M-am născut la 16 aprilie 1889, la ora opt seara, în East Lane, la Walworth. Puţin după aceasta, familia noastră s-a instalat la West Square, St. George’s Road, în cartierul londonez Lambeth. După spusele mamei mele, lumea în care soseam era minunată. Ne bucuram de un confort satisfăcător; trăiam în trei camere mobilate cu gust. Una dintre primele mele amintiri este că în fiecare seară, înainte de a pleca la teatru, mama ne învelea cu grijă pe Sydney şi pe mine, culcaţi într-un pat confortabil, şi ne lăsa în paza cameristei. În universul copilului de trei ani şi jumătate care eram, totul era cu putinţă; întrucât Sydney, care era cu patru ani mai în vârstă decît mine, ştia să facă prestidigitaţie, să înghită o monedă şi să o scoată din ceafă, eu eram capabil să fac acelaşi lucru; într-o bună zi am înghiţit deci o monedă de o jumătate de penny şi mama a trebuit să cheme un medic.
În toate serile, când revenea de la teatru, mama avea obiceiul să lase pe masă dulciuri pe care Sydney și cu mine le găseam dimineața — o bucată de prăjitură sau bomboane, în schimbul cărora ne înțelesesem ca noi să nu facem zgomot, fiindcă ea obișnuia să doarmă până târziu.
Mama juca rolul de subretă în comedii; era o ființă micuţă, cam la vreo treizeci de ani, cu tenul alb, ochii de un bleu-violet şi părul şaten deschis atât de lung, încât se putea aşeza pe el. Sydney şi cu mine o adoram. Deşi nu era o frumuseţe excepţională, noi o găseam divină. Mai târziu, cei care au cunoscut-o mi-au spus că era micuţă şi seducătoare, că avea un farmec neobișnuit. Îi făcea plăcere să ne gătească pentru plimbările duminicale, pe Sydney într-un costum Eaton cu pantaloni lungi și pe mine în catifea bleu, cu mănuși bleu asortate. În asemenea ocazii nu ne mai încăpeam în piele de fericire, plimbându-ne pe Kennington Road.
Pe atunci Londra era un oraş liniştit. Ritmul oraşului era potolit; chiar şi tramvaiele trase de cai pe Westminster Bridge Road mergeau domol, fără a se grăbi, făcând la punctul terminus o semiîntoarcere pe o placă turnantă, nu departe de cum mă conduce de mână şi, după o scurtă explicaţie către public, mă lasă singur pe scenă. În faţa luminilor orbitoare ale rampei şi a feţelor estompate de fum, încep să cânt acompaniat de orchestră, care a ezitat puţin înainte de a găsi tonul potrivit pentru mine. Era un cântec binecunoscut, care se numea „Jack Jones”.
Chiar în mijlocul cântecului o ploaie de monede a început să cadă pe scenă. M-am oprit imediat pentru a anunța că voi strânge mai întâi banii și voi continua cântecul după aceea. Sala a izbucnit în hohote de râs. A venit și directorul de scenă cu o batistă ca să mă ajute. Am crezut că are de gând să ia banii pentru el. Spectatorii mi-au înţeles temerea şi au râs şi mai zgomotos, mai ales atunci când directorul dispăru cu batista urmat de mine cu o mutră neliniştită. Nu m-am întors să reiau cântecul decât după ce el i-a dat banii mamei. M-am simţit cu totul în largul meu. Vorbeam publicului, dansam, am făcut câteva imitaţii, inclusiv pe mama mea cântând un marş irlandez. Cu toată nevinovăţia, când reluam refrenul, imitam vocea mamei care se frângea şi am fost surprins de efectul asupra auditorilor. Au izbucnit în râsete şi în aclamaţii; o nouă ploaie de bani s-a abătut pe scenă, iar când mama a venit să mă ia, a fost primită cu un tunet de aplauze. Seara aceea a marcat prima mea apariţie pe scenă şi cea din urmă a mamei mele.
Când soarta se amestecă în viaţa oamenilor, nu ştie ce-i mila şi dreptatea. Mama nu şi-a mai recăpătat niciodată vocea. Tot aşa după cum iarna vine după toamnă, situaţia noastră s-a înrăutăţit necontenit. Cu toate că mama fusese prevăzătoare şi avea ceva bani deoparte, suma aceasta a dispărut curând, la fel ca şi bijuteriile şi alte mici lucruri de valoare pe care le depusese la un cămătar pentru a putea trăi, sperând mereu că-și va recăpăta vocea.
În așteptare însă, am părăsit cele trei camere confortabile pentru a ne instala în două, apoi într-una, în timp ce bagajul scădea de fiecare dată și cartierele în care ne instalam deveneau din ce în ce mai sinistre.
…În timpul acestei epoci dureroase mama a început să se plângă de migrene şi a trebuit să renunţe chiar la cusut (pentru a-şi întreţine copiii mama lui Chaplin a practicat şi croitoria); zile întregi trebuia să se întindă într-o cameră întunecată, cu un pansament făcut din frunze de ceai pe ochi. Picasso a avut perioada lui „albastră”. Noi am cunoscut o perioadă cenuşie, în cursul căreia am trăit din mila parohială, cu bonuri de supă şi cu pachete de la instituţiile de caritate. Pe deasupra Sydney vindea ziare între orele de lecţii şi cu toate că ajutorul lui nu constituia decât o picătură de apă în mare, era totuşi un mic sprijin.
…În disperare de cauză, mama a consultat un avocat, care, văzând că nu are mare lucru de câştigat din această afacere, a sfătuit-o să se interneze cu copiii, sub protecţia autorităţilor din cartierul Lambeth, cu scopul de a-l obliga pe tata să-i plătească pensie alimentară.
Nu exista o altă soluţie: avea doi copii în grijă, sănătatea îi era zdruncinată. Mama a hotărât deci că vom intra cu toţii în azilul de săraci din Lambeth.
…După trei săptămâni, din Lambeth am fost transferaţi la şcoala din Hanwell pentru orfani şi copii abandonaţi, la o depărtare de douăzeci de kilometri de Londra… Primele zile m-am simţit pierdut şi nenorocit, căci la Lambeth aveam totdeauna impresia că mama nu e departe, ceea ce mă încuraja, dar la Hanwell mi se părea că suntem despărţiţi de o prea mare distanţă. Sydney şi cu mine am fost acceptaţi şi am intrat în şcoala propriu-zisă, unde am fost despărţiţi, Sydney ducându-se cu cei mari, iar ei cu cei mici. Dormeam în pavilioane diferite, aşa că ne vedeam rareori. Eram ceva mai mare de şase ani şi cu totul singur, ceea ce mă făcea foarte nefericit.
(Cei doi fraţi au rămas la şcoala din Hanwell aproape un an; Chaplin descrie în continuare ce reprezenta această şcoală.)
…Pentru delictele mai grave pedeapsa se aplica în fiecare vineri în marea sală de gimnastică — o încăpere sinistră de aproximativ douăzeci de metri pe doisprezece, cu tavanul foarte înalt, având pe laturi frânghii atârnate de căpriori. În dimineţile de vineri, cei 200-300 de elevi între 7 şi 14 ani intrau aici şi se aliniau ca nişte soldaţi, pe trei laturi ale sălii. Cea de-a patra era în fund, unde îndărătul unui birou lung ca o masă de cantină se găseau vinovaţii, care aşteptau să fie judecaţi şi pedepsiţi. La dreapta biroului se afla o capră de care atârnau brăţări de piele şi erau fixate vergele ameninţătoare.
Pentru greşeli nu prea grave elevul se întindea cu burta pe birou, picioarele fiindu-i ţinute de un sergent, în timp ce un alt sergent scotea peste cap cămaşa vinovatului şi-i întindea bine pantalonul.
Căpitanul Hindrum, un ofiţer de marină în retragere care cântărea aproape o sută de kilograme, ţinea o mână la spate, iar în cealaltă agita un băţ de grosimea degetului mare şi lung de un metru şi douăzeci; el se înfigea solid pe picioare, comparând lungimea vergelei cu lărgimea feselor celui vinovat. După aceasta, cu un gest lent şi teatral, ridica băţul şi pocnea cu sete spatele vinovatului. Spectacolul era îngrozitor şi în mod invariabil se găsea printre noi câte un elev care leşina.
Numărul minim de lovituri era trei şi maximum şapte. Dacă vinovatul primea mai mult de trei, strigătele lui erau înfiorătoare. Câteodată păstra o tăcere neliniştitoare sau pur şi simplu leşina. Loviturile aveau un efect paralizant, astfel încât victima trebuia transportată până la o saltea din sala de gimnastică, unde era lăsată să se zvârcolească cel puţin timp de zece minute înainte de a i se calma durerile, dosul fiind marcat de trei dungi roze late cât degetul unei spălătorese.
Elevii te sfătuiau totdeauna să nu negi o acuzaţie, chiar dacă erai nevinovat, deoarece în cazul dovedirii vinovăţiei căpătai maximum. Şi în general aceasta se întâmpla de obicei pentru că nu ştiam suficient de bine să ne exprimăm pentru a ne apăra nevinovăţia.
Îmi amintesc de prima corecţie la care am asistat, în picioare, fără a sufla un cuvânt, cu inima zvâcnind în momentul intrării directorului şi cortegiului său. Îndărătul biroului era un amărât care încercase să fugă din şcoală. Nu i se vedeau decât capul şi umerii deasupra biroului, atât de mic era. Avea faţa albă şi colţuroasă, cu ochii imenşi. Directorul a citit solemn acuzaţiile şi a întrebat:
— Eşti vinovat sau nevinovat?
Nenorocitul a refuzat să răspundă, privind cu un aer de sfidare; în momentul acesta a fost condus la capră şi, cum era mic, a fost urcat pe o ladă de cărbuni ca să i se poată lega încheieturile. A primit trei lovituri de vargă şi a fost dus apoi la infirmerie.
În zilele de joi, o trompetă suna în curtea de recreaţie şi ne întrerupeam jocul, înmărmurind pe locuri ca nişte statui, în timp ce căpitanul Hindrum anunţa printr-un megafon numele celor care trebuiau să se prezinte vinerea pentru a fi pedepsiţi.
Într-o joi, spre mirarea mea, m-am auzit strigat. Nu-mi amintesc să fi fost vinovat de ceva. Nu ştiu din ce motive mi-am simţit inima zvâcnind, poate din cauză că mă aflam în centrul unei drame. În ziua judecăţii am făcut câţiva paşi înainte. Directorul a declarat:
— Ești acuzat că ai dat foc latrinei.
Nu era adevărat. Nişte băieţi aprinseseră câteva hârtii pe dale şi în timp ce flăcările mai pâlpâiau, intrasem în latrină, dar n-avusesem nici un rol în această afacere.
— Eşti vinovat sau nevinovat? — a întrebat el.
În culmea emoţiei şi a spaimei, împins de o forţă irezistibilă, am bolborosit: „vinovat”. Nu purtam nimănui pică şi nici nu încercam vreun sentiment de nedreptate, ci aveam impresia unei aventuri îngrozitoare în timp ce eram condus spre biroul unde mi s-au administrat trei lovituri la spate. Durerea era atât de violentă încât mi-a tăiat respiraţia, dar n-am scos nici măcar un geamăt şi, cu toate că eram paralizat de suferinţă, mă simţeam curajos şi triumfător, în timp ce eram purtat până la salteaua unde trebuia să-mi revin în fire.
…Întrucât ne găseam într-o altă parohie, am fost trimişi la şcoala din Norwood, şi mai cumplită decât cea de la Hanwell; frunzele erau mai sumbre şi arborii mai înalţi. Poate câmpurile din jur păreau mai frumoase, dar atmosfera era lipsită de bucurie. Într-o zi, în timp ce Sydney juca fotbal, două infirmiere l-au anunțat că mama a înnebunit şi că fusese trimisă la ospiciul din Cane Hill. Când Sydney a aflat aceasta, n-a reacţionat, reluându-şi locul în echipă. Dar după terminarea meciului s-a retras într-un colț unde a început să plângă…
…Când mama a revenit la noi, a continuat să-mi stimuleze interesul pentru teatru. Mama îmi repeta că nu sunt lipsit de talent. Dar abia în săptămânile dinaintea Crăciunului, când la şcoală s-a pus în scenă „Cenuşăreasa“, am simţit nevoia să exprim tot ceea ce mă învăţase mama. Nu ştiu din ce motive nu făceam parte din distribuţie şi în sufletul meu resimţeam invidia, considerându-mă mai apt să deţin un rol în această piesă decât cei care fuseseră numiţi. Criticam jocul şters şi fără imaginaţie al băieţilor. Ursitoarele n-aveau viaţă şi erau lipsite de simţul comicului. Ele îşi rosteau replicile pe un ton retoric, didactic şi subliniau anumite pasaje cu o voce supărător de falsă. Mi-ar fi plăcut să joc rolul unei ursitoare, folosindu-mă de lecţiile pe care mi le-ar fi dat mama. Eram totuşi captivat de fata care juca rolul Cenuşăresei: frumoasă, fină, în vârstă de paisprezece ani, eram în secret îndrăgostit de ea. Se afla însă departe de mine, atât pe plan social, cât şi din cauza diferenţei de vârstă dintre noi.
Când am asistat la reprezentaţie, am găsit că spectacolul este detestabil, în afară de frumuseţea vedetei, care m-a întristat puţin. Nici nu bănuiam triumful glorios pe care aveam să-l savurez cu două luni mai târziu, când am fost dus în turneu prin toate clasele pentru a recita “Pisica lui Miss Priscilla”. Era un monolog pe care mama îl văzuse într-o mică librărie și-l găsise atât de nostim încât îl copiase din vitrină, pentru a mi-l aduce. Într-o recreație, îl recitam unuia dintre colegii mei, cînd Mister Reid, profesorul nostru, și-a ridicat nasul din lucrări deosebit de amuzat. După ce toţi copiii şi-au reluat locurile, mi-a spus să recit, lucru care a dezlănţuit furtuni de râsete. După aceasta, reputaţia mea s-a întărit şi a doua zi am fost pus să intru din clasă în clasă, la băieţi ca şi la fete, să-mi spun monologul.
Mai jucasem, înlocuind-o pe mama, în faţa publicului când aveam cinci ani, dar aceasta era prima dată când gustam cu adevărat, în mod conştient, gloria. Şcoala devenise un loc pasionant. Dintr-un băieţel obscur şi timid am devenit centrul interesului, atât al profesorilor, cât şi al elevilor. Chiar şi calitatea studiilor mele s-a îmbunătăţit din această pricină. Dar am fost nevoit să-mi întrerupt şcoala când am plecat şi am intrat în trupa de dansatori de step, „Cei opt băieţi din Lancashire”.
*** Fragment din “Istoria vieții mele”, 1964, traducere de AI. loan
Puteți citi și:
Viața lui Charlie Chaplin, micul vagabond crescut la școala săracilor
