Născut la Paris pe 16 iulie 1796, Jean-Baptiste Camille Corot a fost fiul peruchierului Louis-Jacques Corot și al croitoresei Mariei-Françoise Oberson, familia devenind ulterior proprietara unei case de modă.
Copilul a obținut o bursă națională care i-a asigurat intrarea la Liceul Pierre-Corneille din Rouen, dar după puțin timp părinții l-au retras de la cursuri pentru a-l înscrie la un pension din Poissy. Elevul Corot, deși fusese silitor în primii ani de școală, a devenit dezinteresat de învățătură. În anul 1814 a revenit la Paris și a fost angajat în prăvălia unui negustor numit Ratier, iar un an mai târziu a trecut în serviciul domnului Delalain, postăvar în strada St. Honoré, care i-a spus sincer: „Nu vei avea niciodată geniul afacerilor”.
La vârsta de 26 de ani, Corot a decis să abandoneze cariera de comerciant, iar tatăl său i-a oferit o rentă anuală de 1.500 de franci, permițându-i să se ocupe de pictură. În același an, tânărul a intrat în atelierul lui Achille Etna Michallon, discipol al lui David, iar după moartea prematură a acestuia a fost primit în atelierul pictorului Jean-Victor Bertin.
După o serie de călătorii de studii în Italia și participarea la mai multe Saloane oficiale la Paris, Corot a cunoscut, după anul 1850, o deplină recunoaștere artistică. Marele pictor a încetat din viață, în urma unui cancer la stomac, pe 22 februarie 1875, la vârsta de 78 de ani, la Paris, și a fost înmormântat două zile mai târziu la Cimitirul Père-Lachaise.
După messă, relata istoricul și gazetarul Léon Roger-Milès, domnul de Chennvières, director la Ecole des Beaux-Arts, a ținut un foarte elocvent discurs, dar cu mult mai semnificative au fost cuvintele unei trecătoare, pe drumul de la casa sa din Strada Faubourg-Poissonière la Biserica Saint Laurent. Când cineva a întrebat a cui este înmormântarea, femeia a răspuns: „Nu știu cum îl cheamă, dar a fost un om de bine.”
Pictorul român Tache Soroceanu scria în Ilustrațiunea română în 1932:
„În zilele frumoase de vară, la Ville-d’Auray, puteai asista la unul din cele mai mişcătoare spectacole pe care un artist le-a dat vreodată vremii sale”, istorisea un contemporan prieten. „Un bătrân, ajuns la apoteoza unei lungi vieţi, îmbrăcat în bluză, adăpostit sub o umbrelă de pânză ale cărei reflexe încadrau părul alb într-un fel de aureolă, venea acolo înaintea frumosului peisaj, atent ca un școlar, încercând să surprindă o nouă taină din vreun colț ignorat al naturii care ar fi putut să scape celor șaptezeci de ani ai săi. Zâmbea la ciripitul păsărelelor și le trimitea din când în când refrenul unui cântec vesel ca o inimă de douăzeci de ani, fericită de a trăi, înflorită sub poezia infinită a câmpurilor.
Oricât de bătrân era acest mare artist, socotea că mai are încă multe de învățat. De o jumătate de secol contempla natura şi fiecare zi îi aducea o nouă revelaţie; pentru dânsul măestria absolută nu exista în arta sa şi gândea că viaţa omenească, oricât de lungă, nu ajunge pentru a înţelege frumuseţea unei privelişti sub toate aspectele şi sub întinsa sa varietate. Bătrânul acesta era Jean-Baptiste Corot.
După o viaţă de luptă, în care de multe ori mediocritatea l-a lăsat în urmă, putea privi satisfăcut şi la opera artistică ajunsă la mare glorie, şi la viaţa sa de om cu suflet de aur. A trecut printer nedreptăţile şi răutăţile lumii cu acelaşi surâs de totdeauna şi anii nu i-au scăzut nici entuziasmul de artist şi nici bunătatea sa tinerească. Fermecătoare bătrâneţe!
„Ca, c’est fameux!” îşi decerna cu voce tare el singur elogiul: „Ca, c’est à recommencer, mon garçon!” – şi satisfacţiile şi supărările nu mai erau ale tristeţii şi oboselii celor şaptezeci de ani! A trebuit să fie în tinereţe negustor, după voinţa tatălui său; a urmat la una din cele mai nefaste şcoli, a lui Victor Bertin, mediocritate oficială, tot după aceeaşi voinţă, dar a ajuns prin el însuşi unul din cele mai incontestabile genii ale Franţei.
Corot a găsit drumul care duce prin inima naturii şi o dată acolo, l-au încântat toate; şi umiditatea nopţii care vine, şi freamătul frunzelor, şi jocul vântului capricios printre crengile copacilor; el este pictorul prin excelenţă al seninătăţii naturii. Gândul lui dus de frumuseţile pământului se afunda în mister şi atunci în peisaje de o incomparabilă grandoare în realismul lor, el traduce foşnetul frunzişului prin apariţiile supranaturale ale nimfelor şi faunilor, cum poetul crede că aude vocile misterioase ale spiritelor în murmurul vântului. În fiecare pânză, alt cântec al câmpurilor şi al copacilor, sub puterea unei alte emoţii – totdeauna redându-ne nu numai o amintire mai mult ori mai puţin fericit artistică, ci natura însăşi, cu vibraţia şi atmosfera ei.
Alţii au văzut aspectele creaţiei mai sever decât Corot; nimeni nu le-a contemplat, însă, cu mai multă poezie şi emoţie adevărată ca el. Pictorul acesta mare care-şi pleca urechea la foşnetul copacilor a înţeles tot aşa de bine pe oameni şi a făcut totul în viaţă să le uşureze suferinţele.
Într-o zi, Honoré Daumier, marele dispreţuit, nu mai avu cu ce să-şi plătească chiria şi era nevoit să se mute. Corot nu stătu mult pe gânduri: plăti proprietarului costul casei şi i-o oferi amicului său drag. „Tu eşti singurul om pe care-l stimez atât pentru a putea accepta ceva fără să roşesc“, îi mulțumi Daumier.
Altă dată, un pictor dintre amicii săi veni să-i ceară cinci mii de lei. ÎI găsi însă pe Corot rău dispus. Fu refuzat scurt. Dar după câteva momente, după ce prietenul plecase, Corot se socoti, se îmbrăcă repede, alergă după el şi se scuză: „Nu sunt decât o canalie; ţi-am spus adineaori că nu am cinci mii de franci; am minţit, şi proba e că ţi-i ofer acum!”
În ultimii ani, vându unui negustor, pe mare sumă, câteva tablouri. Din teancul întreg de hârtii trase zece bilete şi-i spuse cumpărătorului: „Păstrează astea; când nu voi mai fi, vei da timp de zece ani o pensiune de o mie de franci văduvei bunului meu amic Milett“.
Când Corot muri, Jules Dupré a putut să spună aceste simple vorbe care sunt mai frumoase decât orice cuvântare de despărţire, pentru că ele rezumă toată viaţalui Corot: „Va fi greu de înlocuit pictorul; niciodată nu va fi înlocuit omul”.
*** Tache Soroceanu, Ilustratiunea Română, 23 noiembrie 1932
Tache Soroceanu (1897-1969) a fost un pictor apreciat și critic de artă foarte cunoscut în perioada interbelică.
