HomeVizionariiScriitoriAmintiri inedite despre Ioan Slavici

Amintiri inedite despre Ioan Slavici

Ioan Slavici
DS TW

“O scurtă telegramă din Panciu ne-a adus noaptea târziu vestea întristătoare că a murit loan Slavici. Senin şi liniştit, cum a ştiut să-şi trăiască viaţa modestă în zbuciumul cel mai fără de măsură – tot aşa a închis de veci ochii săi buni şi blânzi, fără zgomot, fără protestare. Figură de luptător antic, Ion Slavici a deşertat până la ultima picătură paharul amărăciunii pe care ura deşartă i l-a umplut până la revărsare, chiar în acest an care i-a fost dat să fie cel din urmă al vieţii sale.

Nu sunt nici trei luni de când l-am întâlnit: ochii lui vioi nu-şi pierduseră strălucirea, iar vorba lui înţeleaptă şi cumpătată tălmăcea o minte limpede şi ageră de om încă în toate puterile, deşi bătrîneţea îl cam adusese din spate şi-i îngreunase picioarele. Tocmai se pregătea să plece la Panciu, în vilegiatură la unul din ginerii săi: în altă parte nu se putea duce, pentru că nu avea cu ce.

Ioan Slavici

Şi a murit sărac, cum a trăit o viaţă întreagă de sacrificii şi martiriu pentru cauza românismului, aşa cum a înţeles-o. Pentru această cauză a înfruntat temniţele ungureşti şi răzbunarea măruntă a multor fraţi care nu l-au înţeles – sau n-au vrut să-l înţeleagă – şi au ridicat piatra oprobriului naţional împotriva lui. Le-a suportat toate cu o generozitate mai mult decât creştinească: avea tăria neînfrântă a conştiinţei sale neprihănite.

Într-adevăr, cei care s-au ridicat împotriva septuagenarului publicist au uitat şcoala politică, nu la care a crescut, ci pe care împreună cu Popovici, Brote, Russu-Şirianu şi alţii din glorioasa generaţie a tribuniştilor a întemeiat-o. Credincios acestui program politic cristalizat după decenii de cercetări și discuțiuni, Ion Slavici a stat la 1886 un an de zile în temniţa din Seghedin pentru articolele publicate în “Tribuna” din Sibiu pe care o conducea, iar apoi a ajuns în conflict cu tendinţa politică a majorităţii bărbaţilor politici şi a poporului românesc.

Ioan Slavici

Temelia acestei politici a sa n-a abandonat-o niciodată: când vorbea de primejdia rusească, figura lui lua o expresie de energie hotărâtă şi vorbele şi le însoţea cu gesturi scurte şi repezi, ca lovituri de spadă…

Dar nu ne este dat nouă, generaţiei de azi, să putem discerne cu linişte şi potolit ce-a fost bun şi ce-a fost rău în idealul politic pe care şi l-a făurit Ion Slavici şi pentru care a pătimit aşa de mult. Patimile răscolite ne împăienjenesc lumina judecăţii într-un fel sau într-altul şi ne ascund adevărul. Generaţiile viitoare vor fi chemate să facă dreptate…

Avem, însă, o datorie față de povestitorul fără pereche care a dat copilăriei noastre daruri aşa de bogate şi ne-a avântat adolescenţa spre idealuri măreţe să-i aducem prinos de sinceră recunoştinţă. Literatura românească pierde în Ion Slavici pe cel mai de seamă novelist al epocii noastre şi golul lăsat de el cu greu se va umple.

Şi de aceea – chiar şi cei care n-au cunoscut ori s-au îndoit de sufletul neprihănit al lui Ion Slaviei – trebuie să se reculeagă în faţa mormântului deschis şi să plece capul cu smerenie: cel care s-a stins a fost un om mare, de felul acelora din care soarta ne hărăzeşte tot mai puţini…”

*** L. Braşoveanu, Dimineaţa, 19 august 1925

Ioan Slavici

“Maestrul care cu colaborarea şi sfatul său preţios ne-a cinstit, mai mult ca oricine, redacţia noastră literară a intrat în nemurire în căsuţa de la Panciu, unde s-a dus să moară liniştit și departe. Ion Slavici s-a stins împăcat cu el însuşi, ultim reprezentant al marii generaţii care ne-a pregătit limba şi, mai mult ca oricine, a vegheat ca literatura să nu iasă din formele stabilite de marii înaintaşi. Slavici duce cu sine, în mormânt, parfumul acelui romantism pe care în zadar cei de astăzi vor să-l vânture ca să risipească miasmele curentelor moderniste.

A murit cel mai mare prozator al nostru care, până în ultimele lui zile mohorâte, a mai avut puterea să ne cinstească cu scrisul lui Iiniştit şi desfătător. Pe umerii lui gârboviţi ducea povara ce i-o lăsaseră iluştrii săi tovarăşi, punându-l să facă legătura între cei care “mai credeau în scrisul lor” și cei care, din păcate, urmărind alte scopuri, au pierdut din ochi idealul de odinioară.

* * *

Scriu aceste rânduri la masa în fața căreia s-a așezat maestrul de-atâtea ori ca să-și revadă manuscrisul sau să facă o corectură. Iată călimara în care muia pana de gâscă adusă de-acasă, înfăşurată în hârtie; iată şi scaunul pe care se aşeza, obosit de suitul scărilor. Intra încă vioi sub greutatea celor şaptezeci de ani, zâmbea sub mustaţa albă, clipea din ochi, ca orice uncheş sfătos gata să spună o snoavă şi, rezemându-şi bastonul de perete, îmi spunea:

— Să se odihnească, săracul, că el m-a adus până aici.

Ioan Slavici

Spaţiul unui articol de câteva pagini nu îngăduie să insist asupra scriitorului. E rostul altora să aşeze pe Slavici la locul de cinste ce i se cuvine, în rândul marilor apostoli ai scrisului românesc.

Noi, aceştia care nu vedeam în el decât pe marele povestitor plecat la drum cu Eminescu, Caragiale şi Coşbuc, care îl preţuiam ca pe un îndrumător totdeauna gata să ne arate greşelile şi să ne îndrepte paşii către orizonturi mai senine, plângem la moartea lui pe bătrânul care singur, din marea generaţie, rămăsese să ne spună “ce-a fost odată” şi încotro trebuie să ne aţintim ochii pentru propăşirea limbii şi literaturii noastre.

*

Una din marile lui plăceri, când venea să mă vadă, era să găsească pe un începător şi să-l cerceteze. Adesea ori cerea să chem pe unul dintre aceia al cărui scris îl plăcuse, iar alteori, cu o bonomie fermecătoare, îşi bătea joc de manifestările bolnăvicioase ale acelora care, influenţaţi de aberaţiuni străine, căutau să strecoare “urâciuni” în claritatea ce caracteriza literatura noastră de la primele ei începuturi.

Fie că începeam să discutăm o chestiune de gramatică, fie că mă dojenea pentru că am scris “el însuşi” în loc de “el însu-şi” sau că încă nu se ştie bine întrebuinţarea pronumelor “lui” şi “său”, Slavici era o comoară de cunoştinţe şi un nespus de agreabil povestitor.

Începea greu, dar când atmosfera îi era simpatică, da drumul vorbelor şi gândurilor cu acea simplicitate care făcea farmecul scrierilor sale. Încetul cu încetul, în noianul amintirilor, maestrul părea că întinereşte, atât de vioaie îi era vorba şi atâta patimă punea în povestirea lui.

Ne spunea despre un Emineseu pe care nu-l ştiam din scrierile altora, ne povestea glumele lui Caragiale şi râdea de naivităţile lui Coşbuc. Era poate un semn de providenţă ca dintre cei patru prieteni — un liric, un epic, un satiric şi un povestitor — rămăsese cel din urmă ca să ne poată povesti despre ceilalţi.

Acum s-a dus şi el. Nu voi uita niciodată sfaturile omului care, în vremuri de grea cumpănă, m-a făcut să întrevăd licăririle unor dimineţi senine şi care, înainte de a se duce să moară departe de noi toţi, şi-a luat rămas bun de la mine cu duioşia care arăta cât de împăcat era cu el însuşi şi cât de iertător i-a fost sufletul intrat acum în nemurire”.

A. de Hertz, Dimineaţa, 22 august 1925

Ioan Slavici

“Cu Slavici a dispărut cel din urmă sol, întârziat printre noi, al unei generaţii strălucite de scriitori, al literaturii de dincolo de Sămănătorul, cea din urmă legătură vie, peste decenii, cu vechea tradiţie literară. Bătrânul părea lăsat anume în urmă de către ceilalţi, santinelă de ariergardă, să privească în juru-i, senin şi treaz până la sfirşit, ca să poată duce din lumea aceasta a noastră vestea supremă marilor lui prieteni trecuţi de mult în împărăţia liniştii.

Puţinii cititori de literatură românească din generaţia lui l-au preţuit de la început şi l-au urmărit cu dragoste. Dar cititorii mai tineri, de azi, ori nu-l cunosc deloc, ori îl cunosc prea puţin, din ultimele lui scrieri, de-aceea nu-l preţuiesc cum se cuvine. Căci opera literară a lui Slavici a fost cam inegală: ca să trăiască zi cu zi, scriitorul a fost nevoit să producă necontenit şi, desigur, nu s-a oprit la vreme.

Adevăratul Slavici se găseşte numai în cele două volume de “Nuvele”, cu care a debutat. Acolo e “Popa Tanda”, acolo e “Budulea taichii”, acolo sunt “Scormon”, “O viaţă pierdută” şi “Moara cu noroc”. Cine nu cunoaşte mai cu seamă această din urmă nuvelă nu cunoaşte pe Slavici şi nu cunoaşte una din cele mai puternice creaţiuni ale literaturii române în acest gen.

Ioan Slavici

Ne-am delectat în copilărie cu “Budulea taichii” şi cu “Popa Tanda” şi le-am recitit mai târziu, cu acea indulgenţă şi lipsă de rezerve mintale cu care răsfoim cărţile îmbibate de farmecul unor amintiri personale, deci cu aceeaşi plăcere. Dar aceste două nuvele, de care pomenesc predilect toţi criticii lui Slavici, nu mi se par totuşi cele mai izbutite creaţiuni ale lui. Genul în care a excelat talentul lui Slavici este, fără îndoială, nuvela tragică. “Moara cu noroc”, care nu poate să placă atâta în copilărie, recitită de câteva ori mai târziu, la intervale, cu toată blazarea necruţătoare a unui spirit saturat de literaturism, lasă aceeaşi impresie puternică.

E povestirea unor fapte dramatice pe care autorul le plasează cu vreo cincizeci de ani în urmă, în preajma unui orăşel din Ardeal, într-un colţ de lume evocat cu o mare putere de sugestie. Caractere tari, de oameni primitivi, se ciocnesc violent într-o atmosferă tragică impresionantă, zugrăvite viguros şi nuanţat în acelaşi timp, cu o pătrundere psihologică surprinzătoare. Intriga e condusă cu aceeaşi măestrie. Toate sunt fericit îmbinate, până şi tonul sfătos şi stilul cam greoi al scriitorului ardelean pare potrivit anume ca să contribuie la impresia aceea de tragic, de trecut, de fapte întâmplate aievea, de o viaţă adevărată, intensă. Locurile şi personagiile îţi rămân pentru totdeauna în minte. Drumul care urcă dealul dinspre Ineu, hanul acela izolat, frecventat de drumeţi pitoreşti la anumite epoce ale anului şi la anume ceasuri ale zilei, Ghiţă hangiul şi soţia lui, Ana, Pintea, căprarul de jandarmi, fost tâlhar, Suilă boarul şi Buză-Ruptă – şi mai cu seamă acel neuitat, cinic şi inteligent Lică Sămădăul, personagiu unic în literatura noastră, exemplar de om straniu, care te urmăreşte ca enigmaticul Svidrigailof din “Crimă şi Pedeapsă”.

“Moara cu noroc” nu-i numai o nuvelă bogată, e, în acelaşi timp, un mic roman de moravuri, tot atât de interesant, prin fondul de viaţă locală pe care e proiectată acţiunea principală, prin tipurile de al doilea plan sau abia întrezărite, prin pitorescul lui special, ca şi “Bordeenii” d-lui Sadoveanu.

Ioan Slavici

Slavici are meritul că a inaugurat în literatura noastră nuvela realistă, a scris nuvele realiste pe vremea “Sărmanului Dionis”, cu mult înainte de Sămănătorul, unde a înflorit mai târziu, totuşi, nuvela romantică şi ţărănistă. Aceasta se datoreşte desigur faptului că Slavici era scriitor ardelean, că avea altă psihologie decât scriitorul român din regat.

Fecior sau nepot de ţăran, ca toţi intelectualii de dincolo, Slavici a păstrat toată viaţa lui, în fond, ceva din psihologia specifică a ţăranului din Ardeal. Aşa se explică până la un punct şi atitudinea lui din viaţa publică de mai târziu şi calvarul pe care l-a îndurat: la noi a intrat în puşcărie fiindcă nu era patriot român, iar în Ardeal a făcut puşcărie tocmai fiindcă era patriot român, adică fiindcă era, la fel cu ţăranul ardelean, împotriva ungurilor cu încredere în “drăguţul de împărat”. Acest din urmă sentiment, profund ardelenesc, care i-a dăinuit în fundul conştiinţei, spre nenorocul bătrâneţelor lui, până la sfârşit a fost completat poate de siguranţa convingerii pe care i-a înfipt-o în minte continuitatea politicii externe a Regatului, unanim susţinută patruzeci de ani în aceeaşi direcţie sau, poate, de încă un sentiment înrădăcinat în inima lui cu puterea instinctului de conservare: sentimentul înspăimântătoarei primejdii care ar ameninţa neamul nostru dinspre Rusia… (…)

Slavici a fost un scriitor de valoare, adică un suflet deosebit şi, încă, un scriitor român. Trebuia să-şi plătească vama. Trebuia să-şi îndure partea lui de chin, hărăzită celor aleşi, asupra cărora apasă parcă, de la începutul lumii, un inexorabil blestem. Târât la bătrâneţe în închisoare, cu sensibilitatea sângerată de ofense, umilit şi scuipat, Slavici poate că n-a înţeles totuşi niciodată, clar, pentru ce anume suferea. Dar a înţeles marea taină că trebuie să sufere, înainte de a intra în istoria literară alături de cei mai aleşi fii ai neamului său. De aceea a putut să treacă cu resemnare şi cu seninătate marele prag”.

*** G. Topîrceanu, Viaţa Românească, 1925

DS TW
No comments

leave a comment