Între copilărie, şcoală şi nenumărate meserii făcute pe apucate, viaţa lui Chaplin se scurge fără bucurii până la 12 ani. Atunci, printr-o întâmplare, ajunge să joace rolul unui copil într-o adaptare după Conan Doyle. Aceasta marchează de fapt începutul carierei sale de actor profesionist. Domnul Hamilton, care îl angajase pentru teatrul lui Charles Frohmann, s-a dovedit a fi un impresar priceput. Sherlock Holmes are mare succes…
Charlie cunoaște pentru prima dată certitudinea unui angajament permanent, împreună cu trupa face lungi turnee în provincie. Câştigă mulţumitor şi poate, împreună cu Sydney, să-şi întreţină mama şi bunicul. Mai târziu trece într-o trupă de music-hall condusă de Fred Karno, cu care întreprinde turnee în Franţa şi mai apoi în Statele Unite. La unul din spectacolele date la New York, Chaplin atrage atenţia unui mărunt funcţionar, pătimaş îndrăgostit de film, dar fără bani, pe nume Mack Sennett. Peste doi ani acesta, devenit coasociat la studiourile Keystone din Hollywood, îl cheamă într-una din trupele sale. Aşa începe povestea lui Charlot!
Iată câteva fragmente din autobiografia actorului despre naşterea personajului şi evoluţia lui.
“Sennett mă luă deoparte să-mi explice metoda lor de lucru.
— N-avem un scenariu; pornim de la o idee și urmărim desfășurarea logică a evenimentelor până în momentul când ajungem la o urmărire, care constituie esențialul comediei noastre.
Metoda mi se părea excelentă, dar în ce mă privea mi-era groază de urmăriri. În asemenea scene se dizolvă personalitatea actorului şi, deşi nu ştiam mai nimic despre cinematografie, eram convins că nimic nu poate înlocui personalitatea sa… (După câteva zile, Sennett îl chemă pe Chaplin în vederea unui nou film a cărui acțiune se petrecea, printre altele, și într-un hol de hotel.)
— Ne trebuie câteva gaguri aici, spuse el, și apoi se întoarse spre mine. Du-te să-ți faci un machiaj comic. Indiferent ce.
Habar n-aveam cum trebuie să mă machiez. În drum spre vestiar, mi-am spus că voi îmbrăca un pantalon mai larg, pantofi mari şi că voi întregi ţinuta cu un baston şi cu un melon.
Voiam ca totul să fie „în contradicţie”: pantalonul exagerat de larg, haina îngustă, pălăria prea mică şi pantofii enormi. Mă întrebam dacă trebuie să am înfăţişare de tânăr sau de bătrân, dar amintindu-mi că Sennett mă crezuse mai în vârstă, mi-am lipit o mică mustață care, după cum mi se părea, îmi dădea câțiva ani mai mult fără să-mi ascundă expresia feței.
N-aveam nici o idee despre personajul pe care-l voi interpreta. Dar din clipa când m-am îmbrăcat, hainele și machiajul m-au făcut să simt ce reprezenta personajul. Am început să-l descopăr, şi o dată ajuns pe platou el era în întregime creat. Când m-am înfăţişat înaintea lui Sennett, eram în pielea personajului; înaintam cu un pas nostim, învârtind în aer bastonul. Gagurile şi ideile comice se îmbulzeau în capul meu.
Secretul reușitei lui Mack Sennett se afla în entuziasmul lui. Era un spectator minunat și râdea din toată inima de ceea ce găsea nostim. Se tăvălea literalmente de râs. Aceasta m-a încurajat și am început să explic personajul:
— Vedeți, personajul acesta are mai multe feţe; este în acelaşi timp vagabond, gentleman, poet, visător, tip singuratic, romanţios şi dornic de aventuri. Ar vrea să vă facă să credeţi că este savant, muzician, duce, jucător de pale. Dar nu se dă înapoi să strângă mucuri de ţigară sau să şterpelească unui copil dulciurile. Și, bineînțeles, dacă se prezintă prilejul, dă cu dragă inimă o lovitură de picior în spatele unei doamne… dar numai în cazul când este furios!
Am continuat astfel timp de vreo zece minute şi Sennett râdea necontenit
— Bine, spuse el, vino pe platou să vedem puţin de ce eşti în stare…
În orice comedie este extrem de importantă atitudinea pe care trebuie s-o iei, dar nu totdeauna o găseşti uşor. În acest hol de hotel aveam impresia că sunt un impostor care se dă drept client, în timp ce în realitate eram un vagabond în căutarea unui adăpost. Am intrat și m-am împiedicat de piciorul unei doamne. M-am întors, ridicându-mi pălăria pentru a mă scuza, apoi am plecat din nou, poticnindu-mă de o scuipătoare; m-am mai întors o dată, ridicându-mi pălăria în fața scuipătorii. În spatele aparatului de filmat lumea începuse să râdă.
—Pe atunci, principiile regiei erau simple. Nu trebuia decât să disting stânga de dreapta, pentru intrări şi ieşiri. Dacă ieşeam prin dreapta la sfârşitul unei scene, intram prin stângă în scena următoare; dacă ieşeam în direcţia aparatului de filmat, reveneam întorcându-i spatele. Acestea erau regulile fundamentale.
Dar, pe măsură ce căpătăm experienţă am descoperit că locul aparatului de filmat avea nu numai un rol psihologic, el constituia însăşi articulaţia unei scene, de fapt aceasta era baza stilului cinematografic. Dacă aparatul de filmat se găseşte puţin prea aproape sau prea departe, e de ajuns pentru a sublinia sau a strica un efect. Întrucât economia mişcării este importantă, actorul nu trebuie să umble în mod inutil, fără un anumit motiv, căci mersul în sine n-are nimic dramatic. Prin urmare, situarea aparatului de filmat determină compoziţia şi permite actorului să-şi facă intrarea în condiţii cât mai bune. Locul ocupat de aparatul de filmat constituie accentul în limbajul cinematografic. Nu se poate afirma în principiu că prim-planul accentuează mai puternic un joc de scenă decât un plan îndepărtat. Este o chestiune de sentimente; în unele cazuri, planul depărtat subliniază mai puternic lucrurile.
Voi da ca exemplu o singură scenă dintr-una din primele mele comedii, „Skating” (Charlot patinează). Vagabondul intră pe pistă și începe să patineze cu un picior în aer, alunecând și învârtindu-se, dând peste oameni sau împingându-i, provocând zăpăceală în jurul lui, pentru ca, în cele din urmă, toată lumea să întoarcă spatele aparatului de filmat; în timp ce el se îndreaptă spre fundul patinoarului, silueta lui se micşorează puţin câte puţin, o dată cu distanţa, până în momentul când vine să se aşeze printre spectatori, contemplând cu nevinovăţie haosul provocat de el. În cazul acesta, mica siluetă a vagabondului, din depărtare, era mai nostimă decât ar fi fost în prim-plan.
Când am început să pun în scenă primul meu film nu mai eram atât de încrezător precum crezusem, ba chiar m-am speriat puţin. Dar după ce Sennett a văzut rezultatele primei zile de turnare, m-am liniştit. Filmul se intitula „Caught in the Rain” (Prins de ploaie). Nu realizasem chiar o capodoperă a genului, dar era nostim şi filmul a avut mult succes. Când l-am terminat, eram nerăbdător să aflu reacția lui Sennett. L-am auzit spunând la ieșirea din sala de proiecție:
— Ei bine, ești gata să începi un alt film? De atunci mi-am scris și regizat toate comediile. Ca să mă încurajeze, Sennett mi-a acordat o primă de 25 de dolari pentru fiecare film…
In A Dog’s Life (O viaţă de câine), scenariul avea o puternică tentă satirică, întrucât stabileam paralela între viaţa unui câine şi aceea de vagabond. Acest laitmotiv constituia structura pe care mi-am plasat gagurile şi efectele de burlesc clasic, începeam să mă preocup de construcţia comediilor mele şi să devin conştient de arhitectura lor. Fiecare secvenţă o aducea pe cea următoare şi ansamblul forma un tot.
Prima secvenţă înfăţişa salvarea unui câine smuls dintr-o luptă cu alţi câţiva semeni ai săi. În cea de-a doua, o tânără era salvată dintr-o sală de bal. Ea de asemenea ducea „o viaţă de câine”. Mai erau încă multe alte secvenţe care toate urmau înlănţuirea logică a evenimentelor. Cu toate că aceste comedii burleşti erau simple şi fără pretenţii, conţineau multe reflecţii şi mai ales mult spirit de inventivitate. Oricât de nostim ar fi fost vreun gag, dacă dăuna logicii faptelor nu-l foloseam.
Pe timpul când lucram la studioul Keystone, personajul Charlot era mai liber, mai puţin tributar intrigii. Creierul nu-i servea decât rareori; nu recurgea decât la instinctele sale, care nu reflectau decât esenţialul: traiul, adăpostul, căldura. Dar cu fiecare nouă comedie de succes, personajul Charlot devenea tot mai complex. Sentimentele, umanul cel mai profund începea să pătrundă în acest personaj, fapt care punea o problemă artistică dificilă întrucât era totuşi limitat de natura comediei burleşti. Poate ar părea pretenţios, dar burlescul necesită o psihologie mai strânsă.
Am găsit soluţia în ziua când l-am conceput pe Charlot ca pe un fel de Pierrot. De atunci am devenit mai liber în expresie şi am putut să îmbogăţesc mai cu uşurinţă comedia prin mici accente sentimentale. Logic însă, era dificil de găsit o fată frumoasă pe care s-o intereseze un vagabond. Aceasta a fost întotdeauna marea problemă a filmelor mele. În “Goana după aur”, eroina începe să se intereseze de Charlot jucându-i o festă care mai târziu îi stârnește mila luată de erou drept dragoste. Tânăra din “Luminile oraşului” este oarbă. În acest ultim exemplu Charlot îi apărea romantic şi minunat până în ziua când şi-a recăpătat vederea…
În primele comedii mă străduiam să creez o ambianţă. Izbuteam să fac aceasta, în genere datorită muzicii. Un vechi cântec intitulat “Mrs. Grundy” mi-a sugerat atmosfera din The Immigrant (Emigrantul). Melodia avea o tandreţe nostalgică care te facea să te gândeşti la cei doi nefericiţi însinguraţi care se căsătoreau într-o zi tristă şi ploioasă.
Subiectul îl prezintă pe Charlot în călătorie spre America. În cală întâlneşte o tânără însoţită de mama ei, tot atât de sărace ca şi el. Ajungând la New York, se despart. În cele din urmă reîntâlneşte tînăra, dar, de astă data, singură. Ca şi el, n-a reuşit în viaţă. În timp ce discută, fata scoate din întâmplare o batistă tivită cu negru, arătând astfel că i-a murit mama.
Desigur, la sfârşit, tinerii se căsătoresc într-o zi tristă şi ploioasă. Mici melodii foarte simple mi-au trezit ideea unor noi comedii. Într-una din acestea, intitulată “Twenty Minutes of Love” (Charlot şi cronometru), unde scene de învălmăşeală şi momente burleşti se succed într-o grădină publică, cu poliţişti şi bone cu copii, treceam de la o secvenţă la alta în sunetele ariei “Too Much Mustard” (Prea mult muştar), un cântec la modă în 1914. Cântecul “Violetera” mi-a inspirat “Luminile oraşului”, iar “Auld Lang Syme” — “Goana după aur”.
Încă din 1916 aveam numeroase idei pentru filme mari, de pildă un voiaj spre Lună, un spectacol comic despre Jocurile Olimpice şi posibilităţile de a folosi legile gravitaţiei. Aceasta ar fi trebuit să fie o satiră asupra tehnicismului. Mă gândeam la o maşină de hrănit, la o pălărie radioelectrică care ar putea înregistra gândurile şi la neplăcerile ce mi le-aş fi putut atrage punând-o pe cap după ce aş fi fost prezentat seducătoarei soţii a lunarului. În cele din urmă tot am folosit maşina de hrănit, dar mai târziu, în “Timpuri noi”.
Ziariştii m-au întrebat cum îmi vin ideile filmelor şi nici până în ziua de astăzi n-am putut răspunde satisfăcător. De-a lungul anilor am descoperit că ideile îţi vin când doreşti mai mult să le găseşti, spiritul devine astfel un fel de turn de pândă, unde urmăreşti orice incident ce ar putea să-ţi aprindă imaginaţia: muzica, un apus de soare pot fi scânteia unei idei.
Cred că metoda cea mai bună este să alegi un subiect care te stimulează, să-l dezvolţi şi să-l şlefuieşti, iar apoi, dacă nu eşti în stare să mergi mai departe, să-l laşi pentru a alege altul. Eliminare după acumulare, astfel poţi descoperi ceea ce doreşti…
Curios lucru, dar am găsit pe neaşteptate ideea de a face un nou film mut în urma unui accident, în momentul când mă aşteptam cel mai puţin la aceasta. Paulette (Goddiard) şi cu mine ne găseam pe hipodromul de la Tijuana, în Mexic, unde trebuia să remitem o cupă de argint câştigătorului, nu-mi amintesc prea bine cărei curse din Kentucky. Paulette a fost întrebată dacă doreşte să înmâneze cupa jocheului învingător şi să rostească câteva cuvinte cu accent sudic. S-a lăsat convinsă cu uşurinţă. Am fost uluit auzind-o vorbind prin difuzor. Deşi este din Brooklyn, a imitat în mod remarcabil pe o frumoasă din Kentucky. Faptul era convins că este perfect capabilă să joace. Aceasta a fost pentru mine stimulentul care m-a îndemnat la lucru. În ochii mei, Paulette avea ceva de puştoaică. Ar fi grozav să pot reda acest aer pe ecran. Mi-am imaginat întâlnirea, într-o maşină poliţienească plină de arestaţi, dintre Charlot şi această puştoaică. Charlot se arată foarte galant şi îi oferă locul. Acest fapt era punctul de pornire de la care puteam construi o intrigă şi găsi gagurile necesare.
…În “Timpuri noi” am folosit maşina de hrănit ca mijloc de a câştiga vreme pentru a permite muncitorilor să-şi continue munca în timpul orei de masă. Secvenţa din uzină se termina cu viziunea lui Charlot cuprins de o depresiune nervoasă. Subiectul se desfăşura pornind de la înlănţuirea firească a evenimentelor. Vindecat, Charlot este arestat şi întâlneşte o puştoaică, de asemenea arestată pentru că a furat pâine. Se întâlnesc într-o maşină a poliţiei plină de delincvenţi. Din acest moment, istoria lor devine povestea a doi anonimi care încearcă să se descurce în timpurile modeme. Ei sunt angrenaţi de criză, de greve, participă la tulburări şi suferă din cauza şomajului. Pe Paulette am îmbrăcat-o în zdrenţe. Aproape că a izbucnit în plâns când i-am mâzgălt fața ca să pară cât mai murdară.
— Petele acestea sunt adevărate grains de beauté, am insistat eu.
Este ușor să îmbraci o actriță în mod atrăgător, cu rochii de la mari croitori. Dar să îmbraci o florăreasă și s-o faci seducătoare ca în “Luminile orașului” este dificil. Costumul tinerei din “Goana după aur” nu punea o asemenea problemă. Dar îmbrăcămintea Paulettei în “Timpuri noi” cerea tot atâtea reflecţii şi fineţe ca o creaţie de la Dior. Îmbrăcând o actriţă ca florăreasă sau pentru rolul de copil al străzilor, m-am străduit să scot un efect poetic și să nu-i falsific personalitatea.
*** Fragment din “Istoria vieții mele”, 1964, traducere de AI. loan
Puteți citi și:
Viața lui Charlie Chaplin, micul vagabond crescut la școala săracilor
Pingback: Nu a fost numai soțul Normei Shearer. Irving Thalberg, producătorul epocii de aur de la Hollywood, a murit la doar 37 de ani - Dosare Secrete / September 14, 2023
/