Două din cele mai tulburătoare cărți ale domnului Tudor Arghezi, „Flori de mucigai” și „Poarta Neagră”, au fost inspirate de mediul și oamenii cunoscuți la Închisoarea Văcărești într-o vreme când și Ion Slavici, prozatorul ardelean, se afla acolo.
În amintirile sale din închisoare, autorul nuvelei „Popa Tanda” vorbește adesea ori despre această întâlnire. Îl rugăm deci pe d. Arghezi să ne vorbească despre Slavici. Prompt, domnia-sa ne răspunde : „Am fost, e adevărat, toată lumea știe, cu Ioan Slavici la închisoare. Nu mi-e rușine, dimpotrivă, nici lui Ioan Slavici nu i-a fost … Originalitatea noastră, pentru care eram ținuți la strâmtoare, este lucrul comun și curent din zilele de față, când îmi pui dumneata întrebări și când toată suflarea convertită crede mai comod și mult mai confortabil ceea ce credeau acum 25 de ani numai câțiva, în răspăr cu momentul.
Între cei mai devotați ucenici ai noștri, tardivi, unii făceau spume la gură pe vremuri dacă pomeneau congestionați numele lui Slavici… hai să zicem numele noastre. Schopenhauer spunea despre un adept al lui: „dacă și ăla e schopenhauerian, eu nu mai sunt”.
Temnița nu l-a impresionat nicidecum pe Slavici, obișnuit cu ea știi din ce fostă țară subjugată. A venit de acasă cu patul lui de campanie și un geamantan, un pat frumos de lemn, care se strângea în zigzag, cu un pled de voiaj, cu hârtie, cu cerneală, și cu o cratiță cu coadă, de aluminiu, pe o lampă de spirt.
Pe când își fierbea supa cotidiană, de cartofi, pe aceeași masă de un metru pătrat el scria zece ore pe zi. Slavici avea 73 de ani și tovarășii originalității lui mai puțin de 40. Ei citeau, se plictiseau, protestau o dată pe ceas că sunt închiși.
De altfel, la închisoare se capătă mentalitatea nevinovăției în câteva zile: orice pungaș de buzunare are cel puțin un alibi în care soarta și Dumnezeu joacă rolul principal.
Slavici, indiferent, nici nu aducea vorba de asemenea fleacuri. Conștiința lui se știa curată și omul n-are nevoie de mai mult ca să suporte calm orice calibru de nedreptate. Pilda de muncă nesilită și bucuroasă era stingheritoare. Într-o săptămână el scria câteva zeci de pagini, cu slova lui mărunțică, și duminica îi găsea pe tineri văitându-se de șale.
„SLAVICI VOIA PUȘCĂRIE”
Închisoarea a fost câtva timp un hotel cu anumită clientelă. Stăpânirea știa și ea cât erau deținuții de vinovați și înțelegea că trebuiau vizitați des și lăsați să mai doarmă și pe la casele lor… Slavici se încăpățina să refuze acest tratament amical, fiind de concepții totalitare. El cerea „pușcărie”, voia o situație clară, nu un hotel. Voia lanțuri, paie, un ulcior cu apă, șobolani, păianjeni și stăpînirea i le refuza.
În același hotel, câteva apartamente erau rezervate socialiștilor și unul era ocupat de o Curte militară franceză. Uneori Slavici trebuia stăpânit cu violență.
Era un om scurt și dur ca un buzdugan. Fruntea lui înaltă și brăzdată ca a lui Goethe se ridica din niște sprâncene mari, aspre și țepoase. Cheresteaua solidă aparținea rădăcinii stâncoase pe care o dă piatra ardeleană, îmi plăcea să mă uit la el ca la un trunchi de pom. Uneori ne citea povestirea scrisă în două-trei săptămâni.
Știință, tânărul bătrân avea mai multă decât toți intelectualii de toate vârstele laolaltă. Știa înfiorător de multe lucruri, documentat, aprofundat, geografie, istorie, literatură, matematici, limbi moarte și vii, totul era familiar slujit de o memorie vastă. Și nu se supăra niciodată dincolo de limita eleganței. Dar nici nu avea cum să se mai supere, găsindu-se pietrificat în starea de insensibilitate a seriozității liniștite. Asupra oamenilor avea judecăți făcute, invariabile, și de cele mai multe ori exacte.
Mânca puțin, dormea puțin. Nu fuma, nu râdea, zâmbea”.
*** Amintirile lui Tudor Arghezi au fost publicate de ziarul Vremea, aprilie 1943
Puteți citi și:
Ioan Slavici: Amintiri de la Închisoarea Văcărești
