Moartea lui Balzac

“Baroche, ministrul de interne, lua parte la înmormântare. În biserică era lângă mine, în fața catafalcului. Îmi spuse: “Balzac a fost un om distins!”. L-am privit mirat, șoptindu-i să audă și veacurile: “A fost un geniu!” (Victor Hugo, Mort de Balzac)

“Soția mea e bolnavă!” După o călătorie lungă, obositoare şi ameninţată mereu de a fi întreruptă, familia Balzac sosi la Paris. Venea tocmai din Ucraina, de la castelul Wierzchownia, unde contesa Hanska îşi avea proprietăţile; avu deci de traversat Polonia, Germania, Belgia şi Franţa până să ajungă pe strada Fortunée (astăzi Balzac), unde creatorul “Comediei umane” credea că se va putea bucura de avere, dragoste şi linişte.

Dar ce căutase Balzac în Ucraina? Într-o scrisoare către doctorul său curant, Nacquart, Honoré de Balzac spune: “Află că m-am căsătorit cu strănepoata Mariei Luzinska şi că am devenit, în felul acesta, vărul unuia dintre aghiotanţii împăratului tuturor ruşilor, contele A. Rzewuski, vărul contelui Orlof şi nepotul contesei Rosalia Rzewuski, prima damă de onoare a M. S. Împărăteasa Rusiei. Aş mai putea să-ţi adaug multe glume de astea, dar fericirea cea mai completă, cea mai neruşinată, este aceea care datorează totul invidiei generale. Dar ce importă toate astea? Dumnezeu, câţiva prieteni și familia soţiei mele sunt martorii fericirii pe care poate am meritat-o chiar la intensitatea aceasta”.

Pe contesa Hanska, Balzac o cunoscuse în anul 1833, dar, biciuit de mama sa ambulatorie, pe de-o parte, iar pe de altă parte obsedat de “omenirea care-i cerea, din continentele fanteziei, să-i dea viață”, cum spune Théophile Gautier, Balzac nu găsi, aproape niciodată, mai multă vreme să se ocupe de tânăra văduvă poloneză decât aceea necesară unei corespondențe, care de multe ori ar fi fost direct jignitoare prin lapidaritatea ei, dacă dragostea mare a contesei nu venea să completeze ceea ce romancierul nu avusese timpul să continue.

Totuşi, pasiunile mari nu cunosc înfrângeri; astfel, contesa Hanska reuşi să-l determine pe Balzac să pornească prin mai sau iunie 1848, după ce asistă la revoluţia din 24 februarie, pentru al cărui spectacol veni la Paris în ziua de 11 ale aceleiaşi luni, către Wierzchownia Ucrainei, unde-l aştepta “aproape legendara Eveline”, cum notează doctorul Nacquart. Dar căsătoria nu avu loc imediat; o sută de neajunsuri familiare, permanenta maladie de care Balzac se văita mereu, multe şi mici piedici de toate naturile şi nuanţele amânară căsătoria care avu loc abia după doi ani, adică în martie 1850, în biserica parohială din Berdichef.

Fericirea este mare, fără îndoială, o fericire însă tristă; nu se simte în ea oboseala unei perseverenţe şi nici odihna certitudinii că totul a fost cucerit, deci că visul este mai mic şi mai sărac decât viaţa…. Imediat după întoarcerea de la biserică, Balzac scrie sorei sale: “Din nenorocire, soţia mea suferă de dureri atroce de gută artritică de care a murit şi mamă-sa. Gândul acesta mă chinuie. Mâinile şi picioarele ei sunt umflate; nu poate mişca degetele, nu se poate încălţa. Trebuie să venim la Paris; acolo Chilius şi Hédonius vor găsi remediul. Sunt sigur; altfel, aş fi nenorocit”.

Dar Balzac? Este el sănătos de se ocupă atât de mult numai de boala soţiei sale? Timp de o lună şi jumătate înaintea căsătoriei, trăi ameninţat de “o febră cerebrală”, apoi, din chiar clipa sosirii la castel, astmul i se agravă, iar inima nu l-ar fi supărat atât dacă rana de la cap căpătată într-un accident în ziua de 31 mai 1832, deşi aparent tămăduită, nu şi-ar fi dat roadele acum, prin crunte dureri de cap. De altfel, el însuşi spune într-o scrisoare:

“Capul acesta, acest minunat cap, capul acesta… pe care-l cunoşti, a fost sortit să îndure o nenorocire, şi nu ştiu dacă, de pe urma ei, nu s-a stricat ceva în creierul meu”. Cu toate acestea, adică aşa bolnavi şi în pragul bătrâneţii, contesa Hanska şi Balzac mai avură puterea să se sprijine unul pe altul în faţa altarului şi să-şi jure credinţă, deşi erau aproape convinşi că o fac pentru lumea cealaltă. Dar maladia contesei, ca şi aceea a lui Balzac, necesita plecarea la Paris. Întârzierea veni din pricina micii contese Hanska; aceasta contractă o rujeolă, iar doctorul Knothe, “Esculapul Wierzehownki”, avu greaua menire de a îngriji de trei bolnavi, dintre care unul, Balzac, era mai periculos decât ceilalţi prin faptul că “suferea și de ipohondrie”.

Totuşi lucrurile se aranjară și astfel în mai 1850 Balzac sosi la Paris cu soţia sa, pentru a câştiga, cu ajutorul medicilor, “dreptul la o viaţă liniştită, sănătoasă, fericită, bogată şi glorioasă”, cum îi scrie lui Nacquart. “Oare nu crezi că am dreptul şi eu să trăiesc?” se întreabă Balzac în aceeaşi scrisoare către doctorul său. “Nu sunt bătrân, iar abuzurile pe care le-am făcut, dacă mi-au minat nervii, nu mi-au distrus dorul de viaţă. Soţia mea e bolnavă; are nevoie de îngrijiri. Trebuie să trăiesc pentru a-i dovedi că o iubesc. E mai mult decât tragică dorinţa mea şi de aceea mă tem că ascunde o fatalitate”. Şi Balzac nu se înşela.

Dar abia sosiţi, soarta pregătea soţilor Balzac o stranie întâmplare. “Era trecut de miezul nopţii, povesteşte contele Lovenjoul în “Un roman de

dragoste”, când Balzac şi soţia sa ajunseră cu trăsura în faţa casei. Zadarnice fură bătăile în uşă pentru a li se deschide. Nimeni nu venea să descuie uşa; nici un pas nu se auzea înăuntru. Şi, cu toate acestea, în casă era cineva. La etajul întâi, în câteva camere era lumină, ba se puteau vedea şi buchetele de flori aşezate în vaze. De aceea, cu toată ora târzie şi cu toată oboseala călătorilor, se trimise după un lăcătuş, iar când, după multe chinuri, putură să intre în casă, spectacolul fu îngrozitor: singurul servitor al casei înnebunise aşteptându-şi stăpânii”. Aşa începu agonia lui Balzac.

“Ameliorarea, spune Cabanes, trecătoare, obţinută de medicul rus în Ucraina, fu de scurtă durată. Sufocările redeveniră mai puternice”. Atunci, un consult de medici hotărî ca pacientul să plece la Biarritz. Doctorul Nacquart, enervat de tratamentul destul de bun al medicului Knothé, nu intervine. Însă Balzac presimte ceva… Dar nu are curajul să întrebe. Tace şi aşteaptă. La Biarritz astmul se agravează şi Balzac îi scrie lui Théophile Gautier: “sunt asemenea unei mumii, nu pot vorbi şi nu pot să mă mişc”. Totuşi nădejdea e mare. “Să sperăm, spune el într-o zi soţiei sale. Să sperăm până la absurd şi demenţă. Poate însăşi viaţa este nădejdea lui Dumnezeu în faţa morţii!”

Sfârşitul însă îşi înalţă negurile. “Dacă trupu-mi ar avea puterile închipuirii mele, aş ucide moartea. Abia atunci s-ar vedea că opera mea este o biată introducere la eternitatea lumii”. Nopţile îi sunt agitate, pline de coşmaruri scurte. Se trezeşte brusc, înfăşurat în sudori reci. “Oare insomniile acestea nu sunt prevestirile morţii?” se întreabă el, refuzând doctoria. “Am devenit asemenea unei insule în mijlocul oceanului. Ultima stâncă s-a prăvălit în abis. De-acum, neantul mă are la dispoziţia sa. Nu am cu ce să mă apăr. Boala a dat mâna cu nefiinţa. Nu mi-a mai rămas decât credinţa în Dumnezeu”.

Apoi, cu câteva zile înainte de a pleca la Paris, îi spune soţiei sale: “Aş vrea să fiu înmormântat în opera mea.” Contesa Hanska îl sfătuieşte să se liniştească. El răspunde: “În faţa morţii chiar şi olimpianismul este în agitaţie şi panică. Dar te iubesc, şi asta mă va apăra”. Şi totuşi, întoarcerea la Paris este inevitabilă. Clima de la Biarritz a făcut ravagii. Balzac se suie în trăsură, murmurând: “Dacă aş şti cum e moartea, aş trăi veşnic”.

La începutul lui august 1850, e la Paris. Un nou consult, ţinut, de data aceasta, nu în prezenţa lui Balzac. Faptul îl nelinişteşte. Şi atunci, ajuns la marginile puterilor, Balzac îl cheamă pe doctorul său curant şi-l întreabă: “Cât mai am de trăit?”

Nacquart se clatină, a devenit palid, tremură. Balzac îi urmăreşte toate mişcările cu o privire de halucinat. “Vreau să ştiu cât mai am de trăit, horcăieşte el. Nu mă mai tem de nimic”. Face un efort, se ridică dintre perne, se sprijină într-un cot, şi cu respiraţia scurtă, uscată, insistă: “Cât? Spune-mi, cât?” Nacquart e lângă el, îi numără pulsul şi-l sfătuieşte să se liniştească. “Spune-mi!” răcneşte Balzac. Atunci, neantul îşi cască gura. Şi Nacquart mărturisi, spune Arsène Houssâÿe, că Balzac nu mai avea de trăit o lună, o săptămână sau o zi, ci numai câteva ceasuri. Atât!

Romancierul căzu între perne, zdrobit. “Acesta este adevărul?” În jurnalul său, Nacquart însemna în ziua aceea:

Balzac e nemuritor, Str. Fortunée, no. 14, în cartierul Beaujon, 18 august 1850.

Către seară, Victor Hugo află că Balzac e în agonie. De cu zi, doamna Hugo făcu o vizită doamnei Balzac. Acum, totul era iremediabil pierdut. Doctorul Roux îl operase pe Balzac la picior, dar rana, în loc să supureze, se prezenta roşie, uscată, înfierbântată. “Orice intervenţie este zadarnică” zise Roux şi plecă. Apoi sosi Hugo. “Eram în camera lui Balzac, spune acesta. Un pat în mijlocul odăii, un pat de ocazie, făcut cu scripete pentru a putea mişca bolnavul.

Balzac stătea grămădit între perne, cu capul pe un maldăr de perne, sub care fură adunate toate pufurile de ornament din casă; bolnavul se sufoca, avea nevoie să-şi ţină capul sus. Faţa lui Balzac era vânătă, aproape neagră, nebărbierită; părul îi era sur şi tăiat scurt. Ochii deschişi şi ficși. ÎI vedeam din profil; semăna cu Napoleon. O femeie bătrână şi un servitor stăteau deoparte şi de alta a patului. O lumânare ardea în spatele căpătâiului. În cameră era un aer greu, înăbuşit de un miros insuportabil. Am ridicat plapoma, şi-am luat mâna lui Balzac. Era acoperită de sudoare. I-am strâns-o. N-a răspuns. Viaţa apăra numai inima. Bătrâna femeie îmi spune: “Va muri în zorii zilei”. Am ieşit ducând în suflet greutatea chipului lui Balzac în care moartea începea să lucreze, și, traversând salonul, am văzut bustul imens al lui Honoré de Balzac, făcut de David, imobil, impasibil, măreț, strălucind vag. În clipa aceea am comparat moartea cu nemurirea.

Întors acasă, unde am găsit o întreagă societate, am spus: “Domnilor, Europa va pierde un mare spirit!” A murit în cursul nopţii. Avea 51 de ani.

…L-au înmormântat miercuri. Lentele erau ţinute de Victor Hugo şi Alexandre Dumas. La ieşirea din Biserica Saint-Philip-du-Roule, o ploaie parisiană îşi cernea tristeţea peste convoiul care se îndrepta către Père-Lachaise. Hugo spune: “Era o zi în care cerul parcă avea câteva lacrimi pentru pământ”. Groapa fu săpată între mormântul lui Charles Nodier și Casimir Delavigne. Dar când preotul rosti ultima rugăciune, deodată soarele dădu la o parte nourii apunând. Şi Victor Hugo spuse: “În clipa aceea mi s-a părut că noi, oamenii, nu suntem chiar atât de nesiguri când murim; sunt în lumea aceasta elemente care ne cunosc şi aşteaptă. Şi poate soarele din acea zi era un semn al acestei totale înfrăţiri”.

*** Petru Manoliu, România – Provincie, noiembrie 1938

Honoré de Balzac s-a născut pe 20 mai 1799 la Tours și a încetat din viață pe 18 august 1850, la Paris, la vârsta de 51 de ani.