O aniversare asupra căreia contemporanii nu se pot opri (sunt încă ranchiune nestinse şi oportunişti iubitori ai unei laşe rezerve), cinci ani de la moartea lui Slavici, care se împlinesc la 17 august, mă apropie de nişte texte prin care de mult nu mai umblasem.
Şi o întâmplare coincidentă, care mă umple de stupoare în acest moment, tulbură liniştea şi calmul meu. Doamna Eleonora Slavici, pe care nu o cunosc, îmi trimite o scrisoare extrem de preţioasă şi pe care o recomand unei atente lecturi. Regret din inimă că a trebuit să suprim din text unele plângeri drepte, dar penibile și distonante, într-un atât de frumos portret. Voi reveni asupra lor altă dată, când va fi util. Până atunci, farmecul unor atât de absorbante pagini ce zugrăvesc în linii sinuoase și feminine portretul marelui şi nedreptăţitului prozator ne smulge un omagiu afectuos, şi suntem cu inima în ritmul acestor impresionante evocări.
„Sunt la Panciu, unde am petrecut sărbătorile aproape de mormântul lui Slavici. Am citit articolul scris de d-voastră şi a tresărit inima mea de mult amorţită, căci unul din multele suflete alese s-a desprins din mulţime şi vorbeşte pentru el!
Profit de această ocaziune ca să-mi deschid inima şi să ridic o greutate care apasă pe sufletul meu mult încercat. Sunt şi eu bătrână, şi azi-mâine aştept să trec din această lume; nu-mi este iertat să plec însă fără de a descrie sufletul lui curat, cu toate că prin felul lui de a fi m-a făcut mult să sufăr!
Slavici a muncit peste cincizeci de ani la ridicarea nivelului intelectual şi moral al poporului românesc, a fost un om modest, cinstit şi cu inima deschisă. Admirator al lui Confucius, dintre multele îndrumări ale marelui înţelept şi-a însuşit, după cum mărturisea, următoarele:
Iubirea de dreptate, iubirea de adevăr, buna credinţă şi mai ales sinceritatea.
Aceste frumoase însuşiri i-au adus numai nenoroc, cu toate că el s-a simţit totdeauna fericit, căci era împăcat cu conştiinţa lui. I-a lipsit completamente simţul practic. Aceasta o poate orişicine constata. Cum se poate ca un om dotat, cum era el, să nu profite de acest dar ca să poată trece fără peripeţii
prin această enigmatică viaţă? I-au lipsit prevederea şi egoismul personal necesar oricărui om, ca factori esenţiali unei vieţi echilibrate. A rămas un singuratec şi, în societatea de aici, un neasimilat. Avea o slăbiciune pentru munca grea şi încordată, căci, în capul lui, ca în concepţiunea unei lucrări literare pe care înainte o concepea în întregime şi pe urmă liniştit şi-o dicta, — el, odată cu începutul greu, vedea şi frumosul sfârşit pentru care ostenea.
Cu aceste elanuri sufleteşti Slavici a făcut, împreună cu Eminescu, grandioasa serbare de la Monastirea Putna. A înfiinţat ziarul Tribuna din Sibiu şi tot el a făcut faimosul Memorand după care au profitat atâţia!
Ce s-o fi petrecut în sufletul lui cinstit în care nu intra ura sau răsbunarea când a văzut minciuna, calomnia şi răutatea triumfând? Memoriile care se publică azi, oglindite în lumina din timpul tinereții lui, se vor întâlni cu cele ce se vor publica mai târziu, cernite de decepţiuni şi de veninul otrăvitor al monstruoşilor duşmani.
Cu această tristă icoană, pironit şi dezorientat a rămas sufletul lui şi nu e mirare dacă, dezamăgit, pierduse încrederea în virtuţile celor de aici. El vedea în lumea oglinzii de odinioară mirajul unei lumi idealizate, plină de iubire, iar pe oamenii cu care a luptat atunci, plini de caracter, vrednici de cinste şi de mărire.
El zice (Închisorile mele): „În lupta grea şi îndelungată am avut tovarăşi oameni cu lepădare de sine, care au ostenit şi ei, s-au expus şi au adus jertfe. S-au stins unul după altul aceşti vrednici şi mie neuitaţi luptători, tovarăşii mei de muncă şi de suferinţă, şi eu am rămas singur aproape. Nu e oare o datorie de pietate să stăruim convingerile noastre şi să port în grelele vremuri de azi steagul sub care am luptat? Dacă n-aş face-o, ei s-ar ridica din mormintele lor şi ar striga: „Nemernicule, Dumnezeu ţi-a făcut parte de o mai îndelungată viaţă pentru ca de frică să te lepezi de noi şi să taci?”
Aşa era sufletul lui:
Brave au combat de la verité.
Fiere quand l’infortune est grande.
Humble aux jours de prospérité.
Slavici a murit împăcat cu el însuşi şi ultima lui mărturisire a fost aceasta: „Nu duc cu mine niciun gând ascuns, tot am lăsat aci pe pământ în scris şi cu fapta.”
Oare în cumpăna dreptăţii, o singură greşeală a unui bătrân de 70 de ani a putut întrece povara unei munci de o jumătate de secol?! Perdeaua vieţii lui a fost totdeauna trasă la o parte, şi el a rămas un bloc incapabil să se diferenţieze. Luaţi-l ca pe un om cu un caracter tenace, căci a fost totdeauna consecvent cu el însuşi. Duşmani neiertători, sub perdeaua patriotismului, ascund păcate mai mari ca cel mărturisit de Slavici. Pentru tenacitatea lui greşită, dar scuzabilă, a fost aspru pedepsit.”
Eleonora Slavici
NOTĂ: Va rămâne de tristă memorie faptul că un scriitor cunoscut şi apreciat, un om de a cărui cinste personală nu s-a îndoit nimeni, a lăsat să se piardă, în vârtejul unor ameţeli politice, patru manuscrise de Ion Slavici. Ele sunt:
1. Sintaxa limbii române (400 de pagini)
2. Musculiţa, roman, (peste 200 de pagini).
3. Educaţiunea intelectuală şi profesională (200 de pagini).
4. Fragmente filosofice.
Pe acel bărbat îl ştim şi aşteptăm să reacţioneze ca un gentleman, înainte de anonimul pelerinaj de la 17 august, la Panciu.
*** Curentul literar; Textul a fost reprodus de cotidianul Curentul din 2 iunie 1930
