni de zile, deşi uzina „Dumas et Maquet” funcţiona în plin. Cei doi erau angajaţi în acelaşi timp şi la alte trei producţii: „Doamna de Monsoreau” (foileton în alt ziar), „Cei patruzeci şi cinci” şi „Cavalerul de Maison-Rouge”.
Ceea ce, să recunoaştem, era o sarcină copleşitoare chiar şi pentru doi oameni harnici. Nu i se poate nega lui Alexandre Dumas, împărat al romanului de aventuri, dreptul de a avea măcar un singur general. Succesul romanului inspirat de aventurile lui Picaud, pantofarul din cartierul Halelor, a fost uriaș chiar de la început. Se spunea că zeţarii de la „Journal des Debats” erau mituiţi de amatori pentru a le povesti înainte episodul care urma să apară a doua zi.
Sursa: Revista Lumea, septembrie 1972
Puteți citi și:
Femeile din viața lui Dumas-tatăl
