Ioan Slavici: Amintiri de la Închisoarea Văcărești

“Voind să intervertească şirul în care eram puşi sub acuzare, dl. Comisar regal m-a pus pe mine în frunte, spunând că eu am zis că sunt gata să mor. Vorba e foarte grea.

Pentru ca dumneavoastră să puteţi da verdictul, trebuie să ştiţi în care anume împrejurări am zis-o aceasta, căci în adevăr am zis-o. M-am pomenit odată că am fost arestat şi dus la Văcăreşti. La Văcăreşti. La Văcăreşti am petrecut cele mai urâte zile ale vieţii mele. Mai întâi şi mai întâi, când am sosit acolo, eu, om bătrân, cum zice cu atâta patos dl. comisar regal, a trebuit să dorm pe scânduri. Nu e destul atât: era o murdărie îngrozitoare!

Eu am citit „Divina Comedia” a lui Dante, am văzut Capela Sixtină, unde Michelangelo a înfăţişat iadul, am văzut Campo Santo din Pisa, am văzut pe la mănăstirile noastre aşa cum e înfăţişat iadul, toate aceste sunt nimic în comparaţiune cu ceea ce am văzut la Văcăreşti.

Las la o parte mormanele de gunoi de prin curte şi murdăria de pe scări. Era însă acolo râie, şi gardianul îmi spunea să nu pun mâna pe balustrada scării, că iau râie. Mai era febră recurentă, era vărsat, era tifos exantematic, iară eu stăteam în mijlocul acestui focar de infecţiune. Ne aflam 17-19 într-o sală. Când mă deşteptam noaptea, îi vedeam pe ceilalţi goi în cel mai curat înţeles al cuvântului şi spălându-şi tot trupul cu petrol pentru ca păduchii să fugă de la dânşii. Eu nu puteam să fac lucrul acesta şi-mi ziceam: „Vai şi amar de tine, căci toţi păduchii fug de la dânşii şi dau năvală asupra ta!”

Când ieşiam pe afară, vedeam pe jos aruncaţi câte 4 – 5 morţi cu ochii deschişi, oameni morţi fără lumânare; nimeni nu le-a închis pleoapele; nici un preot n-a venitsă le citească vreo moliftă. Aşa zăceau goi pe jos, şi câte doi-trei erau vârâţi într-un coşciug.

De sine se înţelege dar, că colegii mei au făcut o cerere, ca să fie luaţi de la Văcăreşti, unde viaţa le era în primejdie, ori să fie puşi în libertate provizorie. Au subscris toţi cererea aceasta, apoi au venit la mine s-o subscriu şi eu. Le-am zis: „Oameni buni, degeaba o faceţi aceasta, căci n-o să fiţi puşi în libertate”.

— Ba nu!, mi-au răspuns. Să subscrii şi d-ta, că reuşim.

Am subscris clar în modul următor: Subscriu şi eu cererea de mai sus cu rezerva că sunt gata şi să mor aici, dacă marile interese ale neamului românesc o cer aceasta.

Ce era aceasta? Eram în adevăr în fiecare clipă ameninţat de moarte şi vă spun dumneavoastră acum: dacă mă mai trimiteţi pe mine un timp oarecare, două-trei săptămâni, la Văcăreşti, aceasta este pedeapsă cu moarte pentru mine! Acesta e înţelesul, în care am zis, că sunt gata să mor. De altminteri, ajuns odată la vârsta de 72 de ani, omul îşi ştie moartea aproape şi nu se mai sperie de ea. Îi mulţumesc lui Dumnezeu că s-a îndurat să-mi lase viaţa de 72 de ani, căci sunt puţini cei ce-au atins vârsta aceasta şi-o au în starea în care sunt eu.

Într-un timp când mor milioane de oameni nevinovaţi, ce-o să fie dac-oi muri şi eu? Aşa va fi judecând şi dl. Comisar regal în faţa dumneavoastră. Ştiind că sunt aici membri ai familiei mele, care de la domnia-sa au căpătat bilete ca să intre aici, a mai zis: „Când marile interese ale neamului românesc o cer, puţin importă dacă o familie îşi pierde capul”.

O, Doamne! Dacă vorba e de moarte, câţi oameni mai cumsecade decât mine n-au murit nevinovaţi! Mai vine dl. Comisar regal şi vorbeşte de „salus reipublicae”, dacă marile interese ale neamului românesc cer ca moartea să fie, fie moarte.

Daţi-mi voie să vă încredinţez că vorba cu „salus reipublicae” o ştiu mai bine decât dl. Comisar regal. Eu nu sunt numai gazetar, ba nici nu sunt chiar gazetar; am trăit din dăscălie. Dascăl am fost şi sunt. Printre picături am făcut şi literatură, din care la noi nu poţi trăi, şi am scris şi la gazete, ceea ce pentru mine nu era o meserie. Ca om care a dăscălit mult în viața lui, am să-i răspund dar domnului Comisar regal la vorba cu „Salus reipublicae”.

Mai nainte am însă să mai adaug ceva la cuvintele pentru care am zis că sunt gata sa mor. O să le par, poate, multora om ridicol, dacă vă spun că am o pensiune de 95 de lei, repet, 95 de lei. Din aceasta nu pot trăi şi sunt nevoit să dau lecţiuni particulare. Când m-au trimis pe mine la Văcăreşti. de sine se-nţelege, familia mea, mică, mare, cum este, a rămas în cea mai mare strâmtorare, căci eu mi-am pierdut lecţiunile. Ceilalţi poate că erau într-o situaţie mai bună, căci cu toate că se aflau la Văcăreşti, le mergea leafa înainte, dar eu lecţiunile mele le-am pierdut pentru tot timpul cât am stat la Văcăreşti şi aici la hotel, căci persoanele cărora le dădeam lecţiuni particulare nu puteau să mă aştepte, ci trebuiau să meargă înainte. Şi aceasta era unul dintre cuvintele pentru care ziceam ca sunt gata să mor, dacă, repet, dacă interesele neamului românesc o cer aceasta.

Era treaba acelora care primeau cererea să-şi dea seamă că cer ori nu cer marile interese ale neamului românesc ca Ioan Slavici să moară la Văcăreşti, nici ca la vreme de bătrâneţe să i se ia pâinea de la gură şi să fie înfundat în iadul de la Văcăreşti ori în cel de la „Modern”.

Să vedem acum, care e rostul vorbei cu „Salus reipublicae”. Eu am dat zeci de ani de-a rândul lecţiuni de istorie, am publicat un manual de istorie şi monografii istorice, sunt membru corespondent în secţiunea istorică a Academiei Române, voi fi ştiind dar cel puţin atâta istorie ca dl. Comisar regal.

„Salus reipublicae” s-a zis la Roma. Când însă? Când Roma a purtat cele trei răsboaie cu Samniții, nu s-a făcut nici o schimbare în constituţiunea Romei. Romanii au trei răsboaie îngrozitoare cu Cartagienii: nici o schimbare. Prima dată s-au făcut schimbări în constituţiunea Romei la 133 î. Chr. când Tiberiu Grach (Tiberius Gracchus, n.r.) a vrut să deslege cestiunea agrară, care ne frământă şi pe noi azi.

A fost ales tribun în primul an. Ca să poată executa legea pe care o crease, trebuia să fie tribun şi anul al doilea, dar după constituţiune nu putea nimeni să fie consul, pretor ori tribun mai mult decât un an. Orbit dar de binele ce voia să facă, el a pierdut din vedere că cel mai de căpetenie interes al orişicărui stat e ca legile lui să fie respectate de toţi şi-n toate împrejurările, şi a stăruit să fie ales şi pentru anul al doilea. Atunci s-a făcut în forul roman prima vărsare de sânge, şi Tiberiu Grach a fost omorât dimpreună cu 300 din cei de-un gând cu dânsul. Zece ani de zile’n urmă fratele său, Caiu, a fost omorât dimpreună cu 4.000 de partizani ai lui.

Atât unul, cât şi altul au spart constituţiunea patriei lor spunând că „Salus reipublicae” o cere aceasta. Iar vreo zece ani de zile în urmă, Mariu, tot cu „Salus reipublicae”, a fost consul şapte ani de-a rândul, apoi a murit ca vai de el. Cu „Salus reipublicae” s-a făcut Sulla dictator pe viaţă şi-n cele din urmă a înnebunit.

Pompeiu cu „Salus reipublicae“ s-a făcut stăpân al Romei şi apoi a fost omorât mişeleşte de către fratele Cleopatrei, iară Iuliu Cezar a fost declarat în „interesul patriei censor pe viaţă, consul pe viaţă, pretor pe viaţă, tribun pe viaţă, pontifex maximus pe viaţă, până ce nu şi-a pierdut viaţa la idele lui Marte.

Iată, domnule Preşedinte şi onorabilă Curte, unde ajung oamenii care vorbesc mereu despre „Salus reipublicae“. Aceasta e vorba oamenilor care țin să calce legile când le dă mâna şi le vine la socoteală şi nu vor să ştie că cel mai mare interes al orişicărui stat e ca legile lui toate să fie respectate.

Dl. Comisar regal a stăruit cu toată puterea ca noi să nu fim trimişi în faţa Curţii cu juraţi, zicând că, fiind trimişi în faţa Curţii cu juraţi, vom fi achitaţi. Cu alte cuvinte, noi am rămas aici pentru că domnia-sa e încredinţat că dumneavoastră ne veţi condamna. De ce? Pentru că aşa ar cere „unele interese”, „salus reipublicae”. Atunci ce ne mai judecăm?  Eu cred că dl. Comisar regal seînşeală şi de aceea eram din capul locului hotărât să nu mă apăr.

Ziceam: Judecătorii aceştia vor vedea ei prin ei că eu nu sunt om ca interesele statului român şi ale neamului românesc să ceară ca să fiu trimis la Văcăreşti ori să mi se astupe gura cu pământ, să peardă familia mea capul ei.

Nici apărător nu mi-am luat şi să vă spun de ce. Eu am avut o mulţime de procese de presă şi totdeauna când am fost dat în judecată mi s-a spus pentru care anume articol sunt tras în judecată și pentru care anume pasagiu din acel articol. De ce? Pentru ca să-mi pot pregăti apărarea. Aici m-am pomenit deodată cu o mare grămadă de articole. Surprins! Să te aperi pentru articolele aceste. Ei bine, cum să mă pregătesc eu așa-n pripă? Cum să îndrăznesc să mă adresez la un advocat ca să mă apere, când n-am putința de a-i da cuvenitele informatiuni ca să-mi ia apărarea?

Ar fi fost un simulacru de proces. Eram deci hotărît ca nici să nu mă apăr, nici apărător să nu-mi iau. A venit însă familia mea şi a stăruit să mă apăr. O fac aceasta cu puterile ce mi-au mai rămas după zilele petrecute la Văcăreşti şi după încordările sufleteşti prin care am trecut în timpul celor 15 zile de desbateri şi o fac pentru ca să nu puteţi zice că m-aţi osândit fiindcă nu m-am apărat.

Am să fiu scurt şi mă mărginesc a rectifica câteva lucruri pe care dl. Comisar regal le-a spus în avântul său retoric. Mai întâi şi mai întâi, domnis-sa a spus c-am zis ceea ce n-am zis. La interogator am spus că, dacă m-am vândut acum, atunci eu, care toată viaţa mea, timp de cincizeci de ani încoace, am spus aceleaşi lucruri pe care le spun acum, mereu m-am vândut.

Cum se poate ca să fiu cu toate aceste om sărac, după ce m-aș fi vândut şi azi, şi ieri, şi alaltăieri!? Am zis dar: să vie dl. Comisar regal şi să arate: m-a văzut pe mine ca fiind în belşug? M-a văzut la baluri? M-a văzut la teatre? M-a văzut în călătorii? M-a văzut risipind averi? Cum m-am vândut? Ce s-a făcut preţul vânzării!?

După toate aceste, domnia-sa vine aici şi vă spune d-voastre: Domnia lui s-a plâns că este sărac lipit pământului şi de aceea a scris! Dumneavoastră sunteţi martori că eu nu am zis-o aceasta. A spus un neadevăr ştiind că nu e adevărat ceea ce spune…

Eu sunt scriitor român de cincizeci de ani acum, căci prima scriere mi-a fost publicată în „Convorbiri literare” la 1870. De la 1875, când dădeam lecţiuni de limba română la liceul „Mateiu Basarab”, mai sunt şi dascăl în cele româneşti. Am colaborat cu Eminescu, cu Caragiale şi cu Coşbuc. Am publicat o carte de citire împreună cu A. Odobescu. Am lucrat împreună cu I. Manliu. Am publicat „Gramatica limbii române”. Voi fi ştiind ce va să zică „a lăfăi” cel puţin tot atât de bine ca dl. Comisar regal: vorbă aspră, chiar urâtă”.

*** Ioan Slavici, Închisorile mele, Viața românească, 1921 (volum digitalizat de BCU Cluj)